ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 708/2016

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 708/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

708

/20

16

Asupra contestației de față:

Prin sentința penală

nr. 72/F din 05 mai 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016)

s-au dispus următoarele:

S-a admis sesizarea formulată de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și. în baza art. 103 alin. (5) și (6) și

art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus punerea în executare a mandatului

european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura Landshut,

Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Judecătoriei Landshut din data de 31

ianuarie 2011, cu referire la sentința Tribunalului Landshut din data de 05

iulie 2012 și a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013

de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Tribunalului Munchen

din data de 24 februarie 2006, față de persoana solicitată A.

S-a dispus predarea persoanei solicitate

A. către autoritățile judiciare germane, cu respectarea regulii specialității.

Totodată, s-a dispus arestarea în vederea

predării a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la

data de 05 mai 2016 și până la data de 03 iunie 2016, inclusiv.

S-a constatat că persoana solicitată a

fost reținută pentru 24 de ore, la data de 22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data

de 23 aprilie 2016, ora 11.05, și arestată provizoriu de la data de 22 aprilie

2016 până la data de 06 mai 2016, inclusiv.

În

baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare

avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

În

considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele:

La data de 22 aprilie 2016 s-a înregistrat

la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitarea autorităților judiciare

din Germania, transmisă prin intermediul semnalării introdusă în Sistemul Informatic

Schengen, privind punerea în executare a mandatelor europene de arestare emise la

datele de 05 decembrie 2013 și 06 septembrie 2013 de autoritățile judiciare germane,

cu privire la persoana solicitată A., pentru săvârșirea infracțiunilor de fraudă,

tentativă de șantaj și falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1),

(3), art. 253 alin. (1), (2), (3), art. 263 alin. (1) din Codul penal german, respectiv

fraudă și tentativă de șantaj prevăzute de art. 263 alin. (1), (2), (3), (22), (23)

din Codul penal german.

În

baza ordonanței de reținere din data de 22 aprilie 2015 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, emisă în Dosarul nr. x/II-5/2016,

persoana solicitată a fost reținută pe o durată de 24 ore, începând de la data de

22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data de 23 aprilie 2016, ora 11.05.

Prin sesizarea

nr. x/II-5/2016 din data de 22 aprilie

2016, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de

22 aprilie 2016, sub nr. x/2/2016. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a solicitat luarea măsurii arestării provizorii a persoanei solicitate A., în vederea

punerii în executare a mandatelor europene de arestare emise la datele de 05

decembrie 2013 și 06 septembrie 2013 de autoritățile judiciare germane.

Prin încheierea din data de 22 aprilie

2016 pronunțată în cauza sus-menționată s-a dispus arestarea provizorie în vederea

predării a persoanei solicitate A. pe o perioadă de 15 zile, începând din data de

22 aprilie 2016 și până la data de 06 mai 2016, inclusiv.

Cu ocazia soluționării propunerii de luare

a măsurii arestării provizorii, Curtea a adus la cunoștința persoanei solicitate

conținutul mandatelor europene de arestare, efectele regulii specialității, precum

și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă.

De asemenea, i-a adus la cunoștință caracterul irevocabil al consimțământului la

predare.

Totodată, Curtea a procedat la ascultarea

persoanei solicitate care a declarat că este de acord cu predarea către autoritățile

germane, prevalându-se însă de regula specialității. Persoana solicitată a mai menționat

că nu are obiecțiuni privind identitatea.

Ulterior, la termenul din 05 mai 2016,

persoana solicitată a revenit asupra declarației din data de 22 aprilie 2016, arătând

că nu mai este de acord cu predarea sa către autoritățile din Germania, deoarece

viața sa de familie este în România. A mai învederat că se prevalează în continuare

de regula specialității.

În

urma examinării

cererii

cu care a fost învestită, instanța de fond a reținut că pe numele persoanei solicitate

A. au fost emise două mandate europene de arestare, respectiv: mandatul european

din 06 septembrie 2013 emis de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul

sentinței Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentința

Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 și mandatul european de arestare

emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în

temeiul sentinței Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, față de persoana

solicitată A. În cuprinsul mandatelor europene de arestare s-au reținut următoarele:

l. De la mijlocul anului 1998 până în 2003,

condamnatul A. s-a oferit să lucreze pentru anumiți investitori cărora le-a propus

tranzacții speculative prin societatea sa. El a încheiat contracte cu acești investitori,

prin care se angaja să le procure conturi sigure și depozite și să facă astfel de

tranzacții pentru clienți, la cererea acestora. În contracte s-a agreat un comision

pentru fiecare caz, comision care urma să fie perceput de acuzat. În realitate.

condamnatul nu a intenționat niciun moment să folosească fondurile primite de la

clienții prejudiciați pentru tranzacții de opțiuni, ci le-a folosit pentru sine.

Dacă clienții prejudiciați ar fi fost conștienți de adevăratele intenții ale condamnatului,

nu i-ar fi dat niciodată niciun ban. Au fost prejudiciate astfel 9 persoane care

au pierdut în total 456.264 mărci germane (aproximativ 233.284,08 euro) și 34.594,41

în 18 cazuri.

Mai mult, condamnatul i-a spus persoanei

prejudiciate că intenționează să construiască un teren de golf în București, România.

Având încredere în el, persoana prejudiciată i-a transferat suma de 126.000 de euro

în data de 18 februarie 2003. Cu toate acestea, așa cum intenționase încă de la

început, condamnatul a folosit banii în interes personal.

În

plus, la mijlocul anului 2003, condamnatul a aranjat cu persoana

prejudiciată să-i ramburseze fondurile în rate. Când acest lucru nu a fost posibil,

a oferit persoanei prejudiciate un bilet de debit în valoare de 69.000 euro. În

acest context, condamnatul a declarat în cunoștință de cauză și contrar realității

că persoana prejudiciată, din contul căreia trebuia să se debiteze banii, îi datora

69.000 euro. Persoana prejudiciată trebuia să debiteze din cont suma și să acopere

ratele în valoare de 60.000 euro. Ea trebuia să înmâneze suma restantă de 9.000

euro condamnatului. Totuși, cum știa deja condamnatul, el nu era îndreptățit în

mod irevocabil în ceea ce privește banii. Condamnatul doar a vrut sa ia 9.000 euro

în acest mod. Având încredere în declarația condamnatului, persoana prejudiciată

i-a înmânat cecul de debit din contul sau în noiembrie 2003. Cecul de debit a fost

creditat și persoana prejudiciată a transferat 9.000 euro către condamnat. În data

de 02 ianuarie 2004, cecul de debit a fost revocat astfel încât persoana prejudiciată

a pierdut 9.000 euro

După ce persoana prejudiciată a obținut

o decizie de executare de 160.000 euro împotriva condamnatului, a contractat o agenție

de colectare de debite în scopul colectării de bani. Condamnatul a declarat angajatului

agenției de colectare de debite că deja plătise 100.000 euro către persoana prejudiciată,

ceea ce nu era adevărat. El a amenințat că informează banca persoanei prejudiciate

că aceasta primise deja 100.000 euro și că îi va spune soției persoanei prejudiciate

că aceasta avea relații cu alte femei din biroul său. În ciuda acestor amenințări,

persoana prejudiciată nu a încetat acțiunea de recuperare a datoriei. La o întâlnire

în Munchen, în august 2004, condamnatul i-a prezentat o confirmare falsificată de

plată a sumei de 100.000 euro către angajatul societății de recuperare debite.

Mai mult. condamnatul i-a prezentat confirmarea

falsificată de plată a sumei de 100.000 euro către o bancă: pe lângă toate acestea,

condamnatul a oferit mai multor investitori posibilitatea să investească bani cu

dobândă mare, dând informații diferite diverselor persoane prejudiciate despre cum

erau utilizați banii. În realitate, condamnatul nu a intenționat niciun moment să

investească banii și să-i folosească în interesul persoanelor prejudiciate. El a

intenționat să-i folosească în scop personal. Având încredere că informațiile pe

care condamnatul le furniza sunt adevărate, persoanele prejudiciate i-au dat diverse

sume de bani. În total 20 de persoane prejudiciate au suferit o pierdere de 399.145,00.

S-a reținut că faptele mai sus arătate

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fraudă, tentativă de șantaj

și falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1), (3), art. 253

alin. (1), (2), (3) și art. 267 alin. (1) din Codul penal german.

II.1. În data de 15 octombrie 2009, condamnatul

a încheiat un contract de împrumut cu victima B., prin care împrumuta 31.500 euro.

Victima i-a dat 10.000 euro numerar în aceeași zi. Rambursarea întregii sume era

programată să aibă loc la 09 decembrie 2009. Anterior încheierii contractului, condamnatul

îi spusese victimei ca va folosi banii ca să dea el însuși împrumuturi private altora.

Condamnatul i-a mai spus ca nu vor fi pierderi în mod categoric, pentru că el însuși

lua titluri de proprietate de motociclete ca garanție și că era în contact cu doi

angajați bancari care supervizau banii prin procedeul așa-numit rularea debitelor.

Condamnatul a trecut sub tăcere, de asemenea, faptul că nu putea să ramburseze suma

din cauza situației sale financiare. Mai mult, nu a spus persoanei că fusese la

pușcărie pentru o lungă perioadă de timp, pentru un mare număr de infracțiuni frauduloase.

Victima a agreat tranzacția pentru că nu exista niciun risc să piardă banii. În

realitate, condamnatul nu putea să dea banii înapoi victimei, respectiv suma totală

de 31.500 euro, la data sau după data de 09 decembrie 2009. Dacă victima ar fi știut

toate acestea nu ar mai fi încheiat niciun contract de împrumut și nu ar mai fi

existat nicio pierdere.

cu condamnatul pe o platforma internet. Prima întâlnire față în față a avut loc

la 09 februarie 2011, în apartamentul condamnatului, unde a avut loc o partidă de

sex făcută de comun acord. De atunci, condamnatul și victima au întreținut o relație

bazată pe sado-masochism, în care condamnatul juca rolul părții dominate. În cursul

relației, victima, la cererea condamnatului, dar cu acordul ei, a avut relații de

sex oral cu o altă persoană, care nu îi era cunoscută la data de 14 februarie 2011.

Mai mult, pe parcursul relației, victima

a fost „dată” altor doi bărbați necunoscuți într-un hotel. În data de 16

februarie 2011. Acest contact sexual a fost și el acceptat de către victimă. Când

victima a informat pe condamnat, în data de 21 februarie 2011, că vrea să pună capăt

relației, condamnatul a amenințat-o în mod repetat. Între 21 februarie 2011 și 24

februarie 2011, că va publica poze și imagini video cu ea pe internet, pe care le

făcuse în noaptea de 16 februarie 2011, precum și alte poze cu ea nud, ca să o discrediteze.

Condamnatul i-a mai spus că astfel copiii ei vor afla că era o „curvă care avea

relații sexuale cu mai mulți bărbați (...)” dacă nu accepta să continue să aibă

contact sexual cu el.

Intenția lui era ca ea să aibă în continuare

relații intime cu el, precum și cu alți bărbați aleși de el. Pentru ca să-și accentueze

amenințările, condamnatul a trimis un sms și două video-uri scurte victimei, între

21 februarie 2011 și 24 februarie 2011, în care erau prezentate alte femei cu sânii

legați. Victima, totuși, nu a cedat presiunilor condamnatului.

S-a reținut că faptele mai sus arătate

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fraudă și tentativă de șantaj

prevăzute de art. 263 alin. (1) și art. 240 alin. (1)-3. 22. 23 din Codul penal

german.

În

urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a

constatat că cele două mandate europene de arestare emise pe numele persoanei solicitate

îndeplinesc condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004

și că infracțiunile pentru care a fost

condamnată

persoana solicitată își găsesc corespondent în legislația națională, atât în noul

C. pen., respectiv în dispozițiile art. 207 alin. (1) și (2), art. 244 alin.

(1) și (2) și art. 322, cât și în C. pen. penal anterior - art. 194 alin. (1),

(2), art. 215 alin. (1)-(3) și art. 290.

Deopotrivă, a constatat că nu este incident

niciun motiv de refuz al executării mandatelor europene de arestare, dintre cele

prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, reținând în acest sens că susținerile

persoanei solicitate privind intervenirea prescrierii executării pedepsei de 5 ani

aplicată prin sentința Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006 sunt neîntemeiate,

în cuprinsul mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 menționându-se

în mod expres faptul că termenul de prescrierea executării pedepsei anterior menționate

se împlinește la data de 29 octombrie 2021.

În

aceeași sferă de argumentare, instanța a constatat că în cauză

nu se poate vorbi nici despre prescrierea executării pedepsei sus-menționate, conform

legislației naționale, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române

- reținând în acest sens că termenul de prescripție a executării pedepsei anterior

menționate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din C. pen.

de la 1969, cât și potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 10 ani.

se va împlini la data de 24 februarie 2021 întrucât la data de 24 februarie

2011 persoana solicitată a săvârșit, în cursul termenului de prescripție a pedepsei

aplicate în anul 2006, un ultim act material de șantaj, împrejurare care a determinat

întreruperea cursului prescripției și curgerea unuia nou.

Deopotrivă, instanța a preciat că nici

susținerile persoanei solicitate referitoare la viața sa de familie, invocată a

se desfășura în România, nu constituie motiv de refuz al executării mandatelor europene

de arestare, acestea fiind, oricum, nedovedite.

În

raport cu argumentele prezentate și reținând că predarea nu

este condiționată de acordul de voință al persoanei solicitate, instanța de fond

a constatat îndeplinite condițiile privind admiterea cererii de executare a mandatelor

europene de arestare, motiv pentru a dispus conform dispozitivului, în aprecierea

oportunității luării măsurii arestării raportându-se la necesitatea asigurării bunei

desfășurări a procedurii de executare a mandatelor europene de arestare și a împiedicării

sustragerii persoanei solicitate de la această procedură.

Împotriva acestei hotărâri.

în termen legai, a formulat contestație

persoana solicitată A., care. reiterând aspectele privind relațiile de familie pe

care Ie-a dezvoltat în România, dar invocând, totodată, cu titlu suplimentar, și

activitatea profesională pe care o desfășoară în țară în cadrul unei fundații umanitare,

a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, iar pe fond,

în principal, respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București,

iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu.

Examinând contestația formulată, în baza

actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondată,

urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea

nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară

prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene

solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul

efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri

de siguranță privative de libertate.

Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează

că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și

încrederii reciproce. în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului

nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002. publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților

Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Prin urmare, mandatul european de arestare

este un instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care

răspunde nevoii statelor membre de a reacționa prompt la stimulii infracționali

în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene.

Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea

nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură

se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor

obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz

a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european

de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate,

după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului,

identificarea persoanei solicitate, existența dublei încriminări a faptelor penale

ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare.

În acest fel se pune în practică principiul recunoașteriiși încrederii reciproce

ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare

emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În

speță, respectând rigorile legii, instanța de fond a verificat

temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare

a mandatului european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura

Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Judecătoriei Landshut din data

de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentința Tribunalului Landshut din data de 05

iulie 2012 și a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013

de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Tribunalului Munchen

din data de 24 februarie 2006, față de persoana solicitată A., constatând în mod

just că acestea îndeplinesc condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86

din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, deși prealabil a constatat

că infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina persoanei solicitate intră în

categoria faptelor prev. de art. 96 din Legea nr. 302/2004 care dau loc la predare

fără îndeplinirea condiției dublei încriminări. Curtea a procedat la verificarea

îndeplinirii, de plano, a condiției dublei încriminări cu privire la toate faptelor

penale ce se impută persoanei solicitate, constatând în mod corect că infracțiunile

pentru care a fost condamnată persoana solicitată își găsesc corespondent atât în

C. pen. român în vigoare - în infracțiunile de șantaj prevăzută de art. 207

alin. (1) și (2) C. pen., pentru care pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani,

înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pentru carepedeapsa

este închisoarea de la 1 la 5 ani și falsul în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 322 C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la

3 ani sau amendă, dar și în C. pen. din 1969, în infracțiunile prevăzute de

art. 194 alin. (1), (2), art. 215 alin. (1)-(3) și art. 290 din C. pen. de la 1969,

limitele de pedeapsă fiind mai mari, cu excepția infracțiunii prevăzute de art.

290, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 2 ani

sau amendă.

Procedând, totodată, la examinarea situațiilor

invocate de persoana solicitată ca și motive de refuz la predare, instanța a constatat

în mod just că alegațiile apărării privind prescrierea. conform legislației germane,

a executării pedepsei de 5 ani aplicată prin sentința Tribunalului Munchen din data

de 24 februarie 2006, sunt lipsite de suport întrucât în cuprinsul mandatului european

de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I în temeiul

sentinței anterior menționate, se menționează că, potrivit legislației germane,

prescrierea executării pedepsei de 5 ani are loc abia la data de 29 octombrie 2021.

Mai mult, în virtutea rolului activ, instanța

de fond a analizat și eventuala incidență a tezei a doua a art. 98 alin. (2)

lit. g) din Legea nr. 302/2004, reținând că și în ipoteza în care faptele ar fi

fost de competența autorităților române, termenul de prescripție a executării pedepsei

anterior menționate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din

C. pen. de la 1969, cât și potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de

10 ani, se va împlini la data de 24 februarie 2021, urmare faptului că termenul

inițial de prescripție a executării pedepsei a fost întrerupt la data anterior menționată

prin săvârșirea unui nou act material de șantaj. împrejurare care a determinat curgerea

unui nou termen de la acea dată.

Deopotrivă, examinând aspectele expuse

de persoana solicitată ca argumente pentru revenirea asupra consimțământului la

predare dat inițial.vizând iminenta periclitare a vieții sale de familie ca urmare

a predării sale către autoritățile judiciare din Germania. Curtea a constat în mod

just, pe de o parte, că acestea sunt nedovedite, iar pe de altă parte, că nu se

circumscriu niciunuia dintre motivele de refuz al executării expres și limitativ

prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

De altfel, în cadrul prezentului demers

judiciar persoana solicitată nu a contestat argumentele instanței de fond, limitându-se

la a menționa că viața sa de familie, care se deslașoară în România, dar și activitatea

pe care o desfășoară în cadrul unei fundații umanitare, ar fi periclitate prin menținerea

hotărârii instanței de fond, ceea ce ar justifica, în principal, respingerea solicitării

parchetului, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu arestul

la domiciliu.

Susținerile contestatorului privind relațiile

de familie dezvoltate în România, nedovedite nici în fața instanței de control judiciar,

nu pot constitui motiv de refuz al predării, excedând oricăreia dintre situațiile

prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Nici aspectele cu caracter de noutate invocate

în contestație, referitoare la activitatea profesională desfășurată de persoana

solicitată în cadrul unei fundații umanitare din România, deopotrivă nedovedite,

nu pot constitui motiv de refuz al predării, eventuala intervenție a motivului opțional

de refuz al executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004,

neinvocat în mod expres de către contestator. dar antamat prin aspectele privind

viața de familie și activitatea profesională desfășurate în România, putând fi grefată,

potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 3157 din

17 decembrie 2014. decizia nr. 479 din 09 aprilie 2015) doar pe dovada rezidenței

continue și legale a persoanei solicitate, pe teritoriul României, pentru o perioadă

de cel puțin 5 ani.

Cum persoana solicitată este în imposibilitate

de a face o astfel de dovadă întrucât, potrivit actelor dosarului, aceasta a locuit

în România fără forme legale. Înalta Curte constată că în cauză nu există niciun

motiv de refuz al executării celor două mandate europene de arestare.

În

ceea ce privește cererea contestatorului persoană solicitată

privind dispunerea unei măsuri preventive mai puțin intruzive, Înalta Curte constată,

prioritar, că aceasta ridică problema legitimității unei astfel de solicitări în

cadrul unei contestații formulate împotriva hotărârii prin care s-a dispus punerea

în executarea a mandatului european, dat fiind faptul că, potrivit jurisprudenței

instanței supreme (decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014), în aplicarea dispozițiilor

art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune

executarea mandatului european de arestare, instanța dispune și arestarea persoanei

solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea

de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă.

În

al doilea rând, Înalta Curte constată că situația juridică

și locativă a persoanei solicitate care, deși avea două pedepse de executat în Germania,

a venit în România, unde a locuit fără forme legale, denotă un risc de sustragere

de la procedura de punere în executare a celor două mandate europene, justificând,

prin urmare, măsura arestului preventiv luată de instanța de fond în vederea predării.

Aceasta cu atât mai mult cu cât persoana solicitată nu și-a dat acordul în vederea

predării către autoritățile judiciare germane, ceea ce echivalează cu o lipsă de

cooperare cu autoritățile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul

să se sustragă de la executarea pedepselor menționate în cuprinsul celor două mandate

europene de arestare.

În

consecință, în raport cu argumentele prezentate, Înalta

Curte apreciază criticile formulate de contestatorul persoană solicitată ca neîntemeiate,

hotărârea instanței de fond dovedindu-se a fi temeinică și legală.

Pentru aceste motive, în conformitate cu

dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul persoană

solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 72/F din data de 05 mai 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția I penală.

În

baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul persoană

solicitată va fi obligat la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

avansează din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (6) raportat la

art. 273 alin. (1), (4) și (5) C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de

limbă germană se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată

de contestatorul persoană solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 72/F din

data de 05 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatorul persoană solicitată

la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se

avansează din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă

germană se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

13 mai 2016.