ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1073/2018

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 31.05.2017 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriul cu pârâții GARDA FORESTIERĂ BRAȘOV și MINISTERUL APELOR ȘI PĂDURILOR, anularea actului administrativ nr. x/03.04.2017, prin care pârâta Garda Forestieră Brașov și-a exprimat cu subiect și predicat refuzul nejustificat de avizare a documentației întocmite în vederea accesării ajutoarelor de stat cuvenite pentru anul 2014, cu consecința obligării acesteia în solidar cu pârâtul MAP la plata:

- sumei de 50.840,78 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care reclamanta, în calitate de proprietar, nu le poate recolta pentru suprafața de pădure de 225,00 ha, încadrată în tipul II de categorii funcționale (TII), terenuri forestiere administrate în totalitate de Ocolul Silvic Particular Gheorgheni pe întreaga perioadă a anului 2014, cu titlu de compensații/ajutoare de stat, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2014.

- dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal în cuantum de 50.840,78lei, începând cu data de 10.03.2017 - data la care a fost depusă Cererea nr. 154/02.03.2017 la Garda Forestieră Brașov, până la plata efectivă a debitului;

- cheltuielilor de judecată;

Prin sentința civilă nr. 2110 pronunțată în data de 07 noiembrie 2017, Tribunalul Harghita, secția civilă în dosarul nr. x/2017, a admis excepția de necompetență materială a tribunalului, invocată de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul COMPOSESORATUL B., împotriva pârâților Garda Forestieră Brașov și Ministerul Apelor și Pădurilor, în favoarea Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că, nici art. 1 alin. (3) și art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și nici art. 97 alin. (1) din Codul silvic nu conferă compensațiilor la plata cărora reclamanta se consideră îndreptățită caracterul de contribuții în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, faptul că, din perspectiva autorităților publice implicate în litigiu, sumele pretinse de reclamantă sunt venituri publice în sensul art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, nu înseamnă că ele sunt contribuții - elemente de drept fiscal, pentru că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are în vedere, la stabilirea criteriului valoric, raporturi juridice de drept fiscal după cum rezultă din enumerarea obiectului lor, respectiv "taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora". Deci compensațiile pretinse sunt venituri publice în sensul legii care reglementează taxele judiciare de timbru, dar nu orice venit public se încadrează în vreuna din categoriile enumerate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, criteriul care operează la stabilirea competenței materiale este cel al autorității publice chemate în judecată și, din moment ce prin unul dintre capetele de cerere se pretinde obligarea unei autorități publice centrale (Ministerul Apelor și Pădurilor) să efectueze o operațiune administrativă de plată a unor sume de bani, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este competentă material și teritorial să soluționeze integral acțiunea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgul Mureș, secția a II-a civilă, care prin sentința nr. 147 din 12 decembrie 2017 a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamantul Composesoratul B., în contradictoriu cu pârâții Garda Forestieră Brașov și Ministerul Apelor și Pădurilor, în favoarea Tribunalului Harghita și constatând ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Harghita, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ în vederea soluționării conflictului de competență.

În cuprinsul hotărârii s-a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ emis de către autoritatea publică locală Garda Forestieră Brașov, act interpretat de către reclamanți ca fiind un refuz nejustificat al pârâtului la solicitarea reclamantului de întocmire a decontului și de acordare a compensațiilor aferente anului 2014.

Criteriul de stabilire a competenței materiale în materia contenciosului administrativ este acela al emitentului actului, care în cauză este o autoritate publică locală, Garda Forestieră Brașov.

Chemarea în judecată și a Ministerului Apelor și Pădurilor - organ ierarhic superior al Gărzi Forestiere Brașov și autoritate publică centrală în materia silviculturii, nu schimbă cu nimic competența, întrucât actul administrativ atacat nu emană de la această autoritate. Doar urmare a admiterii cererii de anulare a actului administrativ și, ca o consecință, a acestei anulări, MAP ar putea fi obligat la plata sumelor solicitate în calitatea sa de ordonator principal de credite.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Astfel cum rezultă din înscrisurile din dosarul cauzei, prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul a solicitat, în esență, în contradictoriu cu pârâții Garda Forestieră Brașov și Ministerul Apelor și Pădurilor, contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 225,00 ha, încadrată în tipul II de categorii funcționale (TII), pe întreaga perioadă a anului 2014, datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamentele silvice, care au determinat restricții în recoltarea de masă, și la plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal în cuantum de 50.840,78 RON.

Sumele solicitate de reclamant nu au caracterul despăgubirilor accesorii unei acțiuni în anularea actului administrativ, prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a reținut Curtea de Apel Târgu Mureș, ci sunt compensațiile datorate de stat în temeiul art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, solicitate pe cale principală prin acțiunea cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

În raport de dispozițiile legale citate, competența materială de soluționare a cauzelor de către instanțele de contencios administrativ se stabilește în raport de două criterii și anume: al rangului organului emitent/autorității publice, respectiv criteriul valoric care privește taxele și impozitele, contribuțiile, datoriile vamale, precum și accesorii ale acestora.

În cauză, după cum se constată, sumele solicitate cu titlul de compensații nu se încadrează în categoria taxelor, impozitelor, contribuțiilor, datoriilor vamale, precum și accesorii ale acestora.

Acțiunea formulată vizează refuzul autorităților publice pârâte de acordare a compensațiilor solicitate de reclamant, astfel că se va stabili competența materială de soluționare a cauzei în raport de criteriul rangului autorității publice pârâte implicată în raportul juridic administrativ.

În cauză, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 861/2009, Ministerului Mediului și Pădurilor îi revin, în principal, atribuții în ceea ce privește problema acordării compensațiilor reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recoltează datorită funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice, astfel încât competența materială de soluționare a prezentei cauze urmează a se stabili în raport de rangul acestei autorități publice.

Întrucât Ministerul Apelor și Pădurilor se încadrează în categoria autorităților publice centrale, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei de față revine Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Composesoratul B. în contradictoriu cu pârâții Garda Forestieră Brașov și Ministerul Apelor și Pădurilor, în favoarea Curții de Apel Târgul Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2018.