ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 708/2016

Decizia nr. 708 /20 16 Asupra contestației de față: Prin sentința penală nr. 72/F din 05 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2016 (x/2016) s-au dispus următoarele: S-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și.

în baza art. 103 alin. (5) și (6) și art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentința Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 și a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, față de persoana solicitată A. S-a dispus predarea persoanei solicitate A. către autoritățile judiciare germane, cu respectarea regulii specialității.

Totodată, s-a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate A., pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la data de 05 mai 2016 și până la data de 03 iunie 2016, inclusiv. S-a constatat că persoana solicitată a fost reținută pentru 24 de ore, la data de 22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data de 23 aprilie 2016, ora 11.05, și arestată provizoriu de la data de 22 aprilie 2016 până la data de 06 mai 2016, inclusiv. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.

În considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele: La data de 22 aprilie 2016 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitarea autorităților judiciare din Germania, transmisă prin intermediul semnalării introdusă în Sistemul Informatic Schengen, privind punerea în executare a mandatelor europene de arestare emise la datele de 05 decembrie 2013 și 06 septembrie 2013 de autoritățile judiciare germane, cu privire la persoana solicitată A., pentru săvârșirea infracțiunilor de fraudă, tentativă de șantaj și falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1), (3), art. 253 alin. (1), (2), (3), art. 263 alin. (1) din Codul penal german, respectiv fraudă și tentativă de șantaj prevăzute de art. 263 alin. (1), (2), (3), (22), (23) din Codul penal german.

În baza ordonanței de reținere din data de 22 aprilie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, emisă în Dosarul nr. x/II-5/2016, persoana solicitată a fost reținută pe o durată de 24 ore, începând de la data de 22 aprilie 2016, ora 11.05, până la data de 23 aprilie 2016, ora 11.05. Prin sesizarea nr. x/II-5/2016 din data de 22 aprilie 2016, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 22 aprilie 2016, sub nr. x/2/2016. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat luarea măsurii arestării provizorii a persoanei solicitate A., în vederea punerii în executare a mandatelor europene de arestare emise la datele de 05 decembrie 2013 și 06 septembrie 2013 de autoritățile judiciare germane.

Prin încheierea din data de 22 aprilie 2016 pronunțată în cauza sus-menționată s-a dispus arestarea provizorie în vederea predării a persoanei solicitate A. pe o perioadă de 15 zile, începând din data de 22 aprilie 2016 și până la data de 06 mai 2016, inclusiv. Cu ocazia soluționării propunerii de luare a măsurii arestării provizorii, Curtea a adus la cunoștința persoanei solicitate conținutul mandatelor europene de arestare, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă. De asemenea, i-a adus la cunoștință caracterul irevocabil al consimțământului la predare. Totodată, Curtea a procedat la ascultarea persoanei solicitate care a declarat că este de acord cu predarea către autoritățile germane, prevalându-se însă de regula specialității.

Persoana solicitată a mai menționat că nu are obiecțiuni privind identitatea. Ulterior, la termenul din 05 mai 2016, persoana solicitată a revenit asupra declarației din data de 22 aprilie 2016, arătând că nu mai este de acord cu predarea sa către autoritățile din Germania, deoarece viața sa de familie este în România. A mai învederat că se prevalează în continuare de regula specialității.

În urma examinării cererii cu care a fost învestită, instanța de fond a reținut că pe numele persoanei solicitate A. au fost emise două mandate europene de arestare, respectiv: mandatul european din 06 septembrie 2013 emis de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentința Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 și mandatul european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, față de persoana solicitată A. În cuprinsul mandatelor europene de arestare s-au reținut următoarele: l. De la mijlocul anului 1998 până în 2003, condamnatul A. s-a oferit să lucreze pentru anumiți investitori cărora le-a propus tranzacții speculative prin societatea sa.

El a încheiat contracte cu acești investitori, prin care se angaja să le procure conturi sigure și depozite și să facă astfel de tranzacții pentru clienți, la cererea acestora. În contracte s-a agreat un comision pentru fiecare caz, comision care urma să fie perceput de acuzat. În realitate. condamnatul nu a intenționat niciun moment să folosească fondurile primite de la clienții prejudiciați pentru tranzacții de opțiuni, ci le-a folosit pentru sine. Dacă clienții prejudiciați ar fi fost conștienți de adevăratele intenții ale condamnatului, nu i-ar fi dat niciodată niciun ban. Au fost prejudiciate astfel 9 persoane care au pierdut în total 456.264 mărci germane (aproximativ 233.284,08 euro) și 34.594,41 în 18 cazuri.

Mai mult, condamnatul i-a spus persoanei prejudiciate că intenționează să construiască un teren de golf în București, România. Având încredere în el, persoana prejudiciată i-a transferat suma de 126.000 de euro în data de 18 februarie 2003. Cu toate acestea, așa cum intenționase încă de la început, condamnatul a folosit banii în interes personal. În plus, la mijlocul anului 2003, condamnatul a aranjat cu persoana prejudiciată să-i ramburseze fondurile în rate. Când acest lucru nu a fost posibil, a oferit persoanei prejudiciate un bilet de debit în valoare de 69.000 euro. În acest context, condamnatul a declarat în cunoștință de cauză și contrar realității că persoana prejudiciată, din contul căreia trebuia să se debiteze banii, îi datora 69.000 euro.

Persoana prejudiciată trebuia să debiteze din cont suma și să acopere ratele în valoare de 60.000 euro. Ea trebuia să înmâneze suma restantă de 9.000 euro condamnatului. Totuși, cum știa deja condamnatul, el nu era îndreptățit în mod irevocabil în ceea ce privește banii. Condamnatul doar a vrut sa ia 9.000 euro în acest mod. Având încredere în declarația condamnatului, persoana prejudiciată i-a înmânat cecul de debit din contul sau în noiembrie 2003. Cecul de debit a fost creditat și persoana prejudiciată a transferat 9.000 euro către condamnat. În data de 02 ianuarie 2004, cecul de debit a fost revocat astfel încât persoana prejudiciată a pierdut 9.000 euro După ce persoana prejudiciată a obținut o decizie de executare de 160.000 euro împotriva condamnatului, a contractat o agenție de colectare de debite în scopul colectării de bani.

Condamnatul a declarat angajatului agenției de colectare de debite că deja plătise 100.000 euro către persoana prejudiciată, ceea ce nu era adevărat. El a amenințat că informează banca persoanei prejudiciate că aceasta primise deja 100.000 euro și că îi va spune soției persoanei prejudiciate că aceasta avea relații cu alte femei din biroul său. În ciuda acestor amenințări, persoana prejudiciată nu a încetat acțiunea de recuperare a datoriei. La o întâlnire în Munchen, în august 2004, condamnatul i-a prezentat o confirmare falsificată de plată a sumei de 100.000 euro către angajatul societății de recuperare debite. Mai mult. condamnatul i-a prezentat confirmarea falsificată de plată a sumei de 100.000 euro către o bancă: pe lângă toate acestea, condamnatul a oferit mai multor investitori posibilitatea să investească bani cu dobândă mare, dând informații diferite diverselor persoane prejudiciate despre cum erau utilizați banii.

În realitate, condamnatul nu a intenționat niciun moment să investească banii și să-i folosească în interesul persoanelor prejudiciate. El a intenționat să-i folosească în scop personal. Având încredere că informațiile pe care condamnatul le furniza sunt adevărate, persoanele prejudiciate i-au dat diverse sume de bani. În total 20 de persoane prejudiciate au suferit o pierdere de 399.145,00. S-a reținut că faptele mai sus arătate întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fraudă, tentativă de șantaj și falsificare de documente prevăzute de art. 263 alin. (1), (3), art. 253 alin. (1), (2), (3) și art. 267 alin. (1) din Codul penal german. II.1. În data de 15 octombrie 2009, condamnatul a încheiat un contract de împrumut cu victima B., prin care împrumuta 31.500 euro.

Victima i-a dat 10.000 euro numerar în aceeași zi. Rambursarea întregii sume era programată să aibă loc la 09 decembrie 2009. Anterior încheierii contractului, condamnatul îi spusese victimei ca va folosi banii ca să dea el însuși împrumuturi private altora. Condamnatul i-a mai spus ca nu vor fi pierderi în mod categoric, pentru că el însuși lua titluri de proprietate de motociclete ca garanție și că era în contact cu doi angajați bancari care supervizau banii prin procedeul așa-numit rularea debitelor. Condamnatul a trecut sub tăcere, de asemenea, faptul că nu putea să ramburseze suma din cauza situației sale financiare. Mai mult, nu a spus persoanei că fusese la pușcărie pentru o lungă perioadă de timp, pentru un mare număr de infracțiuni frauduloase.

Victima a agreat tranzacția pentru că nu exista niciun risc să piardă banii. În realitate, condamnatul nu putea să dea banii înapoi victimei, respectiv suma totală de 31.500 euro, la data sau după data de 09 decembrie 2009. Dacă victima ar fi știut toate acestea nu ar mai fi încheiat niciun contract de împrumut și nu ar mai fi existat nicio pierdere. 2. Victima C. a intrat în contact la început cu condamnatul pe o platforma internet. Prima întâlnire față în față a avut loc la 09 februarie 2011, în apartamentul condamnatului, unde a avut loc o partidă de sex făcută de comun acord. De atunci, condamnatul și victima au întreținut o relație bazată pe sado-masochism, în care condamnatul juca rolul părții dominate.

În cursul relației, victima, la cererea condamnatului, dar cu acordul ei, a avut relații de sex oral cu o altă persoană, care nu îi era cunoscută la data de 14 februarie 2011. Mai mult, pe parcursul relației, victima a fost „dată” altor doi bărbați necunoscuți într-un hotel. În data de 16 februarie 2011. Acest contact sexual a fost și el acceptat de către victimă. Când victima a informat pe condamnat, în data de 21 februarie 2011, că vrea să pună capăt relației, condamnatul a amenințat-o în mod repetat. Între 21 februarie 2011 și 24 februarie 2011, că va publica poze și imagini video cu ea pe internet, pe care le făcuse în noaptea de 16 februarie 2011, precum și alte poze cu ea nud, ca să o discrediteze.

Condamnatul i-a mai spus că astfel copiii ei vor afla că era o „curvă care avea relații sexuale cu mai mulți bărbați (...)” dacă nu accepta să continue să aibă contact sexual cu el. Intenția lui era ca ea să aibă în continuare relații intime cu el, precum și cu alți bărbați aleși de el. Pentru ca să-și accentueze amenințările, condamnatul a trimis un sms și două video-uri scurte victimei, între 21 februarie 2011 și 24 februarie 2011, în care erau prezentate alte femei cu sânii legați. Victima, totuși, nu a cedat presiunilor condamnatului. S-a reținut că faptele mai sus arătate întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fraudă și tentativă de șantaj prevăzute de art. 263 alin. (1) și art. 240 alin. (1)-3.

22. 23 din Codul penal german. În urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că cele două mandate europene de arestare emise pe numele persoanei solicitate îndeplinesc condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004 și că infracțiunile pentru care a fost condamnată persoana solicitată își găsesc corespondent în legislația națională, atât în noul C. pen., respectiv în dispozițiile art. 207 alin. (1) și (2), art. 244 alin. (1) și (2) și art. 322, cât și în C. pen.

penal anterior - art. 194 alin. (1), (2), art. 215 alin. (1)-(3) și art. 290. Deopotrivă, a constatat că nu este incident niciun motiv de refuz al executării mandatelor europene de arestare, dintre cele prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, reținând în acest sens că susținerile persoanei solicitate privind intervenirea prescrierii executării pedepsei de 5 ani aplicată prin sentința Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006 sunt neîntemeiate, în cuprinsul mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 menționându-se în mod expres faptul că termenul de prescrierea executării pedepsei anterior menționate se împlinește la data de 29 octombrie 2021. În aceeași sferă de argumentare, instanța a constatat că în cauză nu se poate vorbi nici despre prescrierea executării pedepsei sus-menționate, conform legislației naționale, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române - reținând în acest sens că termenul de prescripție a executării pedepsei anterior menționate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din C. pen.

de la 1969, cât și potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 10 ani. se va împlini la data de 24 februarie 2021 întrucât la data de 24 februarie 2011 persoana solicitată a săvârșit, în cursul termenului de prescripție a pedepsei aplicate în anul 2006, un ultim act material de șantaj, împrejurare care a determinat întreruperea cursului prescripției și curgerea unuia nou. Deopotrivă, instanța a preciat că nici susținerile persoanei solicitate referitoare la viața sa de familie, invocată a se desfășura în România, nu constituie motiv de refuz al executării mandatelor europene de arestare, acestea fiind, oricum, nedovedite.

În raport cu argumentele prezentate și reținând că predarea nu este condiționată de acordul de voință al persoanei solicitate, instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile privind admiterea cererii de executare a mandatelor europene de arestare, motiv pentru a dispus conform dispozitivului, în aprecierea oportunității luării măsurii arestării raportându-se la necesitatea asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatelor europene de arestare și a împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la această procedură. Împotriva acestei hotărâri. în termen legai, a formulat contestație persoana solicitată A., care.

reiterând aspectele privind relațiile de familie pe care Ie-a dezvoltat în România, dar invocând, totodată, cu titlu suplimentar, și activitatea profesională pe care o desfășoară în țară în cadrul unei fundații umanitare, a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate, iar pe fond, în principal, respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu.

Examinând contestația formulată, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, republicată, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate. Alin. (2) al aceluiași text de lege statuează că mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce.

în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002. publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002. Prin urmare, mandatul european de arestare este un instrument al cooperării judiciare internaționale în materie penală, care răspunde nevoii statelor membre de a reacționa prompt la stimulii infracționali în vederea realizării scopurilor Uniunii Europene. Din dispozițiile art. 85 și urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, rezultă că rolul instanței de judecată în această procedură se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale mandatului, la soluționarea eventualelor obiecțiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum și la motivele de refuz a predării pe care aceasta le invocă.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăște asupra arestării și predării persoanei solicitate, după ce, în prealabil, a verificat condițiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existența dublei încriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau a situațiilor ce se constituie în motive de refuz la predare. În acest fel se pune în practică principiul recunoașteriiși încrederii reciproce ce stă la baza executării, de către instanța română, a mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară străină competentă.

În speță, respectând rigorile legii, instanța de fond a verificat temeinic îndeplinirea tuturor condițiilor care legitimează punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 06 septembrie 2013 de Procuratura Landshut, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Judecătoriei Landshut din data de 31 ianuarie 2011, cu referire la sentința Tribunalului Landshut din data de 05 iulie 2012 și a mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I, Bavaria, Germania, în temeiul sentinței Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, față de persoana solicitată A., constatând în mod just că acestea îndeplinesc condițiile de formă și conținut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, deși prealabil a constatat că infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina persoanei solicitate intră în categoria faptelor prev. de art. 96 din Legea nr. 302/2004 care dau loc la predare fără îndeplinirea condiției dublei încriminări. Curtea a procedat la verificarea îndeplinirii, de plano, a condiției dublei încriminări cu privire la toate faptelor penale ce se impută persoanei solicitate, constatând în mod corect că infracțiunile pentru care a fost condamnată persoana solicitată își găsesc corespondent atât în C. pen. român în vigoare - în infracțiunile de șantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) și (2) C. pen., pentru care pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani, înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., pentru carepedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani și falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă, dar și în C. pen.

din 1969, în infracțiunile prevăzute de art. 194 alin. (1), (2), art. 215 alin. (1)-(3) și art. 290 din C. pen. de la 1969, limitele de pedeapsă fiind mai mari, cu excepția infracțiunii prevăzute de art. 290, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Procedând, totodată, la examinarea situațiilor invocate de persoana solicitată ca și motive de refuz la predare, instanța a constatat în mod just că alegațiile apărării privind prescrierea.

conform legislației germane, a executării pedepsei de 5 ani aplicată prin sentința Tribunalului Munchen din data de 24 februarie 2006, sunt lipsite de suport întrucât în cuprinsul mandatului european de arestare emis la data de 05 decembrie 2013 de Procuratura Munchen I în temeiul sentinței anterior menționate, se menționează că, potrivit legislației germane, prescrierea executării pedepsei de 5 ani are loc abia la data de 29 octombrie 2021. Mai mult, în virtutea rolului activ, instanța de fond a analizat și eventuala incidență a tezei a doua a art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, reținând că și în ipoteza în care faptele ar fi fost de competența autorităților române, termenul de prescripție a executării pedepsei anterior menționate, care, calculat atât potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) din C. pen.

de la 1969, cât și potrivit art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., este de 10 ani, se va împlini la data de 24 februarie 2021, urmare faptului că termenul inițial de prescripție a executării pedepsei a fost întrerupt la data anterior menționată prin săvârșirea unui nou act material de șantaj. împrejurare care a determinat curgerea unui nou termen de la acea dată. Deopotrivă, examinând aspectele expuse de persoana solicitată ca argumente pentru revenirea asupra consimțământului la predare dat inițial.vizând iminenta periclitare a vieții sale de familie ca urmare a predării sale către autoritățile judiciare din Germania. Curtea a constat în mod just, pe de o parte, că acestea sunt nedovedite, iar pe de altă parte, că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de refuz al executării expres și limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

De altfel, în cadrul prezentului demers judiciar persoana solicitată nu a contestat argumentele instanței de fond, limitându-se la a menționa că viața sa de familie, care se deslașoară în România, dar și activitatea pe care o desfășoară în cadrul unei fundații umanitare, ar fi periclitate prin menținerea hotărârii instanței de fond, ceea ce ar justifica, în principal, respingerea solicitării parchetului, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu. Susținerile contestatorului privind relațiile de familie dezvoltate în România, nedovedite nici în fața instanței de control judiciar, nu pot constitui motiv de refuz al predării, excedând oricăreia dintre situațiile prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004.

Nici aspectele cu caracter de noutate invocate în contestație, referitoare la activitatea profesională desfășurată de persoana solicitată în cadrul unei fundații umanitare din România, deopotrivă nedovedite, nu pot constitui motiv de refuz al predării, eventuala intervenție a motivului opțional de refuz al executării prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, neinvocat în mod expres de către contestator. dar antamat prin aspectele privind viața de familie și activitatea profesională desfășurate în România, putând fi grefată, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014. decizia nr. 479 din 09 aprilie 2015) doar pe dovada rezidenței continue și legale a persoanei solicitate, pe teritoriul României, pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.

Cum persoana solicitată este în imposibilitate de a face o astfel de dovadă întrucât, potrivit actelor dosarului, aceasta a locuit în România fără forme legale. Înalta Curte constată că în cauză nu există niciun motiv de refuz al executării celor două mandate europene de arestare.

În ceea ce privește cererea contestatorului persoană solicitată privind dispunerea unei măsuri preventive mai puțin intruzive, Înalta Curte constată, prioritar, că aceasta ridică problema legitimității unei astfel de solicitări în cadrul unei contestații formulate împotriva hotărârii prin care s-a dispus punerea în executarea a mandatului european, dat fiind faptul că, potrivit jurisprudenței instanței supreme (decizia nr. 3157 din 17 decembrie 2014), în aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, instanța dispune și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că situația juridică și locativă a persoanei solicitate care, deși avea două pedepse de executat în Germania, a venit în România, unde a locuit fără forme legale, denotă un risc de sustragere de la procedura de punere în executare a celor două mandate europene, justificând, prin urmare, măsura arestului preventiv luată de instanța de fond în vederea predării. Aceasta cu atât mai mult cu cât persoana solicitată nu și-a dat acordul în vederea predării către autoritățile judiciare germane, ceea ce echivalează cu o lipsă de cooperare cu autoritățile judiciare din statul solicitant, existând astfel riscul să se sustragă de la executarea pedepselor menționate în cuprinsul celor două mandate europene de arestare.

În consecință, în raport cu argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază criticile formulate de contestatorul persoană solicitată ca neîntemeiate, hotărârea instanței de fond dovedindu-se a fi temeinică și legală. Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul persoană solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 72/F din data de 05 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul persoană solicitată va fi obligat la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (6) raportat la art. 273 alin. (1), (4) și (5) C. proc. pen., onorariul cuvenit interpretului de limbă germană se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul persoană solicitată A. împotriva sentinței penale nr. 72/F din data de 05 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 420 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit interpretului de limbă germană se suportă din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2016.