ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4250/2018

Ședința publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2014, având ca obiect anulare act, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanție imobiliară încheiat între părți la data de 23 noiembrie 2011 cu dată certă nr. 51/2011 avocat C., având ca obiect suma de 21160 Euro, pentru caracterul ilicit al cauzei, cu cheltuieli de judecată. A solicitat notarea cererii de chemare în judecată în F nr. x Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 5442 din 3 iunie 2016 pronunțată în dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B..

S-au admis excepțiile invocate de pârâtă cu privire la cererea de intervenție în interes propriu.

S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul în interes propriu D., în contradictoriu cu pârâta B..

S-a respins cererea reclamantei și a intervenientului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

S-a luat act de declarația reprezentantului pârâtei de solicitare a cheltuielilor de judecată pe cale separată. Cheltuielile judiciare, avansate de stat pentru intervenientul în interes propriu D. în cuantum de 1489,88 RON reprezentând 50 % din cuantumul taxei de timbru, au rămas în sarcina Statului.

Prin decizia civilă nr. 1529/A/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2014, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și intervenientul D. împotriva sentinței civile nr. 5442 din 3 iunie 2016 pronunțată în dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menținută în totul, fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și intervenientul D..

Prin recursul declarat, reclamanta A. a solicitat în principal schimbarea în tot a sentinței atacate, admiterea atât a cererii de chemare în judecată, cât și a cererii de intervenție formulată, constatarea nulității absolute a actului atacat, respectiv contractul de împrumut din data de 23 noiembrie 2011 încheiat între reclamantă și pârâtă, iar în subsidiar trimiterea apelului în rejudecare.

Prin recursul declarat, intervenientul D. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de intervenție formulată și admiterea acțiunii formulate de reclamanta A..

La termenul de judecată din 10 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale de soluționare a recursului, rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Prin decizia civilă nr. 92/R/2018 din 10 mai 2018, Curtea de Apel Cluj a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursurilor declarate de A. și de D. împotriva deciziei civile nr. 1509/A din 8 noiembrie 2017 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr. x/2014.

Prin adresa emisă la 23 mai 2018, Curtea de Apel Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamanta A. și intervenientul D. împotriva deciziei civile nr. 1529/A/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 22 iunie 2018.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient în nume propriu D. împotriva deciziei civile nr. 1529/A/2017 din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2018.