ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2728/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, la data de 21.06.2013 sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate calitatea de moștenitor a pârâților după defunctul D.; să se constate că în masa succesorală rămasă în urma acestuia intră terenul în suprafață de 0,500 mp, situat pe teritoriul localității Șag, în tarlaua x, parcela x, învecinată la nord cu parcela x, la est cu parcela x la sud cu parcela x și la vest cu parcela x, teren ce a fost atribuit defunctului menționat mai sus în baza Titlului de proprietate nr. x, eliberat la dala de 17.11.1993 de Comisia județeană pentru Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Timiș; să se dea o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenul menționat mai sus, având în vedere faptul că reclamantul a cumpărat terenul menționat în baza unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, de la proprietarul acestui teren, D., cu suma de 1.500.000 ROL (150 RON), sumă ce a fost achitată în totalitate la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, dată de la care a intrat în posesia acestui teren, până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 2172 din 08.03.2016, pronunțata de Judecătoria Timișoara, secția II-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți; s-a admis cererea formulată de reclamantul A., s-a respins cererea reconvenționala formulată de pârâții reclamanți reconvenționali B. și C., în contradictoriul cu reclamantul pârât reconvențional A.; s-a constatat că din masa succesorala rămasă în urma defunctului D., decedat, face parte imobilul constând în teren extravilan în suprafață de 5.000 mp, înscris în nr. TP nr. x din 17.11.1993, emis pe numele defunctului, situat în extravilanul localității Șag, în tarlaua x, parcela x, care se învecinează la Nord cu parcela x, la Est cu parcela x, la Sud cu parcela x la Vest cu parcela DE 184; s-a constatat că pârâții B. și C. sunt moștenitori legali ai defunctului D., în cotă de 1/2 parte fiecare, în calitate de descendenți de gradul I; s-a constatat că între reclamant si defunctul D. a intervenit promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 19.12.1998, având ca obiect imobilul menționat anterior, situat pe raza jud. Timiș, dobândit de defunctul D. prin constituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 si evidențiat în Titlul de proprietate nr. x din 17.11.1993, emis pe numele defunctului, hotărârea ținând ioc de contract autentic de vânzare-cumpărare; dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului, cu titlu de cumpărare; a obligat pârâții la. plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.711 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, 1.361 RON fiecare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul B.

Prin Decizia civilă nr. 1040 din 25.09.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a fost admis apelul pârâtului B., sens în care a fost schimbată, în parte, sentința apelată și în fond a fost respins capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a terenurilor situate în extravilan, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul A. a formulat recurs, înregistrat la Tribunalul Timiș.

Prin Decizia civilă nr. 89 din 16 mai 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 8 iunie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 11 iunie 2018, s-a fixat termen de judecată la 2 iulie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă;

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea, de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanța de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod."

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezida în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale."

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității."

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă, justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare." în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Timiș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1040 din 25 septembrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02.07.2018.