ÎCCJ, decizie (scj.ro #133329)

Cerere de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile art. 200 din același cod

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe

Index alfabetic: acțiune în pretenții

-regularizarea cererii de chemare în judecată

-recuzare

-incompatibilitate

NCPC, art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1) pct.1, pct. 13, art. 53 alin. (1), art. 200

Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, iar potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din același cod, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece ori atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza probelor, fiind o etapă obligatorie care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, astfel încât nu se poate susține că judecătorul care a realizat procedura regularizării cererii de chemare în judecată în primă instanță devine incompatibil în soluționarea căii de atac, realizarea acestei proceduri neechivalând cu o antepronunțare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1621 din 6 octombrie 2016

Prin Încheierea din 09 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/1371/2013, s-a stabilit cadrul procesual al cauzei ca fiind format din Societatea A. SA reclamantă, Societatea B. SRL - pârâtă și chemata în garanție Societatea C. SRL. S-a încuviințat în principiu cererea de chemare în garanție a Societății C. SRL, cerere promovată  de pârâtă. S-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, urmând a avea în vedere alegațiile în susținerea acesteia ca și apărare de fond. S-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de chemata în garanție societatea C. SRL. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. S-au încuviințat probele propuse de părți.

Prin Sentința nr. 789 din 13 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, s-a  admis cererea principală formulată de reclamantă, societatea A. SA, în contradictoriu cu pârâta, societatea B. SRL, și, în consecință: s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, societatea B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă, societatea A. SA, ca fiind neîntemeiată; pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte suma de 675.521,22 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea mărfii contractate, precum și suma de 20.392,30 lei cu titlu de dobândă, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte dobândă legală penalizatoare în continuare de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la stingerea obligației principale, precum și suma de 12.205 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată și contravaloarea timbrului judiciar aplicat.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta, societatea B. SRL, în contradictoriu cu chemata în garanție, societatea C. SRL, și, în consecință: chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante suma de 675.521,22 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea mărfii contractate, precum și suma de 20.392,30 lei cu titlu de dobândă, reprezentând dobândă legală penalizatoare. Totodată, chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei-reclamante dobândă legală penalizatoare în continuare de la data introducerii cererii de chemare în garanție până la stingerea obligației principale, precum și suma de 17.351 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând valoarea taxei judiciare de timbru achitată, contravaloarea timbrului judiciar aplicat și onorariul avocatului.

Împotriva sentinței nr. 789 din 13.05.2014 și a Încheierii din 9 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2013, au formulat apel SC B. SRL și SC C. SRL.

În cursul soluționării apelurilor, prin cererea de recuzare formulată la 15 octombrie 2015 de apelanta SC B. SRL, în dosarul Curții de Apel Tg. Mureș nr. x/1371/2013, împotriva magistraților învestiți cu soluționarea apelului pe motiv că există îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea acestora și că aceștia și-au exprimat, totodată, părerea cu privire la soluția din dosar, a fost invocat textul art. 41 alin. (1), art. 42 alin. (1), precizându-se că președintele completului de judecată d-na D. a fost judecător titular al cauzei și cu prilejul judecății în fond, până la promovarea sa la Curtea de Apel Tg. Mureș, realizând procedura de regularizare în dosar.

Au fost invocate prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție, art. 10 din Codul deontologic al magistraților, art. 6 din CEDO, art. 4 alin. (1) și (5), alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 71 din Legea nr. 161/2003, subliniindu-se faptul că instanța învestită cu soluționarea cauzei și-a format deja o idee preconcepută despre soluția în cauză și că numai prin admiterea cererii de recuzare se va asigura convingerea că soluția care se va pronunța va avea ca temei doar legea, fără a se mai permite suspiciuni cu privire la obiectivitatea în deliberări.

Prin încheierea nr. 55 din 26 octombrie 2015, Curtea de Apel Târgu-Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de recuzare a magistraților D. și E., formulată de apelanta Societatea B. SRL în dosarul nr. x/1371/2013 al Curții de Apel Tg. Mureș.

Prin decizia nr. 703/A din 11 noiembrie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile formulate de SC B. SRL și de SC C. SRL, în dosarul nr. x/1371/2013 al Curții de Apel Tg. Mureș.

Împotriva încheierii nr. 55 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013, a declarat recurs SC B. SRLîntemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat, în esență, că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespecatre atrage sancțiunea nulității, fiind încălcate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 42 alin. (1) pct. 13 și art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța a respins cererea de recuzare cu toate că erau pe deplin îndeplinite condițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., existând îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea magistraților învestiți cu soluționarea pricinii, aceștia exprimându-și părerea cu privire la soluția din dosar. A menționat, totodată, că însăși respingerea apelului pe care l-a formulat confirmă că susținerile din cererea de recuzare erau întemeiate.

Cât privește președintele completului de judecată, recurenta a susținut că erau îndeplinite condițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 și art. 41 alin. (1) C. proc. civ., d-na judecător D. fiind magistrat titular al dosarului și cu prilejul judecății în fond.

Recurenta-pârâtă a susținut că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 42 alin. (1) potrivit cărora judecătorul este incompatibil de a judeca în următoarele situații: când și-a exprimat părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece; când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

De asemenea, a mai arătat că încheierea atacată încalcă și prevederile art. 41 alin. (1) care stabilesc incompatibilitatea absolută a judecătorului care a participat la judecarea cauzei în fond de a mai participa la judecata în calea de atac. Or, președintele completului de judecată, doamna judecător D., a fost judecător titular al prezentei cauze și cu prilejul judecății în fond, până la promovarea domniei sale la Curtea de Apel Târgu Mureș, fiind primul complet căruia i s-a repartizat dosarul și care a realizat procedura regularizării, iar, în calea de atac, președinte al completului de judecată a fost tot doamna judecător D.

Mai arată recurenta-pârâtă că sentimentul său a fost acela că s-a întors la judecata în fond, fiind judecați de același magistrat și în baza acelorași probe cu toate că a solicitat în mod asiduu încuviințarea altor mijloace de probă prin care tindea la dovedirea susținerilor sale. În acest context, recurenta-pârâtă a susținut că doamna judecător i-a creat impresia că părerea acesteia este formată încă de la judecata în fond când cererea sa a fost respinsă, fiind total refractară la toate solicitările sale.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, prin respingerea acesteia, a încălcat prevederile art. 41 alin. (1) și că, în ipoteza în care instanța ar fi considerat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 41 alin. (1), cererea de recuzare ar fi trebuit admisă în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13, întrucât participarea la judecata în apel a magistratului învestit cu soluționarea cauzei în fond reprezintă un element care naște îndoieli cu privire la imparțialitatea acestui magistrat.

Contrar celor reținute în încheierea atacată, aspectele învederate în cererea de recuzare au demonstrat cu prisosință o lipsă de imparțialitate, a mai susținut recurenta-pârâtă. Astfel, s-a arătat că pe parcursul termenului de judecată din data de 14 octombrie 2015 a devenit evident că părerea completului este formată cu privire la pricina sa, aspect confirmat în cele din urmă și de soluția pronunțată cu privire la cererea de apel.

Instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a reținut în mod greșit că cererile sale au fost respinse motivat, deși o analiză de ansamblu a conduitei instanței de apel dovedește o vădită lipsă de imparțialitate.

Recurenta-pârâtă a arătat că a prezentat instanței suspiciunile sale cu privire la împrejurarea că înscrisurile prin care intimata-reclamantă „a dovedit” în fond prejudiciul pe care a fost obligată să-l acopere sunt rezultatul săvârșirii infracțiunii de fals.

A mai arătat că susținerea sa potrivit căreia plata nu a fost făcută poate fi dovedită prin emiterea de către instanță a unei adrese prin care să se solicite lămuriri de la banca despre care se pretinde că ar fi procesat pretinsa plată, precum și prin încuviințarea probei cu expertiza.

Totodată, a susținut că, la solicitarea sa de probe, instanța a avut conduita unui veritabil apărător al părții adverse, găsind argumente pentru a-i respinge orice solicitare de probe, instanța exploatând orice prilej pentru a-i respinge cererile ca tardive, fără a pune în discuție această excepție.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța a acuzat-o de exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, în momentul în care invoca împrejurări rezultate din dezbateri și că, prin conduita sa, completul de judecată s-a arătat complet dezinteresat de orice susținere a sa, încălcând în mod flagrant principiul oralității și contradictorialității, anihilând orice utilitate a dezbaterilor orale, singura preocupare fiind aceea de a respinge orice cerere formulată.

Contrar celor reținute de instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, a susținut recurenta-pârâtă, în cauză nu s-a realizat o motivare temeinică a cererilor sale de respingere a probelor, nesocotindu-se flagrant prevederile art. 478 alin. (2) teza a doua, iar atitudinea magistraților împotriva cărora s-a formulat cererea de recuzare, departe de a avea o motivare în drept, a reprezentat în realitate o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că în cuprinsul încheierii atacate instanța s-a mărginit la a constata că respingerea cererilor sale a fost una motivată, însă o analiză mai atentă ar fi demonstrat că în realitate conduita judecătorilor din apel dovedea o vădită lipsă de imparțialitate.

În acest context, recurenta-pârâtă a arătat că la termenul din data de 14 octombrie 2015, intimata-apelantă, A. SA, a prezentat pretinse originale ale înscrisurilor constând în factură și ordin de plată din care să reiasă dovada plății, înscrisuri cu care intimata-reclamantă „dovedise” în timpul judecății în fond prejudiciul pe care recurenta a fost obligată să-l acopere.

Cu privire la aceste înscrisuri, recurenta-pârâtă a susținut că a arătat instanței că înscrisul denumit IntermediarySwift nu reprezintă un ordin de plată și nu este în măsură să dovedească o plată definitivă, arătând și indiciile care conduc la concluzia că această plată nu a fost în realitate făcută.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2, nevoia administrării probei reieșind din dezbateri, a formulat solicitarea de a se adresa băncii o adresă în vederea comunicării unui extras de cont din care să reiasă efectuarea plății, existând și acordul părților asupra administrării probei, însă instanța a respins cererea sa.

Ulterior, recurenta-pârâtă a mai susținut că a insistat în suspiciunea sa cu privire la înscrisurile depuse, arătând că ele sunt rezultatul unui fals realizat cu prilejul întocmirii lor și că se impune efectuarea unei expertize care să dovedească acest aspect, însă instanța de apel a reținut că o expertiză grafoscopică nu este utilă în acest caz.

Recurenta-pârâtă a susținut că se impunea administrarea unei expertize de specialitate pentru dovedirea contrafacerii înscrisului, însă, față de acest aspect, instanța a arătat, fără a pune în discuție, că proba cu expertiză este tardiv solicitată, în condițiile în care pârâta și-a manifestat intenția de a se înscrie în fals chiar la primul termen la care s-a înfățișat originalul acelui înscris.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, deși proba a fost solicitată prin cererea de apel, instanța a reținut că menționarea probelor în cererea de apel nu reprezintă în realitate indicarea probelor pe care partea înțelege să se bazeze. A susținut că, în apel, a menționat că organele de cercetare penală sunt competente să stabilească mijloacele care pot dovedi susținerile sale, în cadrul procesului civil nefiind posibilă identificarea unor metode care să demonstreze săvârșirea falsului (deși în cuprinsul apelului a indicat în mod detaliat în ce constau suspiciunile sale).

Menționând că împrejurările relatate au dovedit că dezlegarea prezentei pricini depinde de aspectele relevate în cadrul urmăririi penale pornite cu privire la faptele din prezentul dosar, recurenta-pârâtă a mai susținut că a formulat plângere penală împotriva părților din prezentul dosar, că sunt îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea judecății, fiind imposibilă pronunțarea unei soluții juste înainte de soluționarea dosarului penal și că instanța de apel a acuzat-o de exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, arătând că ar fi trebuit să formuleze cererea de suspendare de la început.

Conduita instanței de apel, contestată punctual în cererea de recuzare, a conturat o vădită lipsă de imparțialitate, pe care instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a refuzat s-o constate, a mai susținut recurenta-pârâtă.

Din înregistrarea audio a ședinței de judecată, a mai susținut recurenta-pârâtă, a reieșit foarte clar antepronunțarea completului de judecată pe forța probantă a înscrisurilor depuse în dovedirea susținerilor intimatei și prin conduita magistraților a fost încălcat și regulamentul de ordine interioară al instanțelor.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin respingerea cererii de recuzare au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție, art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (2)  din Legea nr. 303/2004, care circumstanțiază într-o manieră specifică principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva dreptului la un tribunal imparțial. S-a făcut referire la art. 10 din Codul deontologic al magistraților și la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, expunându-se, totodată, modalitatea în care imparțialitatea este apreciată la nivel european. În concluzie, recurenta-pârâtă a susținut că admiterea cererii de recuzare era absolut necesară pentru asigurarea respectării principiilor prevăzute de art. 71 din Legea 161/2003, care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, față de aspectele învederate, era evident că instanța învestită cu soluționarea pricinii și-a format deja o idee preconcepută despre soluția în cauză, astfel că pârâta nu putea avea o așteptare legitimă că va beneficia de o judecată imparțială și, în consecință, analiza obiectivă și rațională a împrejurărilor cauzei ar fi trebuit să confirme suspiciunea în privința faptului că se putea întrevedea un anumit rezultat al judecății și care a pus sub semnul îndoielii actul de justiție în sine.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului împotriva încheierii nr. 55 din 26 octombrie 2015, modificarea în tot a încheierii atacate, cu consecința admiterii cererii de recuzare. Constatând că recuzarea a fost în mod greșit respinsă, recurenta a solicitat casarea deciziei nr. 703/11.11.2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. și art. 488 pct. 5 și 8 din același cod.

În cauză, intimata-pârâtă SC A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind netemeinic și nelegal, cu consecința menținerii în totalitate a încheierii pronunțate.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 26 mai 2016 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 9 iunie 2016, respectiv 14 iunie 2016, SC C. SRL, respectiv SC B. SRL Odorheiu Secuiesc au depus fiecare punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 6 octombrie 2016 pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva încheierii nr. 55 din Camera de Consiliu de la 26 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte l-a respins ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., „Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

În speță, decizia nr. 703 din 11.11.2015, prin care Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de SC B. SRL și SC C. SRL Pitești împotriva sentinței nr. 789/13.05.2014 a Tribunalului Specializat Mureș, este definitivă, astfel că în cauză este incidentă teza a doua a art. 53 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar conform dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, iar potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din același cod, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece ori atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate condițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din același cod a statuat în mod corect că motivele invocate nu se încadrează în nici una din situațiile enumerate mai sus, întrucât în cazul dedus judecății nu se verifică  niciuna din variantele invocate.

Înalta Curte reține că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza probelor, fiind o etapă obligatorie care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii. Urmărind, așadar, buna administrare a justiției, asigurarea echității procesului judiciar și soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, nu se poate susține că judecătorul care a realizat procedura regularizării cererii de chemare în judecată în primă instanță devine incompatibil în soluționarea căii de atac.

În speță, realizarea unor proceduri de regularizare a cererii într-un dosar soluționat de prima instanță ulterior promovării judecătorului inițial desemnat să judece cauza în fond nu echivalează cu o antepronunțare. În mod corect s-a reținut că realizarea unei proceduri de regularizare a cererii într-un dosar soluționat de prima instanță sau împrejurarea că judecătorul a făcut inițial parte din completul de primă instanță, ulterior fiind înlocuit în urma promovării la instanța superioară, nu îl face pe judecător incompatibil. Aceasta raportat și la reglementarea din art. 42 alin. (1) pct. 1 în care se prevede în mod expres faptul că punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) nu îl face pe judecător incompatibil.

Față de conținutul încheierii de ședință din 14 octombrie 2015, în mod corect a reținut instanța că nu rezultă aspectele invocate în cererea de recuzare, iar faptul că instanța a respins motivat cererile în probațiune nu poate fi considerat ca element de parțialitate. Aceasta întrucât instanța are obligația să motiveze dispozițiile privind probele în dosar, după cum și părțile trebuie să se supună exigențelor textului art. 254 C. proc. civ. sub aspectul termenului și condițiilor în care se propun probele. Rezolvarea anumitor cereri în condițiile conforme cu cele impuse în codul de procedură civilă nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul și-a format deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Instanța, printr-o integrală și completă analiză a mențiunilor din încheierea de ședință din 14 octombrie 2015 cu privire la modul în care instanța a avut în vedere și a respectat drepturile procedurale ale părților în proces, a apreciat în mod corect că acestea infirmă suspiciunile arătate de titularul cererii de recuzare și că nu rezultă niciun element care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea completului de judecată și nici care să justifice pretinse temeri legate de garanțiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care și recurenta-pârâtă a făcut referire, consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, în soluționarea cauzei, instanța a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Susținerile recurentei aduse în sprijinul motivelor de casare reglementate de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părții, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul respingerii cererii de recuzare nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatelor motive de casare.

Drept urmare, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, precum și din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanțial, încheierea recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incidentă starea de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL Odorheiu Secuiesc împotriva încheierii nr. 55 din Camera de Consiliu de la 26 octombrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/1371/2013.