ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4201/2018

Ședința publică din data de 10 octombrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1586 din 24 mai 2017, Judecătoria Bistrița a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9 lit. b), c) și f) din contractul de credit nr. x/05.12.2007 încheiat între părți, precum și a pct. 3.1, 3.9, 3.8 și 3.7 din condițiile generale ale contractului de credit menționat. A respins cererile reclamantei de constatare a nulității absolute și a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute la art. 5, 6, 7, 8 din contractul de credit nr. x/05.12.2007 încheiat între părți, precum și pct. 2.10.d și 2.11.b din condițiile generale ale contractului de credit menționat, ca neîntemeiate. A constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 7 a și pct. 13 din actul adițional încheiat cu privire la contractul de credit nr. x/05.12.2007. A respins cererile reclamantei de constatare a nulității absolute și a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute la pct. 1, 4, 5 și 6 din actul adițional încheiat cu privire la contractul de credit nr. x/05.12.2007, ca neîntemeiate. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, ca neîntemeiată. A respins cererile reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contractuale cu privire la care nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută, ca neîntemeiate. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la renegocierea clauzelor privind dobânda contractuală, ca neîntemeiată. A obligat pârâta să restituie reclamantei suma totală de 6.350 RON, din care suma percepută cu titlu de comision acordare credit în cuantum de 190 RON, suma de 1.100 RON percepută cu titlu de comision de administrare, precum și suma de 5.060 RON încasată de către pârâtă cu titlu de comision de urmărire riscuri; sume la care se va adăuga dobânda legală de la data perceperii efective de către pârâtă și până la restituirea lor către reclamantă. A admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâta B. S.A a declarat apel, iar reclamanta A. a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 425/2018 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, în complet de divergență, cu unanimitate, s-a apreciat ca legală și temeinică soluția primei instanțe adoptată cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata unui comision de urmărire riscuri.

Continuând judecata, în urma soluționării divergenței s-a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu intimata reclamantă A., îndreptat împotriva sentinței civile nr. 1586/24.05.2017 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr. x/2016.

S-a respins apelul incident formulat de intimata reclamantă A. vizând aceeași hotărâre mai sus arătată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A a declarat recurs împotriva deciziei nr. 425/2018 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Prin adresa emisă de Tribunalul Bistrița Năsăud, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 iunie 2018.

Prin rezoluția completului, s-a stabilit termen de judecată pentru 10 octombrie 2018 în vederea discutării excepției de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 10 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Cluj căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 425/2018 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2018.