ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2019

HOTĂRÂRE

28.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 28 februarie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată de către reclamantul A. și înregistrată cu nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017) la Tribunalul Bacău, acesta a chemat în judecată în calitate de pârâtă Administrația Națională "Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Siret, solicitând anularea modificărilor unilaterale la contractele individuale de muncă privind acordarea sporurilor de fidelitate, de laborator, de tură și de inspecție din salariile de bază și obligarea acesteia la plata sporului de fidelitate pentru perioada 01.08.2015-01.01.2016, a sporului de inspecție pentru perioada 01.08.2015-19.12.2016 și sporurile de laborator și tură pentru perioada 01.04.2016-19.12.2016, obligarea pârâtei la actualizarea sumelor dotorate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 491/2018 din data de 16 mai 2018, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței teritoriale; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, în favoarea Tribunalului Harghita.

Tribunalul a invocat din oficiu excepția de necompetență teritorială a instanței, motivat de faptul că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a reținut că, după cum rezultă din tabelele anexă la cererea de chemare în judecată, reclamantul are domiciliul în județul Harghita iar din contractul individual de muncă depus la dosar de către pârâtă, la solicitarea instanței, rezultă că locul de muncă al acestuia este la Sistemul de Gospodărire a Apelor Neamț.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1813 din 13 decembrie 2018, instanța a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Harghita, invocată de către reclamantul A. prin Av. B. și, în consecință:

A declinat competența teritorială de soluționare a cererii formulată de către reclamatul A. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a dispus suspendarea judecării cauzei și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență apărut.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susține că este angajatul Administrației Naționale Apele Romane/Direcția Apelor Siret Bacău - Sistemul de Gospodărire a Apelor Neamț, iar pretențiile acestuia au același temei juridic precum a celorlalți salariați din cadrul instituției. Susținerile reclamantului cu privire la calitatea de salariat a acestuia (tractorist), locul de muncă și domiciliul (or. Borsec, jud. Harghita), au fost confirmate prin înscrisul atașat la dosarul inițial, respectiv prin contractul individual de muncă și fișa postului.

Rezultă că, prin acțiunea promovată inițial pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanții au apreciat că, pentru a nu îngreuna instanțele de judecată prin formarea mai multor dosare, precum și în vederea obținerii unei soluții unitare într-un termen rezonabil, se impune depunerea unei singure cereri de chemare în judecată la această instanță, pe raza căruia își are sediul pârâta și își au domiciliul mai mulți dintre reclamanți. În aceeași notă, au considerat că Tribunalul Bacău este competent sa judece prezenta cerere atât din punct de vedere teritorial, cât și material, pentru toți reclamanții.

S-a reținut că prezenta acțiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului și acordarea unor drepturi bănești cu titlu de diferențe (sporuri la salariu), astfel că acțiunea se încadrează în sfera jurisdicției muncii, după cum este definită de altfel această instituție la art. 266 din Codul muncii.

În completarea acestor dispoziții legale, legiuitorul a găsit necesar a extinde domeniul legislației muncii, implicit sub aspectul procedurii de soluționare a conflictelor de muncă, cu titlu de drept comun, și altor raporturi juridice, care nu au la bază un contract individual de muncă.

După redarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (1) și (2) din Codul muncii, instanța a reținut că, prin Legea nr. 62/2011 - art. 1 lit. n), p) și i), legiuitorul a definit în concret sensul dat termenilor și expresiilor specifice acestei materii de drept, cum ar fi, conflict de muncă, conflict individual de muncă și conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

A mai reținut instanța că, în raport de textele legale mai sus enunțate, se poate constata că acestea reprezintă o consecință a realității evidente că actele normative care alcătuiesc sistemul dreptului nu sunt izolate, ci se află în corelații și interferențe firești și permanente. Codul muncii este cel mai important izvor al dreptului muncii, dar legislația în materie cuprinde și alte acte normative și tocmai de aceea, dispozițiile sale se întregesc cu cele ale altor legi, de pildă, cu cele ale Legii dialogului social nr. 62/2011.

În consecință, dreptul civil, fiind "drept comun", prevederile sale le întregesc pe cele ale Codului muncii, însă "numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă".

Într-adevăr, după cum în mod corect s-a apreciat prin hotărârea de declinare a competenței, soluționarea litigiilor ce intră sub sfera jurisdicției muncii, este de competența instanței în circumscripția teritorială a căreia se află amplasat domiciliul, reședința sau sediul părții reclamante.

Relevante în acest sens, sunt prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii. Pe de altă parte, alin. (3) al art. 269 din Codul muncii, prevede că, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în sensul că,…"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text de lege, a instituit o competență alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

S-a mai arătat că, prin Decizia nr. 1845 din 16 mai 2018, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, în soluționarea conflictului negativ de competență intervenit între Tribunalul București, secția VII- a civilă și Tribunalul Vrancea, secția I civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat competența de soluționare a acestor tipuri de cauze, prin prisma reglementărilor aduse de legiuitor prin art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii, respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 59 din C. proc. civ.

În esență, s-a apreciat că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial investite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din dosarul respectiv.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Harghita, secția Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speță, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii introductive este reprezentat de cererea formulată de către reclamantul A. și înregistrată cu nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017) la Tribunalul Bacău, prin care acesta a chemat în judecată în calitate de pârâtă Administrația Națională "Apele Române" - Administrația Bazinală de Apă Siret, solicitând anularea modificărilor unilaterale la contractele individuale de muncă privind acordarea sporurilor de fidelitate, de laborator, de tură și de inspecție din salariile de bază și obligarea acesteia la plata sporului de fidelitate pentru perioada 01.08.2015-01.01.2016, a sporului de inspecție pentru perioada 01.08.2015-19.12.2016 și sporurile de laborator și tură pentru perioada 01.04.2016-19.12.2016, obligarea pârâtei la actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât prezenta acțiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului și acordarea unor drepturi bănești cu titlu de diferențe (sporuri la salariu), care derivă din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

În conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Se reține, de asemenea, că, în temeiul dispozițiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, instanța, prin încheierea de ședință din 04 aprilie 2018 a dispus disjungerea cererii ce îl privește pe reclamantul A., având în vedere domiciliul acestuia.

În dosarul nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017), în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei pentru reclamantul A., domiciliat în județul Harghita.

Se observă că acțiunea promovată inițial pe rolul Tribunalului Bacău, din care a fost disjunsă prezenta cauză, are ca obiect stabilirea corectă a salariului și acordarea unor drepturi bănești cu titlu de diferențe (sporuri la salariu), pentru fiecare dintre reclamanți.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Este de menționat că măsura disjungerii, fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bacău, nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bacău, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2017, care au domiciliul în județul Bacău, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din dosarul disjuns nr. x/2018, care are domiciliul în orașul Borsec, jud. Harghita, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

În raport de prevederile legale menționate, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secția Civilă.