ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3037/2020

Ședința publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 2 septembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 1407/03.08.2016, emisă de pârât;

- admiterea în tot a cererii de despăgubire;

- obligarea pârâtului la plata unor penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 01.05.2016 și până la emiterea unei hotărâri definitive sau efectuarea plății;

- plata unor despăgubiri morale al căror cuantum va fi precizat ulterior, în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

Prin sentința civilă nr. 1848 din 19 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

(ii) a anulat, în parte, Decizia FGA nr. 1407/03.08.2016, în limita sumei de 1242 RON;

(iii) a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1848 din 19 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, anularea deciziei FGA nr. 1407/3.08.2016, cu reținerea autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 160/2015 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 771/2015, în ceea ce privește întinderea prejudiciului care se impune a fi acoperit în baza contractului de asigurare.

Sunt invocate motivele de nelegalitate a hotărârii prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la mențiunea din considerentele sentinței potrivit căreia clauzele contractuale cuprinse în condițiile de asigurare fac parte integrantă din polița de asigurare. Recurentul-reclamant apreciază că această aserțiune a instanței de fond încalcă normele de drept material. Polița de asigurare nu cuprinde condițiile de asigurare și acestea nu au fost prezentate recurentului-reclamant, în calitate de asigurat. Prin urmare, aplicând invocatele condiții de asigurare, instanța a aplicat greșit legea întrucât clauzele contractului sunt exclusiv cele cuprinse în poliță.

Oferta de asigurare trebuie să fie fermă, neechivocă, precisă și să cuprindă toate elementele care pot fi luate în considerare. Excluderile convenționale (nu neapărat legale) inserează în contractele tipărite o serie de evenimente pe care asigurătorul refuză să le subscrie.

În doctrina de specialitate, clauzele defavorabile care nu au făcut obiectul informării sunt considerate inopozabile. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că astfel de clauze neclare sau ambigue se interpretează contra celui care le-a stipulat. În cazul de față, clauza abuzivă invocată nu este inserată în contractul părților și nici măcar anexată acestuia.

Ordonanța Guvernului nr. 85/2004, prin art. 4 alin. (2), prevede obligația informării în timp util corect și complet a clientului asupra tuturor condițiilor contractului (în speță, cel de asigurare). Raportat și la prevederile Ordinului nr. 23/2009 privind informațiile furnizate de asigurători, excluderile trebuiau înscrise în contract și aduse la cunoștința asiguratului, iar potrivit art. 10 alin. (4) din Ordin, clauzele de asigurare mai restrictive decât cele din documentele prevăzute la art. 1 alin. (3) din ordin nu sunt opozabile asiguratului.

Recurentul-reclamant citează și prevederile Legii nr. 193/2000, arătând că potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive nu produc efecte contraconsumatorilor, prin clauză abuzivă înțelegându-se acea clauză prin care clientul este obligat să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Este absurd să se susțină că din locuința asigurată s-au sustras bunuri care nu aparțineau asiguratului, câtă vreme această locuință este proprietatea asiguratului.

De asemenea, la stabilirea despăgubirii nu s-a întocmit notă de calcul, procese-verbale, etc. și au fost avute în vedere numai bunurile vandalizate menționate în documentele emise de organele de urmărire penală, dar nu și bunurile sustrase, deși infractorii au recunoscut sustragerea lor.

Instanța nu a dat nicio importanță rechizitoriului parchetului.

FGA este ținut, la rândul său, de prevederile contractului de asigurare, respectiv de clauzele contractuale înscrise în poliță.

Bunurile soției au fost furate deopotrivă din locuința asigurată, motiv pentru care trebuiau să facă obiectul despăgubirii în baza contractului de asigurare.

Asigurătorul și respectiv FGA, care este obligat să protejeze creditorul de asigurare, nu poate opune acestuia obligația de a păstra bonuri fiscale sau facturi care atestă achiziția bunurilor.

În schimb, oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat dacă are legătură cu soluționarea pricinii pendinte. În acest sens, recurentul-reclamant se referă la cuantumul prejudiciului rezultat din furtul calificat și la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care a stabilit acest prejudiciu în sarcina făptuitorilor.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât FGA solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând următoarele:

Soluția instanței de fond s-a întemeiat pe conținutul condițiilor de asigurare aferente poliței de asigurare, cu trimitere la art. 4 pct. 1, art. 11 pct. 4 și art. 11 pct. 7 lit. b) din aceste condiții de asigurare.

Instanța de fond a reținut corect că diferența dintre despăgubirea pretinsă de 26.736 RON și cea încuviințată în fond, de 1.242 RON nu se impune a fi acordată pentru următoarele considerente: pentru o parte din bunurile cuprinse în lista bunurilor furate completată de către reclamant, reclamantul nu a prezentat documente de achiziție, ceea ce contravine dispozițiilor art. 11 pct. 7 din condițiile de asigurare; pentru o altă parte din bunuri acordarea despăgubirii nu a fost cuprinsă în asigurare (respectiv produsele alimentare și alcoolice); canapeaua albastră nu a fost menționată în documentele întocmite de organele de urmărire penală ca fiind vandalizată în evenimentul din 6.03.2015.

Susținerile recurentului conform cărora B. nu i-a prezentat, cu ocazia încheierii poliței, clauzele contractuale înscrise în condițiile de asigurare nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei având în vedere că raporturile reclamantului cu FGA se desfășoară plecând de la prezumția valabilității contractului de asigurare încheiat, după cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Altfel spus, creditorul de asigurare nu poate invoca, în raporturile cu FGA, inaplicabilitatea unor clauze contractuale cuprinse în contractul de asigurare încheiat cu B. S.A., FGA nefiind un succesor al asigurătorului intrat în faliment, ci o persoană juridică de drept public, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. În acest context, FGA nu preia riscul neexecutării contractului încheiat cu asigurătorul declarat în faliment.

Intimatul trimite la prevederile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015.

În cauză recurentul-reclamant solicită plata de către FGA a sumei la care au fost obligați inculpații, iar nu asigurătorul. Prin hotărârea penală nefiind obligat la plată asigurătorul, FGA, la rândul său, nu poate fi obligat la plata despăgubirii pretinse, între altele și pentru că nu ar putea recupera această sumă de la inculpați. FGA este obligat să analizeze cererea de despăgubire, iar nu să achite despăgubiri care au fost avizate de asigurătorul declarat în faliment.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse Condițiile privind asigurarea locuinței și conținutul aferente poliței de asigurare pe care s-a întemeiat cererea de plată adresată FGA și o seamă de înscrisuri din dosarul de urmărire penală a celor învinuiți de săvârșirea infracțiunii de furt din locuință.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare:

Instanța de fond a admis în parte cererea reclamantului, anulând în parte decizia FGA nr. 1407/3.08.2016 (de respingere a cererii de despăgubire), în limita sumei de 1242 RON și a respins, în rest, cererea reclamantului, ca neîntemeiată, respectiv solicitarea de obligare a emitentului deciziei la plata despăgubirii în cuantumul pretins, și anume, 26.736 RON.

Instanța a reținut că societatea de asigurare B. S.A. a comunicat reclamantului, în calitate de asigurat, că despăgubirea maximă care se poate acorda ca urmare a evenimentului din 6.03.2015 este de 1.242 RON, în stabilirea acestei despăgubiri fiind avute în vedere clauzele contractuale cuprinse în condițiile de asigurare la art. 4.1 și art. 11.4 și art. 11.7.

Astfel, la stabilirea despăgubirii s-au luat în calcul: înlocuire geam spart, înlocuire frigider, recondiționare fotoliu vandalizat. La acordarea despăgubirii nu au fost luate în calcul: bunuri indicate de reclamant a fi fost furate, dar pentru care nu s-a făcut dovada proprietății; produse alimentare/alcoolice (care nu erau cuprinse în asigurare); reparația canapelei albastre despre care organele de urmărire penală nu au reținut a fi fost vandalizată.

Pe cale de consecință, instanța de fond a reținut că în mod greșit FGA a respins cererea de plată în limita sumei de 1242 RON, stabilită de către B. S.A., însă în ceea ce privește diferența de 25.494 RON, cererea a fost corect respinsă, despăgubirea pretinsă neputând fi acordată pentru motivele invocate și de asigurător, și anume: pentru o parte din bunuri nu s-au depus documente de achiziție (ceea ce contravine art. 11.7 din condițiile de asigurare), alte bunuri nu au fost cuprinse în asigurare (produse alimentare și alcoolice), iar în privința canapelei organele de urmărire penală nu au reținut vandalizarea ei.

Printr-un prim rând de critici, recurentul susține că instanța de fond nu ar fi trebuit să aplice condițiile de asigurare invocate de către partea adversă, întrucât acestea conțin clauze abuzive asupra cărora nu a fost informat.

Necunoașterea condițiilor de asigurare a invocat-o reclamantul și în fond, instanța reținând că, în raporturile cu FGA, se prezumă valabilitatea contractului de asigurare, acesta fiind temeiul solicitării despăgubirii, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, iar inaplicabilitatea unor clauze contractuale nu poate fi opusă FGA, care nu este succesor al asigurătorului intrat în faliment.

În recurs se invocă de către reclamant, pentru prima dată, caracterul abuziv al art. 11.7 din condițiile de asigurare, potrivit căruia asiguratul este obligat, în vederea acordării indemnizației și stabilirii corecte a cuantumului acesteia, să pună la dispoziția asigurătorului după caz: a) listele în detaliu cu daunele suferite, cuprinzând datele legate de valoarea bunurilor care au fost avariate; b) facturile, bonurile orice alte acte necesare pentru verificări.

Caracterul abuziv al unor clauze inserate în cuprinsul Condițiilor de asigurare specifice poliței de asigurare de locuință încheiate nu poate fi invocat direct în calea de atac, criticile urmând a nu fi analizate întrucât exced cauzei juridice a cererii de chemare în judecată.

Însă, aplicarea art. 11.7 din condițiile de asigurare, ca temei de ordin procedural în raport de care s-a apreciat asupra nedovedirii de către asigurat a existenței în cadrul locuinței asigurate a bunurilor pretins furate, va fi analizată în continuare, subsumat cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeași este situația clauzei cuprinse la art. 11.4 din condițiile de asigurare, potrivit căreia nerespectarea de către asigurat a oricărei obligații ce îi revine dă dreptul asigurătorului să nu acorde indemnizația. Această clauză a fost invocată în coroborare cu art. 11.7, referitor la obligația de a pune la dispoziția asigurătorului listele cu daunele suferite și eventualele documente de proveniență a bunurilor.

Cât privește clauza cuprinsă în art. 4.1, conform căreia obiectul asigurării îl constituie bunurile aparținând asiguratului, aceasta definește însuși obiectul contractului, instanța de fond reținând, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și a Normei ASF nr. 16/2015, că raportul juridc referitor la plata despăgubirii din resursele Fondului de Garantare a Asiguraților, se raportează obligatoriu la contractul de asigurare încheiat.

Cât privește excluderile, înlăturarea de la despăgubire a produselor alimentare și alcoolice s-a raportat nu la capitolul referitor la excluderi din condițiile generale, ci la cel referitor la definirea bunurilor asigurate, art. 1.1.10 și 1.1.15 din condițiile de asigurare stabilind, în corelație cu definirea obiectului contractului, bunurile de tip "conținut" care intră în categoria bunurilor asigurate și printre care nu se numără produsele de genul celor anterior arătate.

Raportându-se la probatorul administrat în cauză, Înalta Curte constată că în cadrul dosarului de cercetare penală s-a demonstrat nu numai vandalizarea bunurilor pentru care instanța de fond a dispus plata despăgubirii, ci și sustragerea unui televizor LCD, a unui motofierăstrău și a unei cositoare.

Prin urmare, aceste bunuri sustrase din locuință ar fi trebuit să facă obiectul despăgubirii, existând documente justificative, în sensul Normei ASF nr. 16/2015, care să probeze existența prejudiciului rezultat din sustragerea lor. Spre deosebire de obiectele de îmbrăcăminte aparținând nu asiguratului, ci soției acestuia, bunurile anterior menționate intră în obiectul contractului, de vreme ce se găseau în locuința asigurată, prezumându-se a fi ale asiguratului și fiind probată sustragerea lor.

În mod corect, însă, raportat la dispozițiile art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015, în stabilirea despăgubirii nu au fost avute în vedere listele cu bunurile sustrase prezentate de asigurat, în condițiile în care sustragerea celor mai multe dintre bunurile enumerate fie nu a fost dovedită, fie bunurile respective nu se încadrau în categoria bunurilor de conținut asigurate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va primi în parte motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ.

Sunt nefondate, însă, criticile recurentului-reclamant subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 7 C. proc. civ., referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 160/2015 a Judecătoriei Vălenii de Munte, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 771/7.09.2015.

Prin menționata sentință penală au fost obligați autorii furtului, a căror răspundere penală a fost stabilită, la plata, în solidar, a sumei de 26.736 RON cu titlu de despăgubiri civile către persoanele vătămate A. și C..

Pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză. Nici unul dintre elementele amintite nu este identic în cauza de față, astfel că autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă.

B. S.A. nu a fost parte în dosarul penal, iar hotărârea penală nu poate fi opusă FGA în raportul de drept civil referitor la plata despăgubirii, care s-a născut în baza contractului de asigurare de locuință, decât cel mult cu valoarea unui mijloc de probă.

Tratând modul în care se produce efectul substanțial al hotărârii penale față de terțul FGA, Înalta Curte constată că nici din perspectiva justificării prejudiciului produs și care ar trebui despăgubit în baza contractului de asigurare de locuință, FGA nu poate fi ținut de o valoare a despăgubirilor stabilită prin hotărârea penală în sarcina celor condamnați pentru infracțiunea de furt, pentru o seamă de motive: raportul juridic născut în baza contractului de asigurare de locuință este distinct de cel referitor la atragerea răspunderii penale și civile a celor vinovați pentru furt (singura legătură fiind aceea că furtul a reprezentat evenimentul asigurat); hotărârea penală nu detaliază asupra compunerii despăgubirilor, din perspectiva prejudiciilor suferite prin săvârșirea infracțiunii; despăgubirile nu au fost stabilite numai în favoarea asiguratului și nu se referă numai la bunurile asigurate.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 6 este invocat formal, din cererea de recurs neputând fi decelate critici referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii recurate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să acorde despăgubiri reclamantului și pentru următoarele bunuri sustrase din locuință: televizor LCD, motoferăstrău și cositoare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1848 din 19 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să acorde despăgubiri reclamantului și pentru următoarele bunuri sustrase din locuință: televizor LCD, motoferăstrău și cositoare.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 iulie 2020.