ÎCCJ, decizie (scj.ro #129110)

Suspendarea judecării apelului în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă din 1865. Perimarea apelului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : obligație de a face

-suspendarea judecății

-perimare

C. proc. civ. din 1865, art. 244 alin. (1) pct. 2, alin. (2), art. 248, art. 250

C. proc. pen. din 1968, art. 263 alin. (1)

Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol, suspendarea soluționării cauzei dăinuiește până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă (definitivă, în cazul unei hotărâri penale).

În cazul în care instanța a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a unui dosar penal în care era cercetat pârâtul, este corectă soluția de respingere a excepției perimării apelului, neputând fi reținută susținerea că suspendarea trebuia să dureze doar până la data la care procurorul de caz a întocmit rechizitoriul și a sesizat instanța de judecată - instanța penală nefiind sesizată cu infracțiunea cercetată de procuror și care a reprezentat motivul suspendării-, deoarece aceasta putea să extindă urmărirea penală și pentru alte fapte, procurorul neputând pronunța hotărâri definitive.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467 din 3 martie 2016

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța și înregistrată sub nr. xx67/com din 6 noiembrie 2000, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtul B. SA, solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei, în baza Hotărârii AGA nr. 1 din 1 aprilie 2000, art. 4 pct. 4.1, să încheie cu societatea reclamantă contract de vânzare-cumpărare privind activul Berărie X., deținut în baza contractului de asociere în participațiune nr. 970 din 4 iulie 1995;

- obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 200.000 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru acest activ.

În motivare reclamanta a arătat că între SC A. SRL, în calitate de asociat administrator și SC B. Costinești SA, în calitate de asociat participant, s-a în­cheiat contractul de asociere în participațiune nr. 970 din 4 iulie 1995.

Obiectul contractului de asociere l-a constituit modernizarea activului Berărie X., în vederea exploatării lui în comun.

Acest activ a beneficiat la termen și în totalitate de in­vestițiile prevăzute în contract, potrivit raportului de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000, reprezentând peste 15% din valoarea activului.

În

baza art. 27

din O.G. nr. 86/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 și Legea nr. 133/1999, reclamanta a adresat pârâtei „cererea de cumpărare a activului ce formează obiectul contractului de asociere în participațiune”.

Adunarea Generală a societății pârâte din l aprilie 2000 a fost de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, sta­bilind prețul de 387.173.000 lei, pe baza raportului de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000 acceptat de pârâtă.

În plus, cu adresa nr. 439 din 5 aprilie 2000 reprezentantul F.P.S. în AGA - SC B. SA, a comunicat acordul instituției publice la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În motivarea cererii reclamanta a depus la dosar Hotărârea nr. 1 din l aprilie 2000 a A.G.A. SC B. SA, Contractul de asociere nr. 970 din 4 iulie 1995 și acte adiționale la acesta, Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000, acordul F.P.S. nr. 439 din 25 aprilie 2000.

Prin întâmpinare pârâta a recunoscut că prin Hotărârea nr. 1 din l aprilie  2000, Adunarea Generală a SC B. SA și-a însușit ra­portul de evaluare și a fost de acord cu vânzarea activului că­tre reclamantă, apreciind că și-a îndeplinit obligația de a acorda asociatului dreptul de preemțiune la vânzare.

În raport de poziția sa, pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata daunelor cominatorii, neputându-se reține vreo culpă în sarcina sa.

Prin sentința civilă nr. 3201 din 21 decembrie 2000, Tribunalul Constanța a admis, în parte, acțiunea, dispunând obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru activul Berărie X. situat în Costinești, județul Constanța, respingând capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Părțile au încheiat la

data 4 iulie 1995

contractul de locație a gestiunii nr. 970, având ca obiect exploatarea în comun a unității Berăria X.

Prin Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000 A.G.A. SC B. SA a aprobat vânzarea cu plata în rate a activului în litigiu la un preț ce urma să fie stabilit prin negociere directă, pornindu-se de la valoarea de 387.173.000.lei, valoare stabilită prin Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000.

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 privind privatizarea societăților comerciale din turism, „Societățile comerciale din turism la care statul este acționar și care au în derulare contrac­te de locație a gestiunii, de închiriere sau de asociere în participațiune vor vinde sau vor încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă cu locatarii sau cu asociații în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

Dispozițiile textului legal invocat sunt obligatorii pentru societățile comerciale din turism dacă sunt îndeplinite con­dițiile prevăzute.

Aceste norme sunt întărite și de prevederile Legii nr. 133/1999, art. 12 alin. (1) pct. a) ce prevede că „activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contrac­tului de asociere în participațiune, încheiate cu societățile comer­ciale și companiile naționale cu capital majoritar de stat, precum și cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute la solicitarea deținătorului, la prețul negociat, sta­bilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investițiilor efectuate în activ de către chiriaș”.

De altfel, pârâta, prin hotărârea organului său delibe­rativ, și-a exprimat acordul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului litigios, apreciind că sunt îndeplinite inte­gral condițiile prevăzute de normele legale în materie, la un preț ce urma să fie negociat, pornindu-se de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, fapt recunoscut și prin întâmpinare.

Întrucât pârâta și-a exprimat acordul de voință asupra încheierii contractului de vânzare-cumpărare, stabilindu-se atât obiectul vânzării, cât și un preț determinabil (practic, fiind în pre­zența unui antecontract de vânzare-cumpărare) și față de caracterul obligatoriu al dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 și art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, prima instanță a admis cererea și a obligat pârâta să încheie contractul de vânzare-cumpărare privind activul Berărie X.

Întrucât reclamanta nu a făcut dovada culpei pârâtei, în sensul refuzului acesteia la negocierea și încheierea contractului, pârâta recunoscând și prin întâmpinare acordul său la vân­zarea activului, prima instanță a respins capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta societatea B. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art. 4 alin. (1) și (4), art. 5 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, O.U.G. nr. 32/1998, O.U.G. nr. 88/1997 modificată de Legea nr. 99/1999,  art. 287 C. proc. civ.

S-a susținut că prin sentința mai sus menționată prima instanță a hotărât în mod greșit, raportându-se la dispozițiile O.U.G. nr. 32/1998, Legii nr. 99/1999 și Legii nr. 133/1999, fiind greșită admiterea acțiunii reclamantei și obligarea pârâtei la vinderea activului în cauză.

Prin decizia civilă nr. 239 din 7 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția perimării, ca nefondată.

A fost admis apelul declarat de apelantul pârât B. SA împotriva sentinței civile nr. 3201 din 21 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. xx67/2000, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL

.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamantului în ce privește obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru activul „Berărie X.” situat în Costinești, jud. Constanța, ca nefondată.

Au fost menținute celelalte dispoziții.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 24 mai 2001, Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea soluționării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. xx5/P/2000 privind pe inculpatul C., directorul SC B. SA, față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, obiectul dosarului constituindu-l, printre altele, și derularea contractelor de asociere în participațiune și vânzare-cumpărare, încheiate de SC B. SA cu mai multe societăți  comerciale cu capital privat, între care se regăsește și cel referitor la activul Berăria X., încheiat cu SC A. SRL ce face obiectul litigiului dedus judecății.

La data de 29 decembrie 2014, SC B. SA a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, precizându-se că dosarul nr. xx56/3/2009** al Tribunalului București a fost soluționat definitiv prin Decizia penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, astfel încât nu mai subzistă motivul suspendării, cauza primind termen de judecată la data de 12 februarie 2015 și număr nou de înregistrare în aplicația Ecris.

Excepția perimării apelului invocată de intimata SC A. SRL a fost găsită nefondată.

Intimata SC A. SRL nu a formulat recurs împotriva încheierii de perimare, deși avea această cale pe toată durata suspendării.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile perimării.

În speță s-a dispus suspendarea judecății întrucât s-a apreciat că infracțiunile pentru care era urmărit C., director al apelantei SC B. SA, pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Suspendarea în temeiul acestui text de lege durează până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă [art. 244 (2) C. proc. civ.]

Susținerea intimatului potrivit căreia în dosarul penal a cărui judecată a menținut măsura suspendării judecății cauzei, SC A. nu se numără printre societățile comerciale menționate în hotărârea penală prin care fostul director al SC B. SA a fost pedepsit pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, uz de fals, contractul încheiat cu SC B. SA de asociere în participațiune nefiind anulat, nu a fost găsită fondată și a fost înlăturată, hotărârea penală având înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză.

Astfel, hotărârea definitivă - fapt juridic - nu poate fi ignorată de terți sub motivul că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie a fi contrazisă de o altă hotărâre,

lato sensu

însemnând că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că ea exprimă adevărul.

Deci, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești definitive privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități (de părți, cauză și obiect), ci este necesară și suficientă probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că între apelanta SC B. SA, prin Sucursala Costinești și SC A. s-a încheiat contractul de asociere nr. 970 din 4 iulie 1995 ce avea ca obiect exploatarea în comun a unității: Berăria X. cu spațiile de depozitare și dependințele anexe”.

Admiterea primului capăt de cerere din acțiunea reclamantei-intimate SC A. SRL a fost greșită, prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale reținute, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998, Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii nefiind aplicabilă în cauză.

În ceea ce privește aplicarea art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998, în vigoare la data depunerii acțiunii (6 noiembrie 2000), potrivit acestui text de lege s-a instituit un termen de decădere de 3 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, termen în care trebuia să se efectueze vânzarea sau încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin  negociere directă cu locatarii sau asociații.

O.U.G. nr. 32/1998 a fost publicată în M.O. nr. 436 din 17 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 3 decembrie 1992, în termen de 15 zile. Așadar, termenul prevăzut la art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 se împlinea la 3 martie 1999.

Depășind acest termen, acțiunea ce avea ca obiect obligarea societății de turism la care statul este acționar, cum este și cazul apelantei, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai putea fi admisă, decât în situația dovedirii a fi îndeplinite condițiile reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1/1) și alin. (3/1) din O.U.G. nr. 32/1998.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a făcut dovada depunerii solicitării scrise adresate apelantei, având ca obiect intenția de cumpărare, în termenul de 30 de zile de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 32/1998 și nici dovada existenței deciziei Consiliului de Administrație al apelantei SC B. SA cu privire la admiterea solicitării de cumpărare, decizie nepusă în aplicare în termen.

O asemenea decizie nu există, intimata nefăcând dovada formulării intenției de cumpărare.

În ce privește Legea nr. 133/1999, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din lege, puteau face obiectul vânzării numai activele disponibile ale societății.

Or, activul ce a făcut obiectul cauzei nu reprezintă un activ disponibil, astfel că apelanta nu putea fi obligată a-l vinde, prin adresele nr. 1637 din 9 noiembrie 1999 și nr. 353 din 23 martie 2000 ale B. SA adresate Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București, arătându-se că aceasta nu are active disponibile, astfel cum acestea au fost definite în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, prima instanță nefăcând o analiză a aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 133/1999 în cauză.

În ce privește aplicarea O.U.G. nr. 88/1997, nu există acordul F.P.S. în vederea vânzării, punctul de vedere al reprezentantului F.P.S. anexat la acțiune reprezentând doar o parte din documentația necesară a fi depusă pentru obținerea acordului F.P.S. în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Lipsa acordului F.P.S. rezultă cu prisosință din hotărârea penală depusă la dosarul cauzei (și care a dus la suspendarea prezentei cauze), în cuprinsul său reținându-se „Cu privire la înscrisurile depuse de inculpat, respectiv puncte de vedere ale reprezentantului F.P.S., martorul D. arată că afirmațiile în sensul că este de acord cu vânzarea nu reprezintă decât ceea ce exprimă, iar nu faptul că se aprobă încheierea contractelor, care se perfectau după obținerea avizului F.P.S., evident, în acest sens fiind chiar faptul neîncheierii contractelor decât după acționarea SC B. SA în instanță și obținerea de hotărâri irevocabile, în același sens fiind și declarația martorului E., de asemenea reprezentant F.P.S. în AGA a SC B. SA, care a precizat că nu au fost supuse aprobării contractele, nefiind, de altfel, depuse documente pentru analiza bonității agenților economici, ci se discuta de principiu negocierea”.

În mod eronat, de asemenea, s-a reținut că „pârâta prin hotărârea organului său deliberativ și-a exprimat acordul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului litigios”. Aceasta, deoarece prin Hotărârea AGA B. SA nr. 1 din 1 aprilie 2000 s-a aprobat „valoarea de pornire a negocierii directe în vederea vânzării”, ceea ce înseamnă că între apelantă și intimată urma să aibă loc o negociere, consimțământul în vederea încheierii actului urmând a fi dat la momentul consemnării unui preț și exprimat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Consimțământul valabil exprimat era necesar să emane de la administrația societății sub forma unei decizii a Consiliului de Administrație al B. SA, Hotărârea AGA B. SA neputând fi considerată ca reprezentând voința societară a acesteia, această hotărâre fiind anulată, integral, prin sentința civilă nr. 4320 din 27 iunie 2000 a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr. xx27/2000 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3608 din 8 iunie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data pronunțării hotărârii apelate (21 decembrie 2000) exista deja sentința civilă nr. 4320 din 27 februarie 2000, deci nu exista acordul apelantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte între părți, succesorii acestora și este opozabilă oricărui terț cât timp acesta nu face dovada contrară, emană de la o autoritate publică înzestrată cu „imperium” și reprezintă o realitate juridică și față de terți, în cauză intimata neputând afirma că nu avea cunoștință de hotărârea de anulare, atâta vreme cât aceasta a fost depusă de apelantă încă din 2001.

Hotărârea respectivă de anulare a hotărârii B. SA nr. 1 din 1 mai 2000 produce efecte depline între părți, B. SA fiind parte în hotărâre și fiind obligată prin hotărârea apelată la vânzarea unui activ, avându-se în vedere tocmai aprobarea din hotărârea AGA nr. 1 din 1 aprilie 2000 privind înstrăinarea unor active ale societății, fiind indubitabil că apelanta nu poate fi obligată a încheia cu intimata contractul de vânzare-cumpărare pentru un activ în situația în care hotărârea AGA a vânzătorului de aprobare a vânzării a fost anulată irevocabil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă Societatea A. SRL Constanța, aducându-i următoarele critici:

Instanța de apel nu a motivat de ce are o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză decizia penală nr. 180/A/2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală în dosarul nr. xx56/3/2009**, având în vedere că suspendarea judecății apelului civil s-a dispus în timpul urmăririi penale, înainte de sesizarea instanței penale cu rechizitoriu, iar instanța penală nu a mai fost ulterior sesizată cu fapta care, în timpul urmăririi penale, avea înrâurire hotărâtoare.

Astfel, instanța de apel a realizat o neregularitate procedurală în soluționarea perimării, încălcând și aplicând greșit prevederile art. 244 alin. (2), art. 248 și art. 250 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., art. 263 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., art. IX alin. (5) din Legea nr. 281/2003.

S-a apreciat că, în mod corect, prin încheierea din 25 mai 2001 s-a dispus suspendarea judecății potrivit art. 244 pct. 2 din vechiul C. proc. civ., nefiind relevant faptul că recurenta-reclamantă nu a formulat recurs împotriva încheierii de suspendare, deoarece nu exista nici un interes pentru recurenta-reclamantă, termenul de perimare curgând în folosul acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, ceea ce este relevant în speță este data la care infracțiunea cercetată și-a pierdut înrâurirea hotărâtoare asupra soluției civile, aceasta reprezentând data la care suspendarea încetează, or, așa după cum s-au petrecut lucrurile în dosarul penal, suspendarea a durat doar până la momentul pronunțării unei soluții definitive de către procuror, deoarece instanța penală nu a fost sesizată cu infracțiunea cercetată de procuror și care a reprezentat motivul suspendării.

S-a mai susținut că față de soluția procurorului de netrimitere în judecată a inculpatului pentru fapta de a încheia și derula contractul de asociere cu reclamanta, pentru fapta legată de activul Berărie X. și pentru fapta legată de hotărâri AGA ale SC B. SA având ca obiect activul Berărie X. ori privind societatea A. SRL, pârâta avea deschisă calea plângerii prevăzute de art. 275-278 din vechiul C. proc. pen., însă aceasta nu a făcut dovada exercitării unui astfel de plângeri.

Potrivit art. IX alin. (5) din Legea nr. 281/2003, această plângere se putea exercita în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, pârâta nefăcând dovada exercitării acestei plângeri.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susținut că pârâta avea posibilitatea și chiar obligația de a solicita repunerea pe rol a cauzei după ce procurorul a adoptat soluția de netrimitere în judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii ce avea înrâurire hotărâtoare asupra judecății din dosarul civil.

S-a mai opinat că nu prezintă relevanță împrejurarea că hotărârea penală a rămas definitivă la data de 27 iunie 2014, deoarece judecata penală a avut loc pentru infracțiuni ale fostului director al Societății B. SA care nu au înrâurire asupra hotărârii civile, deoarece nu vizează contractul de asociere nr. 970 din 4 iulie 1995, nu privesc societatea A. SRL și nici hotărâri AGA ale Societății B. SA având ca obiect activul Berărie X. ori privind societatea A. SRL.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1.Prima critică nu poate fi reținută.

Instanța de apel a motivat de ce decizia penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală în dosarul nr. xx56/3/2009** are o înrâurire hotărâtoare în ce privește soluția din cauza de față, la pag. 8 și 9 din cuprinsul hotărârii instanței de apel.

De altfel, prin încheierea din 24 mai 2001 Curtea de Apel Constanța a dispus suspendarea soluționării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., tocmai până la soluționarea definitivă a dosarului penal în care a fost cercetat inculpatul C., fostul director al societății B. SA, or, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea va deveni irevocabilă (în cazul unei hotărâri penale, definitivă).

2.Instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a art. 244 alin. (2), art. 248 și art. 250 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., art. 263 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. și art. IX alin. (5) din Legea nr. 281/2003.

Recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că suspendarea dispusă de instanță nu trebuia să dureze decât până la data la care procurorul de caz a întocmit rechizitoriul și a sesizat instanța de judecată, motivat de faptul că prin acest rechizitoriu instanța de judecată nu era sesizată cu fapte în legătură cu activul respectiv sau cu societatea reclamantă.

Această critică nu poate fi reținută, pe de o parte, pentru că, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol, suspendarea dăinuiește până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit definitivă, iar pe de altă parte, pentru că nu poate fi luat în calcul termenul invocat de recurenta-pârâtă, deoarece instanța de judecată putea să extindă urmărirea penală și pentru alte fapte (procurorul neputând pronunța hotărâri definitive), respectiv pentru faptele pretins a fi săvârșite în legătură cu activul în litigiu sau în legătură cu societatea reclamantă, or, până la soluționarea definitivă a procesului penal nu se putea cunoaște acest lucru, mai ales că, în cauză, se dispusese suspendarea judecății tocmai pentru acest motiv.

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile privind perimarea judecării apelului în materie civilă.

3.Aspectele de fond ale deciziei recurate nu au fost criticate de către recurenta-reclamantă, astfel încât acestea nu vor face obiectul analizei nici pentru instanța de recurs.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.