ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4033/2018

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la Judecătoria Timișoara sub nr. x/2015, la data de 24 septembrie 2015, reclamanta Asociația de proprietari din Timișoara Calea x a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 29.514 RON reprezentând sold de casă, la plata sumei de 28.550 RON, reprezentând soldul fondului de rulment și la plata dobânzii legale până la plata efectivă și integrală a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1350 C. civ. și a justificat pretențiile prin acuzația de administrare frauduloasă a banilor asociației de către pârât, care a deținut calitatea de administrator din anul 1970 până în 24.09.2012.

Prin Sentința civilă nr. 6831/02.06.2016, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă fiind obligat pârâtul să-i restituie reclamantei soldul de casă în cuantum de 55.745,63 RON, cuprinzând și un fond de reparații, împreună cu dobânda legală calculată la această sumă, de la data de 24.09.2012 și până la data plății efective a debitului.

Judecătoria a mai obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 1800 RON cu titlu de onorariu de expert, 1200 de RON cu titlu de onorariu avocat, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale, dovedite și pretinse și a respins în rest pretențiile reclamantei.

Împotriva Sentinței civile nr. 6831/02.06.2016, pronunțate de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2015, a formulat apel pârâtul A.

Prin Decizia civilă nr. 1234/25.10.2017, Tribunalul Timiș a admis cererea de apel formulată de apelantul A. împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, menținând în rest dispozițiile sentinței apelate.

Tribunalul nu a acordat cheltuieli de judecată în apel și a obligat apelantul să plătească expertului contabil B. suma de 1.000 RON reprezentând onorariu expertiză contabilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs apelantul-pârât și intimata-reclamantă, care au fost înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. 671/06.03.2018 a acestei instanțe, s-a admis excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a declinat competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva Deciziei civile nr. 1234/A/25 octombrie 2017 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.04.2018, sub același număr unic 23911/325/2015.

La data de 27.09.2018, recurentă C. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3), a art. 4 raportat la art. 518 dar și a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2018.

Prin Decizia civilă nr. 192/27.09.2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății și au fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate împotriva deciziei pronunțate de tribunal, fără acordarea de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește cererea recurentei C., de sesizare a Curții Constituționale, s-a apreciat că nu este întrunită cerința legală impusă prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a existenței unei legături între textul a cărui neconstituționalitate s-a invocat și soluționarea cauzei.

Astfel, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată ce a stat la baza constituirii dosarului nr. x/2015, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani, invocând o gestionare frauduloasă a fondurilor asociației de proprietari, activitate ilicită pe care pârâtul ar fi desfășurat-o în calitatea acestuia de administrator.

Un astfel de obiect al cererii de chemare în judecată se circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., astfel că, prin obiectul său, demersul pendinte se circumscrie categoriei cererilor privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau juridice.

Astfel de cereri, prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, ceea ce se deduce atât din cuprinsul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cât și din norma tranzitorie regăsită în corpul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Excluderea căii de atac a recursului în privința acestor cereri nu își are rațiunea în caracterul lor evaluabil în bani (de până la 1.000.000 RON), ci în specificul obiectului acestora, condiții în care, astfel de cereri nu intră nici sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și nici a dezlegărilor oferite de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, ce vizau cererile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON.

Dat fiind obiectul excepției invocate de către reclamanta recurentă, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor regăsite în art. 521 alin. (3), a art. 4 raportat la art. 518 dar și a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs a concluzionat în sensul inexistenței unei legături între textele a căror neconstituționalitate a fost invocată și soluționarea cauzei pendinte.

Pentru aceste motive, curtea de apel a respins cererea de sesizare a instanței constituționale și a pășit, în continuare, la soluționarea recursurilor îndreptate împotriva Deciziei nr. 1234 A/25.10.2017 a Tribunalului Timiș, cu prioritate sub aspectul admisibilității acestora, analizată și reținută în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. c) corelate cu cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și cu cele ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Cererea de suspendare formulată de recurenta reclamantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, a fost respinsă, de vreme ce instanța a dat eficiență excepției inadmisibilității recursului, ceea ce exclude orice antamare a fondului căii de atac, a cărui soluționare ar fi putut, eventual, să fie subsumată rezolvării cauzei penale de a cărei existență s-a prevalat recurenta-reclamantă.

În raport de conținutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și de soluția adoptată în privința recursurilor, de respingere ca inadmisibile, s-a apreciat că niciuna dintre părți nu este îndreptățită să obțină cheltuieli de judecată.

Împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate.

1) În motivarea recursului C., partea a reamintit că a invocat în fața Curții de Apel Timișoara excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor regăsite în art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ale art. 4 raportate la art. 518, dar și ale art. 27 C. proc. civ. raportate la Decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta a criticat pentru nelegalitate soluția curții de apel dată cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând că, în opinia sa, sesizarea respectă condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Referindu-se la condițiile de admisibilitate impuse prin aceste dispoziții legale, recurenta a susținut că sesizarea îndeplinește condiția de a viza o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare și care are o legătură cu soluționarea cauzei.

Or, excepția de neconstituționalitate a vizat dispozițiilor art. 521 alin. (3), pe cele ale art. 4 raportat la art. 518 și pe cele ale art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care contravine dispozițiilor constituționale referitoare la art. 21 și 53 din Constituția României ce consacră liberul acces la justiție și limitarea anumitor libertăți, art. 1 alin. (4) Constituția României cu privire la separația echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (3) și (5) cu privire la principiul securității juridice și, nu în ultimul rând, Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale prin care au fost supuse controlului de constituționalitate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii, cum ar fi Decizia CCR nr. 206/29.04.2013.

Potrivit recurentei, prin art. 521 alin. (3) și (4) și art. 518 din C. proc. civ. se recunoaște puterea de interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție dacă nu intră în contradicție cu hotărârile Curții Constituționale a României, altfel intervenind aceeași sancțiune ca la art. 521 C. proc. civ., pe de o parte textul fiind criticabil prin raportare la art. 1 alin. (4) din Constituția României prin încălcarea de către o instituție a statului a controlului și întinderii singurei instituții ce poate verifica textul de lege sub aspect constituțional, dar și întrucât interpretarea în sine contravine deciziei 36/2017 cu privire la liberul acces la justiție art. 21 Constituție dar și art. 53 Constituție prin restrângerea nejustificata a anumitor drepturi.

Toate aceste texte au legătura cu soluționarea pricinii, la momentul declarării căii de atac a recursului, prin prisma dispozițiilor Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, potrivit dezlegărilor căreia ar trebui să se admită ca fiind admisibilă și calea de atac a recursului declarat în cauza de față împotriva deciziei Tribunalului Timiș.

Calea de atac a recursului a devenit inadmisibilă în raport cu dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52/2018.

Sunt îndeplinite și condițiile referitoare la invocarea excepției de către una dintre părți, recurenta având calitatea de recurent-reclamant în dosarul cu nr. x/2015 al Curții de Apel Timișoara, ca și cea relativă la nedeclararea anterioară a neconstituționalității textelor de lege criticate.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, iar în drept a invocat dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și pe cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2) Prin recursul declarat de pârâtul A. s-a solicitat schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, în cauză fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Astfel, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4), art. 518 C. proc. civ. și Decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a pronunțat Curtea Constituțională până la data formulării cererii de sesizare, iar în jurisprudența sa, jurisdicția constituțională a analizat constituționalitatea soluțiilor de interpretare date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri pronunțate în recursuri în interesul legii. Decizia nr. 52/19.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind incidentă în prezenta cauză, determină admisibilitatea sau inadmisibilitatea căii de atac a recursului.

Prin Decizia civilă nr. 1234/A/25.10.2017 a Tribunalului Timiș s-a indicat calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, conform deciziei Curții Constituționale. Recursul a fost declarat în termen, iar cererea a fost transmisă Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar la data de 6 martie 2018, Înalta Curte a declinat competența de soluționare Curții de Apel Timișoara, fiind stabilit primul termen de judecată la data de 21.06.2018, ulterior publicării decizie Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În drept, recurentul a indicat dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

La data de 12.11.2018 s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul exercitat de recurentul-pârât, prin care s-a arătat că titulara acesteia este de acord și susține admiterea recursului indicat.

Examinând cererile de recurs formulate în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, rep. și de calificările date căii de atac a recursului prevăzut de art. 29 alin. (5) din același act normativ, prin Decizia Curții Constituționale nr. 321/9.05.2017, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează.

Obiectul celor două recursuri, cu soluționarea cărora a fost învestită Înalta Curte, este acela al verificării soluției curții de apel adoptată, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării, prevăzute în mod cumulativ prin dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992.

În concret, reținând că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă vizează texte de lege și dezlegări general obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie a completului pentru soluționarea unor chestiuni de drept, în problema admisibilității recursului exercitat în litigii ce privesc cereri evaluabile în bani de până la 1 milion inclusiv, și întrucât a apreciat că litigiului dedus judecății, prin natura și obiectul său, nu-i sunt incidente nici Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, dar nici Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018, Curtea de apel Timișoara a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că nu se verifică cerința legală a legăturii între textele la care se referă sesizarea recurentei și cauza în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată.

Fără să combată în concret dezlegarea dată de curtea de apel asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată de recurenta-reclamantă, ambii titulari ai cererilor de recurs deduse prezentei judecăți s-au limitat în a reafirma, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, rep., întrunirea condițiilor cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare, având-o ca titular pe recurenta-reclamantă.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă și legală soluția adoptată de Curtea de apel Timișoara, dat fiind că problematica sesizării recurentei-reclamante este legată de incidența unor texte de lege și de cea a dezlegărilor regăsite într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 52/2018) care sunt privitoare la chestiunea admisibilității căii de atac a recursului exercitat în litigii privitoare la cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, litigii care, în forma inițială a Legii nr. 2/2013 și până la data producerii efectelor Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, au fost sustrase căii de atac a recursului pe criteriul valoric.

Or, chiar dacă are la bază o acțiune în restituirea unor sume de bani (în pretenții), litigiul de față face parte din categoria acelora menționate la art. 94 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ. (cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice), fiind unul privitor la raporturi juridice stabilite între asociația de proprietari și o persoană fizică, pârâtul, care a deținut vreme de mai mulți ani calitatea de administrator.

Așadar, litigiul de față face parte din categoria acelora care, prin materia la care se referă, beneficiază de un regim procesual distinct, fiind sustras recursului pe criteriul materiei (iar nu pe criteriul valoric) în puterea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza I din Legea nr. 2/2013, normă legală ce nu a făcut obiectul controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

În același timp, se reține că, la baza criticii de neconstituționalitate invocate de recurenta-reclamantă s-a aflat, în principal, ideea de încălcare a dezlegărilor date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, care a stabilit ca fiind neconstituțională sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, sintagmă care nu determină regimul procesual al litigiului în cauză, nefiind incidentă acestuia.

Prin urmare, nu pot fi incidente ori aplicabile litigiului de față nici dezlegările obligatorii date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, dar nici cele ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018, astfel că, în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru motivul neîntrunirii cerinței legale a existenței unei legături între normele de drept criticate pentru neconstituționalitate și cauza dedusă judecății.

În considerarea acestor motive, reținând că soluția curții de apel este legală, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C. și de pârâtul A. împotriva Deciziei nr. 192 din 27 septembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV