ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3830/2018

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 martie 2016, reclamantele S.C. A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 4.500.000 RON în favoarea primei reclamante și a sumei de 450.000 RON în favoarea celei de a doua reclamante, reprezentând contravaloarea prejudiciilor morale ce i-au fost cauzate în perioada 2006 - 2016, prin fapte săvârșite de pârâtă în legătură cu semnarea și executarea defectuoasă a unor contracte de credit.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1353, art. 1357 - 1358 C. civ.

Prin Sentința nr. 2183 din 9 noiembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin aceeași sentință au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea pârâtei de suspendare a judecării cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., raportat de Dosarele nr. x/2011, nr. x/118/2016 și nr. x/118/2016, excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, precum și excepția tardivității invocării excepției prescrierii dreptului material la acțiune invocată de reclamante.

Prin Decizia nr. 744 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamante, a anulat, în parte, sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanței, menținând dispozițiile privind respingerea cererii de suspendare a judecății și respingerea excepției autorității de lucru judecat.

În motivarea deciziei s-a reținut că la judecata în primă instanță nu au fost identificate cu exactitate pretinsele fapte cauzatoare de prejudicii și nu s-au stabilit datele la care acestea au fost săvârșite, chestiuni de fapt necesare în vederea analizării excepției prescripției dreptului la acțiune din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 2512 C. civ. sau, după caz, ale Decretului nr. 167/1958. În argumentarea soluției, instanța de apel a reținut că reclamantele au invocat drept cauză a prejudiciilor morale suferite mai multe fapte pretins ilicite care ar fi fost săvârșite de pârâtă în perioada 2006 - 2016 și nu doar fapte săvârșite anterior datei de 17 martie 2013, astfel cum eronat s-a reținut.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., invocând incidența dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că faptele indicate de reclamante ar fi putut determina cercetarea pe fond a litigiului numai în măsura în care ar fi fost săvârșite ulterior datei de 17 martie 2013. Aceasta, întrucât, reclamanta S.C. A. S.R.L. a intrat în procedura insolvenței în anul 2011, moment de la care reclamantele trebuiau să cunoască întinderea pagubei și de la care a început să curgă termenul de prescripție. Ca atare, cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 martie 2016, pârâta apreciază că, în mod corect, prima instanță, în raport de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reținut excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pârâta susține că aceeași sancțiune civilă era incidentă în cauză și în raport de dispozițiile noului C. civ., în condițiile în care excepția a fost invocată în conformitate cu prevederile art. 2513 C. civ.

Pârâta a mai arătat că semnarea contractelor de credit în legătură cu care se pretinde săvârșirea unor fapte ilicite s-a realizat în perioada 2006 - 2009, că prin Decizia nr. 29/2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, a dispus înscrierea în tabelul de creanței al reclamantei-debitoare S.C. A. S.R.L., fapt care a confirmat corectitudinea raporturilor juridice intervenite între părți, că prin Actul adițional nr. x din 18 decembrie 2009, încheiat la inițiativa debitoarei, s-au reactivat creanțele restante din Contractele de credit nr. x/2006, nr. x/2008, nr. x/2007, nr. x/2006 și nr. x/2007 și s-au transformat în linie de credit și, respectiv, că prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesul având ca obiect contestația la executare (Dosar nr. x/2011 al Judecătoriei Constanța) s-a dispus repararea prejudiciului suferit de reclamante prin faptul subevaluării imobilului supus executării silite, acesta fiind evaluat la prețul de circulație.

Totodată, pârâta a susținut că reclamantele nu au demonstrat pretinsele daune morale și nici existența unor fapte ilicite în sarcina sa, respectiv, că acestea nu au indicat în ce a constat modul defectuos de executare a contractelor de credit, contracte unilaterale care au dat naștere obligației de restituire a creditelor și accesoriilor acestora în sarcina împrumutatului.

La data de 22 iunie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului, conform dispozițiilor art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 septembrie 2018, recursul declarat de pârâtă C. a fost admis în principiu și s-a stabilit termen de judecată la data de 7 noiembrie 2018.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Atunci când se reclamă săvârșirea, în perioade de timp diferite, a mai multor fapte ilicite, excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi reținută numai în măsura în care cererea de chemare nu a fost introdusă înlăuntrul tuturor termenelor de prescripție calculate pentru toate faptele pretins cauzatoare de prejudicii indicate de persoana păgubită.

Omisiunea individualizării unora dintre faptelor pretins prejudiciabile, prealabil analizării și reținerii excepției prescripției dreptului la acțiune, împiedică exercitarea controlul judiciar în căile de atac din punct de vedere al legalității soluției pronunțate asupra excepției, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, după caz, art. 2152 C. civ. și atrage, în apel, anularea hotărârii în condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În speța supusă analizei, se constată că reclamantele S.C. A. S.R.L. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata de despăgubiri, invocând prejudicii suferite prin fapte săvârșite de pârâtă atât în legătură cu semnarea unor contracte de credit încheiate în perioada 2006 - 2009, cât și în legătură cu modul în care aceste contracte au fost executate pe parcursul anilor 2006 - 2016, exemplificând în acest sens înscrierea pârâtei în tabelul creditorilor cu o sumă vădit majorată, aspect ce ar rezulta din Decizia nr. 29/1 februarie 2016 a Curții de Apel Constanța.

Așa fiind, cum prima instanță a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune raportat doar la o parte dintre faptele indicate de reclamantă, anume la cele săvârșite anterior datei de 17 martie 2013, fără a individualiza și fără a analiza și statua, în raport de probatoriile administrate, asupra tuturor faptelor indicate de reclamante ca fiind săvârșite de pârâtă, în mod corect instanța de apel a reținut că nu se poate exercita controlul judiciar din perspectiva aplicării corecte a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Soluția se impunea cu atât mai mult cu cât, astfel cum a reținut și instanța de apel, unele prescripții ar fi început să curgă mai înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor noului C. civ., 1 octombrie 2011, iar altele ulterior acestei date, situație în care analiza excepției prescripției dreptului la acțiune trebuia realizată cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ.

Așa fiind, instanța de recurs nu poate primi critica formulată de recurentă potrivit căreia dreptul material la acțiune era prescris, întrucât termenele de prescripție ar fi început să curgă din anul 2011, anul intrării în insolvență a S.C. A. S.R.L., cel mai târziu de la data de 17 martie 2013, și s-ar fi împlinit anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, 17 martie 2016, pentru că, astfel cum s-a arătat mai sus, prima instanță nu a individualizat și nu a statuat cu privire la toate faptele indicate de reclamante ca fiind prejudiciabile, ci doar cu privire la o parte dintre acestea.

Cât privește efectele Deciziei nr. 29/2016 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus înscrierea pârâtei în tabelul de creanțe al debitoarei S.C. SC A. S.R.L. și ale Sentinței civile nr. 714/2011 a Judecătoriei Constanța și Deciziei nr. 173/2014 a Tribunalului Constanța, prin care a fost soluționată o contestație la executare formulată de reclamanta S.C. A., instanța de recurs constată că acestea interesează fondul litigiului, anume, analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, și nu analiza asupra prescripției dreptului material la acțiune care face obiectul prezentului recurs.

Pentru aceleași motive, nu pot fi primite și analizate nici criticile formulate de pârâtă privind lipsa oricăror dovezi care să fi fost administrate de reclamante în dovedirea existenței prejudiciilor morale pretinse și a caracterul ilicit al faptelor imputate, pentru că și aceste aspecte sunt apărări care prezintă relevanță în analiza asupra fondul litigiului, chestiune care nu face obiect al prezentului recurs.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva Deciziei nr. 744 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN