ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2297/2018

Ședința publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 martie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului București - Casa Locală de Pensii Sector 3 București, a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea cererii de actualizare a pensiei de serviciu înregistrată sub nr. x din 2 decembrie 2015, prin emiterea, în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, modificată, a deciziei de actualizare a pensiei de serviciu.

Prin sentința civilă nr. 6965 din 6 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea, obligând pârâta Casa de Pensii a Municipiului București să soluționeze cererea nr. x din 2 decembrie 2015, formulată de reclamanta A., prin emiterea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva considerentelor sentinței mai sus-menționate, reclamanta A. a declarat apel, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 461 alin. (2) și următoarele C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 3277/2017 din 26 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea apelului.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, fără să indice vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prioritar, autoarea căii de atac a dezvoltat în cuprinsul paragrafelor nr. 1-9 din memoriul de recurs argumente în susținerea admisibilității căii extraordinare de atac exercitate.

În acest sens, a arătat că decizia atacată, având ca obiect soluționarea incidentului procedural al renunțării la judecată, este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ.

În acest context, a subliniat irelevanța mențiunii "definitivă" din dispozitivul hotărârii atacate față de dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., raportat la principiul legalității căilor de atac, consfințit de alin. (1) al aceluiași text legal.

În continuare, ca și consecință a celor anterior expuse, recurenta a conchis în sensul că, decizia atacată nefiind o hotărâre definitivă, recursul declarat împotriva acesteia are caracter devolutiv, cenzura instanței ierarhic superioare asupra acesteia urmând să vizeze atât aspecte de nelegalitate, cât și aspecte de netemeinicie.

Plecând de la premisa caracterului devolutiv al recursului, autoarea căii de atac a invocat faptul că hotărârea dată în primă instanță asupra renunțării la judecată de nu este susceptibilă a fi atacată cu apel, aspect în considerarea căruia a apreciat recursul declarat împotriva acesteia ca fiind cale ordinară de atac, caracterul definitiv revenindu-i hotărârii pronunțate în recurs, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de concluzia că recursul în speță este o cale ordinară de atac, autoarea a susținut că cenzura acestuia nu este limitată la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere prevederile alin. (2) al aceleiași norme, în sensul că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cadrul judecării apelului ori, deși invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În același sens a invocat și dispozițiile art. 494 C. proc. civ.

De asemenea, în baza art. 121 și art. 122 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., coroborate cu regula compatibilității, având în vedere că normele legale evocate nu sunt potrivnice celor care reglementează procedura de soluționare a recursului, susținută și de principiul de drept est modus in rebus, recurenta a opinat că procedura regularizării cererii nu este aplicabilă cererilor de recurs îndreptate împotriva unei hotărâri prin care a fost soluționat un incident procedural, așa cum este cazul în speță.

Ca și consecință a celor arătate, a conchis că recursul de față, declarat împotriva unei hotărâri prin care s-a luat act de renunțarea sa la judecată, este incompatibil cu procedura filtrului, reglementată de C. proc. civ. exclusiv pentru căile extraordinare de atac date în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, notând că această concluzie decurge din prevederile art. 121 și 122 din Legea nr. 76/2012, art. 30 alin. (6), art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2) și art. 493 alin. (3) C. proc. civ., precum și din principiul est modus in rebus, care configurează principiul constituțional al legalității procedurii de judecată, reglementat de art. 126 alin. (2) din Constituția României și de art. 7 din C. proc. civ.

În continuarea memoriului depus la dosar, autoarea căii de atac a făcut o amplă expunere a situației de fapt, detaliată în paragrafele nr. 10-25, sens în care a subliniat următoarele:

- la 13 ianuarie 2017 a înregistrat la registratura Tribunalului București, anterior înaintării dosarului la instanța de apel, declarația de retragere a apelului formulat la 09 noiembrie 2016, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, fără afectarea dispozitivului sentinței;

- la 18 ianuarie 2017 a solicitat tribunalului emiterea unui certificat care să ateste că declarația de apel din 09 noiembrie 2016 a vizat numai considerentele sentinței nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, că la 13 ianuarie 2017 reclamanta a formulat cerere de retragere a căii ordinare de atac exercitate, că dosarul nr. x/2016 nu fusese expediat de prima instanță în calea de atac, neexistând adresă de înaintare în acest sens și că cererea de apel depusă în două exemplare nu se regăsea la dosar, fiind păstrată la mapă de grefierul arhivar (art. 132 ROI), solicitând totodată restituirea acesteia;

- la 1 februarie 2017 a formulat o cerere de rectificare a erorii de înregistrare prin omisiune în fișa Ecris a dosarului nr. x/2016 postată pe site-ul primei instanțe, în sensul menționării la rubrica "căi de atac" a declarației de retragere a apelului la 13 ianuarie 2017;

- la 22 februarie 2017, în lipsa unui răspuns din partea tribunalului la solicitările sale anterior evocate, constatând din verificarea site-ului Curții de Apel București că dosarul a fost înaintat acestei din urmă instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrat la 13 februarie 2017, a înregistrat o notă cu privire la retragerea apelului privind considerentele, solicitând pronunțarea în camera de consiliu a unei încheieri de administrare judiciară, fără citare și fără cale de atac, care să constate retragerea apelului anterior înregistrării căii ordinare. Prin aceeași notă, autoarea a susținut că pregătirea judecății apelului și judecarea lui nu au obiect;

- la aceeași dată, respectiv la 22 februarie 2017, reclamanta a primit prin poștă o adresă neidentificată prin număr, dată și instanță, dar care era semnată de președinta secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, adresă al cărei conținut viza dosarul nr. x/2016 al instanței menționat și prin care se aducea la cunoștința autoarei că dosarul a fost înaintat Curții de Apel la 13 februarie 2017 în vederea soluționării apelului și că tribunalul nu poate lua act de retragerea apelului și nici nu pot fi făcute modificările solicitate în sistemul Ecris IV, instanța de control judiciar fiind singura în măsură să ia act de cererea de retragere a apelului;

- la 24 februarie 2017, în răspunsul la adresa de mai sus, reclamanta a menționat că nu a primit certificatul de grefă solicitat, că din adresa primită nu rezultă că ar fi fost înaintată Curții de Apel și cererea sa de retragere a apelului, precum și că nu a formulat și o cerere prin care să fi solicitat tribunalului să ia act de retragerea apelului;

- la 23 martie 2017, din studiul dosarului, a constatat că cererea sa de constatare administrativă a retragerii apelului anterior înaintării lui către instanța de prim control judiciar a fost primit din partea grefierului mențiunea "la dosar"

- la 4 aprilie 2017 a reiterat cererea de constatare administrativă a retragerii apelului, dar nici aceasta nu a primit termen și nici nu a fost soluționată administrativ;

- la 21 aprilie 2017 a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată din 26 mai 2017 la o dată anterioară acestuia, solicitând totodată ca instanța de apel să dispună scoaterea de pe rol a dosarului și înaintarea acestuia către Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale pentru a face aplicare art. 404 alin. (2) C. proc. civ., precizând că declarația de retragere a apelului, depusă în copie, nu a fost înaintată cu dosarul de fond, fiind reținută la Serviciul Registratură al primei instanțe. În subsidiar, reclamanta a solicitat curții de apel pronunțarea unei încheieri, în sensul solicitării din nota depusă la 22 februarie 2017 și reiterată la 4 aprilie 2017;

- în ședința publică din 26 mai 2017, față de inexactitatea referatului făcut de grefierul de ședință, apelanta-reclamantă a precizat că singura cerere pe care a formulat-o privind retragerea apelului declarat împotriva considerentelor sentinței civile nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost cea înregistrată pe rolul primei instanțe la 13 ianuarie 2017, în condițiile în care dosarul nr. x/2016 a fost înaintat curții abia la 13 februarie 2017.

În considerarea celor anterior expuse, a arătat că în fața instanței de apel a pus concluzii de scoatere a apelului de pe rol și de înaintare a dosarului către tribunal, instanța care a înregistrat retragerea și care este depozitarul originalului acesteia, în vederea soluționării conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, a menționat că a răspuns afirmativ la întrebarea președintei de complet, în sensul de a preciza dacă cererile depuse la 22 februarie 2017 și la 4 aprilie 2017 poartă semnătura sa și că a precizat că nu înțelege să le mai susțină, precum și că nu sunt cereri de renunțare la judecată.

În final, apreciind că obiectul asupra căruia a referit grefierul și pe care l-a apreciat ca fiind incorect va fi și cel asupra căruia instanța se va pronunța, în baza art. 231 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat copie după notele grefierului la terminarea ședinței și a depus concluzii scrise în sensul celor expuse oral.

În cuprinsul memoriului de recurs, autoarea a formulat cinci mari categorii de critici, pe care nu le-a subsumat nici unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prima critică vizează nerespectarea principiului disponibilității și încălcarea art. 9, art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., norme imperative, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Subsumat acestei prime categorii de critici, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu depășirea limitelor învestirii, instanța de apel acordând ceea ce nu s-a cerut. În dezvoltarea acestei concluzii, a arătat că nu a solicitat prin nicio cerere scrisă sau verbală renunțarea la judecata apelului, iar prin notele depuse la termenul din 26 mai 2017 a subliniat că nu a invocat niciodată aplicarea art. 406 și următoarele C. proc. civ., singura sa susținere în fața instanței de control judiciar fiind aceea de scoatere a cauzei de pe rol și de înaintare a dosarului către tribunal, pentru ca prima instanță să facă aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la declarația sa de retragere a apelului înregistrată la 13 ianuarie 2017.

Asupra acestor susțineri, recurenta a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat, analiza lor neregăsindu-se în considerentele deciziei atacate.

Astfel, raportat la declarația sa expresă, în sensul că nu a formulat și nici nu formulează în fața instanței de apel cerere de renunțare la judecata căii ordinare de atac, a susținut că orice interpretare speculativă asupra acestui aspect încalcă prevederile art. 9 alin. (3) și art. 406 C. proc. civ., renunțarea la judecată neprezumându-se, ci trebuind să fie expresă și exprimată în formele prescrise de lege. De asemenea, a apreciat că, decizând să ia act de renunțarea sa la judecata apelului, fără să fie învestită cu cerere în acest sens, instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat și prevederile art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A mai subliniat autoarea că în răspunsul său la adresa tribunalului a menționat că "Retragerea apelului este distinctă de renunțarea la judecată care privește o cerere după înregistrarea ei de către instanța competentă să o judece, și nici chiar în prezența renunțării, soluția nu ar fi în principal de a se lua act, ci de a se constata prin hotărâre renunțarea (art. 406 alin. (6) C. proc. civ.) la data la care aceasta a fost făcută."

Ultima susținere a recurentei referitoare la încălcarea principiului disponibilității a vizat examinarea de către instanța de apel a solicitării sale din notele depuse la 22 februarie 2017 și din 4 aprilie 2017, în condițiile în care precizase expres că nu înțelege să le mai susțină, întrucât deveniseră caduce.

În dezvoltarea criticii privind încălcarea prevederilor imperative ale art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., autoarea a invocat și nepronunțarea instanței de apel asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv asupra cererii sale de scoatere de pe rol a apelului și de înaintare a lui la tribunal, conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, reținând că dispozitivul deciziei nu cuprinde soluția asupra cererii evocate, argumente în sensul respingerii acesteia regăsindu-se exclusiv în considerentele hotărârii, autoarea a invocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele vor arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, iar dispozitivul, conform lit. c) a aceleiași norme, va conține soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Astfel, raportând textele legale precitate la dispozițiile art. 397 alin. (1) și art. 401 alin. (1) C. proc. civ., a conchis că hotărârea recurată este nulă, dispozițiile încălcate fiind fără echivoc imperative.

A doua categorie de critici formulate de recurentă vizează nerespectarea de către instanța de apel a dreptului său la apărare și a principiului contradictorialității, respectiv încălcarea art. 13 alin. (3) și a art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ., norme imperative, de natură să atragă de asemenea nulitatea deciziei atacate.

Sub acest aspect, a invocat nepunerea incidenței dispozițiilor privind achiesarea la hotărâre - art. 463 și art. 464 alin. (2) C. proc. civ. - în dezbaterea contradictorie a părților. Astfel, a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, consfințit de prevederile art. 13 alin. (3) din același Cod, fiind pusă în imposibilitate de a formula apărări referitor la echivalarea efectelor juridice ale acestei instituții cu cele ale manifestării sale de voință de a renunța la calea de atac, conform art. 404 alin. (2) C. proc. civ., precum și la lipsa prejudicierii sale. A mai susținut că temeiul juridic pe care instanța și-a întemeiat soluția renunțării la judecată, art. 464 alin. (2) C. proc. civ. a fost menționat doar în considerentele hotărârii atacate.

Recurenta a susținut totodată că, procedând în acest fel, curtea a încălcat și principiul contradictorialității, statuat de art. 14 alin. (4) - alin. (6) C. proc. civ. și definit prin obligația instanței de a pune în dezbaterea părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată din oficiu și pe care și-a întemeiat hotărârea.

În continuare, autoarea căii de atac a recursului a arătat că prevederile art. 463 alin. (1) și art. 464 alin. (2) C. proc. civ., reținute de instanța de control judiciar ca temei al soluției pronunțate, exclud soluția din dispozitiv, prin care s-a luat act de renunțarea la judecata căii ordinare de atac.

În argumentarea acestei concluzii, a precizat că în speță achiesarea nu era operantă, nefiind întrunită condiția obiectului ei, întrucât apelul declarat nu a fost îndreptat împotriva soluției, ci împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe, fiind întemeiat pe art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. Or, având în vedere că prin art. 463 alin. (1) C. proc. civ. legiuitorul a definit achiesarea la hotărâre ca reprezentând renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, iar apelul său a vizat considerentele, iar nu dispozitivul sentinței, care cuprinde soluția, recurenta a apreciat că această instituție nu era aplicabilă în speță.

Totodată, pornind de la definiția achiesării cuprinsă în art. 463 alin. (1) C. proc. civ., ca fiind renunțare la calea de atac, iar nu renunțare la judecata căii de atac, recurenta a apreciat că instituția se raportează la prevederile art. 404 alin. (2), nu la cele ale art. 406 și 407 C. proc. civ.. Totodată, a susținut că, deși curtea a reținut incidența art. 464 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează achiesarea expresă, nu a indicat în considerentele deciziei pronunțate în care dintre modalitățile prevăzute de textul legal și-ar fi exprimat recurenta achiesarea, în condițiile în care la dosar nu există nici un act autentic, nici o declarația verbală și nici vreo procură specială în acest sens, iar copia certificată a declarației sale de retragere a apelului, înregistrată la 13 ianuarie 2017, a fost socotită ca fiind ineficace.

O altă critică dezvoltată de recurentă referitor la încălcarea dreptului său la apărare a vizat nepunerea în discuția părților a lipsei de la dosar a originalului declarației de renunțare la calea de atac a apelului, deși în considerentele deciziei pronunțate curtea și-a fondat neprimirea cererii de scoatere de pe rol și de retrimitere a cauzei către tribunal pentru ca prima instanță să facă aplicarea art. 404 alin. (2) C. proc. civ. chiar pe lipsa de la dosar a originalului acestei declarații. În acest context, autoarea a susținut că a fost împiedicată să formuleze apărări și, eventual, să solicite probe, fiind astfel prejudiciată.

Din această perspectivă, recurenta a criticat și lipsa de rol activ a instanței de prim control judiciar, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) penultima teză C. proc. civ.

În susținerea celor anterior expuse, recurenta a evocat jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv Hotărârea din 12 mai 2012 Bui Van/Comisia, pct. 84, 85 și Hotărârea din 14 decembrie 2011 - Comisia/Vicente Carbajosa, pct. 25 și jurisprudența acolo citată.

Sub aspectul încălcării prevederilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) teza ultimă C. proc. civ., de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate, recurenta a invocat contrarietatea dintre considerentele deciziei recurate și dispozitivul acesteia.

Astfel, a susținut că, dacă prin dispozitivul deciziei pronunțate curtea a luat act de renunțarea la judecata apelului, sediul acestei materii regăsindu-se în art. 406-407 C. proc. civ., în considerente, instanța de control a reținut ca temei de drept art. 463 alin. (1) și art. 464 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează achiesarea la hotărâre și care reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre (art. 463 alin. (1), ceea ce face ca dispozițiile art. 404 C. proc. civ. să rămână aplicabile (art. 463 alin. (3).

A mai invocat recurenta și existența unei contradicții între considerentele reținute de instanța de apel în motivarea hotărârii pronunțate.

În acest sens, a arătat că decizia atacată prezumă indirect, prin argumentele reținute în susținerea incidenței art. 463 C. proc. civ., echivalența între efectele hotărârii instanței de apel prin care s-a luat act de renunțarea la calea de atac și efectele procesului-verbal prevăzut la art. 404 alin. (2) C. proc. civ. și că actul de renunțare la calea de atac pe care îl are în vedere ar fi cererea de renunțare la calea de atac înregistrată la tribunal la 13 ianuarie 2017.

În opinia autoarei căii de atac a recursului, aceste argumente contrazic însă considerentele reținute anterior de instanța de apel, în sensul că fundamentul neprimirii cererii întemeiate pe dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. îl constituie chiar ineficacitatea copiei certificate a declarației de retragere a apelului din dosar.

O altă contradicție între considerentele deciziei recurate relevată de recurentă reiese între manifestarea sa de voință, în sensul renunțării la calea de atac exercitată, reținută de instanța de apel în penultimul paragraf al hotărârii pronunțate și statuarea aceleași instanțe din ultimul paragraf, prin care a luat act nu de renunțarea la calea de atac, ci de renunțarea la judecată, instituție juridică cu regim juridic distinct.

În același sens al existenței unei contradicții între considerente recurenta a invocat reținerea temeiului de drept al achiesării, art. 463 alin. (1) C. proc. civ., care definește instituția ca fiind renunțarea la calea de atac și cel al achiesării exprese, care, conform art. 364 alin. (2) din același Cod, nu se poate exprima decât în formele pe care textul le prescrie limitat și care, spre deosebire de achiesare, nu poate fi și tacită, ci numai expresă.

Cea de-a patra critică formulată de recurentă privește încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează în mod imperativ obligația instanței de a-și motiva hotărârea pronunțată.

Din această perspectivă, autoarea a susținut că în considerentele hotărârii atacate nu se antamează și nu se răspunde în niciun fel declarațiilor sale exprese, susținute oral și în scris, în sensul că nu a formulat nicio cerere de renunțare la judecată în niciuna din modalitățile prescrise de art. 406 C. proc. civ.

În același sens, a invocat și jurisprudența în materie a C.J.U.E., care a statuat în mod repetat că obligația de motivare a oricărei decizii administrative sau jurisdicționale este un principiu procesual de drept european, care se aplică cu prioritate (Hotărârea din 22 mai 2012, Vakalis/Comisie, pct. 45; Hotărârea din 6 decembrie 2012, Strobi/Comisie, pct. 75).

Ultima dintre criticile formulate de recurentă vizează prejudiciul pe care l-a suferit prin pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea nomelor procesuale expuse în precedent, precizând că acesta rezidă în consecințele juridice asupra datei de la care operează renunțarea la calea de atac.

În acest sens, a susținut că actul juridic al renunțării la calea de atac este unilateral și guvernat de principiul irevocabilității. În speță, a subliniat că renunțarea sa la calea de atac a apelului are caracter irevocabil de la 13 ianuarie 2017, când, prezentându-se personal la prima instanță, a fost legitimată și identificată de persoana desemnată de președintele instanței cu primirea și înregistrarea actelor de dispoziție, conform art. 404 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Primul efect al renunțării sale la calea ordinară de atac a fost indicat de autoare ca fiind impedimentul înaintării apelului la instanța competentă să îl soluționeze și autoritatea de lucru judecat dobândită de considerentele deciziei atacate, prin rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 6965 din 6 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data expirării termenului de apel, respectiv la 10 noiembrie 2016, potrivit art. 461 alin. (1), raportat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și la art. 634 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea apelului primei instanțe, depozitarul declarației sale de renunțare la calea de atac, înregistrată în evidențele acesteia la 13 ianuarie 2017, irevocabilă de la această dată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 august 2017.

Cererea de recurs a fost comunicată la 17 august 2017 intimatei-pârâte Casa de Pensii a Municipiului București, care nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, soluția preconizată fiind în principal de respingere a căii extraordinare de atac ca inadmisibile, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 457 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (2) din același Cod și la art. 155 din Legea nr. 263/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13 februarie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, punându-se în vedere părților că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la fila x, respectiv la dosar raportul a fost comunicat recurentei la 20 februarie 2018, iar intimatei la 21 februarie 2018.

La 1 martie 2018 recurenta a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a criticat concluziile acestuia, notând că exced competențelor magistratului-asistent raportor și obiectului verificării sub aspectul admisibilității recursului conform art. 493 alin. (3) din C. proc. civ.

Intimata nu a formulat și nu a depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, chestiune a cărei soluționare face de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se reține că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Deși recurenta-reclamantă a invocat în mod constant incidența dispozițiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ., instanța supremă nu va da eficiență acestor dispoziții legale, care se referă exclusiv la ipoteza renunțării făcute de reclamant la judecata cererii de chemare în judecată, renunțare care, din economia normei legale citate, poate avea loc în fața instanței de fond (art. 406 alin. (4) sau în fața instanței/instanțelor de control judiciar (art. 406 alin. (5), în această din urmă situație soluția, subsecventă renunțării, urmând a fi cea de anulare în tot sau în parte a hotărârilor pronunțate în cauză.

Se impune subliniat faptul că legiuitorul, deși consacră posibilitatea renunțării la calea de atac în fața primei instanțe (art. 404 C. proc. civ.), nu consacră nicăieri posibilitatea ca prima instanță să se pronunțe, administrativ sau jurisdicțional, asupra acestui aspect.

Pentru ipoteza renunțării la judecata căii de atac legiuitorul a consacrat instituția achiesării la hotărâre, prevăzută de art. 463 și următoarele din Titlul II. Căile de atac din C. proc. civ., textul precitat fiind de altfel invocat și de instanța de apel.

Este lipsită de relevanță împrejurarea că instanța de apel a luat act de renunțarea la judecata apelului și nu de achiesarea la hotărârea primei instanței, pe de o parte în considerarea temeiului juridic invocat - art. 463 și art. 464 C. proc. civ. -, iar pe de altă parte în considerarea faptului că alin. (1) al art. 463 C. proc. civ. definește achiesarea la hotărâre drept renunțare la calea de atac pe care partea o putea folosi ori pe care a folosit-o deja, ca în cauza de față.

Este important a sublinia faptul că recurenta-reclamantă practică o distincție între renunțarea la calea de atac și retragerea căii de atac, însă o atare distincție nu este prevăzută de lege, normele de procedură nereglementând instituția retragerii căii de atac.

De asemenea, recurenta-reclamantă practică și distincția între renunțarea la apel și renunțarea la judecata căii de atac, distincția nefiind prevăzută cu efecte diferite de norma legală. Singura distincție pe care C. proc. civ. o face în materie de renunțare este între renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul pretins, dar aceasta privește o altă ipoteză decât cea din cauza de față. În concluzie, Înalta Curte apreciază că în ipoteza căilor de atac nu există nicio deosebire de substanță între renunțarea la judecata căii de atac și renunțarea la calea de atac.

În contextul acestor precizări, instanța supremă reține că în mod legal instanța de apel a constatat că este învestită cu o cerere de renunțare la judecata căii de atac a apelului.

Sintetizând considerentele ce preced referitoare la calificarea manifestării de voință a reclamantei și la distincția dintre renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată și renunțarea la judecata căii de atac, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este judicioasă raportat la faptul că obiect al renunțării îl constituie nu judecata cererii introductive de instanță, ci judecata apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanță.

În contextul dat, stabilind că temeiul juridic al soluției pronunțate de instanța de apel îl constituie dispozițiile art. 463 și următoarele C. proc. civ., iar dispozițiile art. 463 alin. (3) C. proc. civ. fac trimitere doar la art. 404 C. proc. civ., nu și la art. 406 din același Cod (care ar fi îndreptățit-o pe recurenta-reclamantă la a invoca admisibilitatea căii de atac a recursului), Înalta Curte apreciază că regimul hotărârilor de achiesare la hotărârea anterioară și al căilor de atac cărora li se supun este cel de drept comun.

În baza acestui raționament, în cauza de față trebuie relevate următoarele argumente:

Autoarea căii de atac a solicitat cenzurarea deciziei civile nr. 3277/2017 din 26 mai 2017, prin care Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecarea apelului.

Față de faptul că decizia atacată a fost pronunțată în calea ordinară de atac a apelului îndreptată împotriva unei hotărâri date în soluționarea unei acțiuni în materia dreptului muncii și asigurărilor sociale, pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului ce face obiectul prezentului dosar se cuvin făcute următoarele precizări:

Potrivit art. 155 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aplicabilă în speță raportat la data de la care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să răspundă cererii sale înregistrate sub nr. x din 2 decembrie 2015, prin emiterea deciziei de actualizare a pensiei de serviciu în baza art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

"(1) Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face recurs la curtea de apel competentă.

(2) Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs în termen, sunt definitive și irevocabile."

Art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., incident în cauză față de data depunerii acțiunii introductive - 23 martie 2016 -, prevede că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

Articolul 8 din aceeași Lege statuează că, de la data intrării in vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă și irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Art. 155 din Legea nr. 263/2010 a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, după cum urmează:

"(1) Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă.

(2) Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive."

În speță, dispozițiile legale precitate sunt incidente în considerarea prevederilor art. 117 din Legea nr. 263/2010, modificată, potrivit cărora "prevederile prezentei legi, referitoare la stabilirea și modificarea drepturilor, la încetarea, suspendarea și reluarea plății acestora, se aplică și indemnizațiilor acordate prin legi speciale, ale căror stabilire și plată se află, potrivit legii, în competența materială a caselor teritoriale de pensii, respectiv a caselor de pensii sectoriale, cu excepția situațiilor în care legea specială de reglementare dispune altfel."

De asemenea, prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. dispun că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Din interpretarea textelor de lege mai sus evocate rezultă că hotărârile curților de apel, date în apel în litigiile de muncă și de asigurări sociale, așa cum este cazul în speță, nu sunt supuse recursului, fiind definitive.

Prin urmare, interpretarea coroborată a normelor legale precitate relevă că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 457 C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (2) din același Cod și la art. 155 din Legea nr. 263/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3277/2017 din 26 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2018.