ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 2

noiembrie 2012,

reclamanta

M.B.(R.) SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C.A.I. și C.I.,

pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună „inopozabilitatea” contractului de

donație autentificat prin încheierea nr. 5029 din 08 decembrie 2009 de B.N.P. M.,

în limita creanței deținute de reclamantă împotriva debitorului C.A.I.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a acordat către SC T. SRL mai multe

împrumuturi prin contractele de împrumut nr. FA 2275 din 30 noiembrie 2006, FA

2276 din 30 noiembrie 2006 și FA nr. 2277 din 30 noiembrie 2006, care au fost

garantate de către C.A.I. în calitate de fideiusor, obligat în solidar și

indivizibil cu împrumutatul la rambursarea întregii sume datorate în baza celor

trei acorduri.

Întrucât obligațiile

asumate contractual nu au fost respectate, banca a declarat creditul scadent la

data de 27 aprilie 2012 și a solicitat începerea executării silite în baza

titlurilor executorii reprezentate de contractele de împrumut pentru sumele de

5.181.330,73 euro și 2.899,40 lei la care se adaugă dobânzi, penalități, precum

și orice alte sume datorate conform titlurilor executorii așa cum au fost

stipulate în contractele de credit.

Reclamanta a arătat

că în prezenta cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1562 și

următoarele C. civ., privind admisibilitatea acțiunii revocatorii.

Mai precizează

reclamanta că prin contractul de donație autentificat prin încheierea nr. 5029

din 08 decembrie 2009 de B.N.P. M., debitorul C.A.I. a înțeles să își micșoreze

patrimoniul în frauda creditorului, prin transmiterea proprietății asupra

imobilului teren și construcții situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani,

județ Ilfov, identificat cu număr cadastral 208 (constând în teren intravilan

în suprafață de 4.822 m.p., conform actelor de proprietate iar din măsurători

cadastrale rezultând suprafața de 7.385 m.p. din care suprafața de 4.822 m.p.

teren în proprietate și suprafața de 2.563 m.p. teren împrejmuit în folosință,

amplasat pe sola cadastrală 65, parcela 457/8 și construcțiile C1, C2, C3, edificate

pe acest teren, având regim de înălțime S+P+1+M, respectiv P+1, cu o suprafață

construită la sol de 802,17 m.p.) către tatăl său C.., ca bun propriu.

Reclamanta a mai

arătat că prin semnarea contractului de credit și a contractului de garanție

personală, fideiusiune, debitorul C.A.I. și-a asumat obligația de a nu diminua

patrimoniul său cu care a garantat similar unor creditori chirografari

obligația de rambursare a împrumutului acordat în baza contractului de credit,

astfel încât dreptul instituit și exercitat este similar unui creditor care își

exercită drepturile asupra debitorului său, întemeiat pe gajul general al unui

creditor chirografar.

Față de aceste

aspecte, reclamanta a apreciat că apare ca titulara unui drept de gaj general

aferent unui creditor chirografar, reprezentând în situația dată singurul

mijloc sau remediu procesual prin care poate ataca actul juridic încheiat de

debitor în frauda dreptului de gaj general.

Susține reclamanta că

debitorul în mod deliberat și-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate,

cu scopul de a zădărnici posibilitatea creditorului de a-și executa creanța,

fiind fără îndoială un act fraudulos și vătămător acestuia.

În scopul de a-l pune

la adăpost pe creditor față de astfel de acte frauduloase, se arată, legea pune

la dispoziția acestuia instrumentul juridic al acțiunii revocatorii sau

pauliene.

Reținând

caracterul de „remediu” al acțiunii revocatorii, obiectivat în acel

mijloc, instrument juridic a cărui finalitate (funcție) este aceea de a

înlătura consecințele actelor frauduloase ale debitorului, prin care

acesta, își creează sau potentează starea de insolvabilitate, în

literatura de specialitate se consideră că acest instrument juridic poate avea

și un rol preventiv, dedus din aceea că odată atenționați de

existența acestui instrument „adaptat” unor astfel de situații juridice

(create în scop de fraudă), debitorii tentați a apela la astfel de

mașinațiuni își vor înfrâna pornirea „antisocială”,

conștientizând că o astfel de operațiune ar putea fi zădărnicită,

prin exercitarea unei astfel de acțiuni.

Prin întâmpinare,

pârâții au invocat nulitatea cererii, decurgând din lipsa semnăturii autorizate

a persoanei ce reprezintă banca în raporturile cu terții și a „mandatului

anterior semnării” acordat persoanelor semnatare (art. 112 pct. 6 C. proc. civ.)

S-a invocat și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților raportat la faptul că

sunt fidejusori în raporturile cu banca și nu debitori, arătându-se că

dispozițiile art. 975 C. proc. civ., se referă la debitor și nu la fidejusor,

în același sens fiind dispozițiile art. 1562 din Noul C. civ.

Pârâții au considerat

că se impune precizarea cererii în raport de dispozițiile legii pentru punerea

în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Astfel, potrivit art.

5 din aceeași lege, dispozițiile Noului C. civ., se aplică tuturor actelor și

faptelor încheiate după intrarea sa în vigoare, ori în speță contractul de

donație a fost încheiat în anul 2009.

Dispozițiile art. 5 alin.

(2) din aceeași lege, nu sunt aplicabile, nefiind vorba de efecte viitoare ale

unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a codului,

întrucât acestea nu sunt derivate din raporturi obligaționale,

obligațiile nefigurând printre situațiile evocate limitativ în acest

text legal.

În consecință,

banca nu poate cere inopozabilitatea față de creditorul urmăritor a

contractului de donație și nu își poate întemeia pretențiile pe

dispozițiile art. 1562 C. civ.

Cu privire la

situația de fapt, pârâții au arătat că, la data de 08 decembrie 2009, pârâtul C.A.I.

a donat tatălui său C.I., imobilul aflat în litigiu.

Donația s-a

făcut cu clauză de reîntoarcere în patrimoniu, în caz de predeces al

donatarului conform art. 825 C. civ., iar distinct de problemele de familie,

intenția principală a fost aceea de a-l gratifica pe pârât pentru

sprijinul acordat fiului său, de-a lungul întregii sale vieți.

S-a arătat că

intenția de a gratifica, animus donandi, a fost mai mult decât evidentă și

privește raporturile dintre tată și fiu, în condițiile în care C.I.

are vârsta de 86 de ani, iar pârâtul C.A.I. îi datorează viața și cariera

sa.

Donația s-a

făcut asupra unui bun liber de sarcini, în legătura cu care nu există nicio

notare a pretențiilor vreunui terț și nici un alt obstacol de nicio

natură, bunul fiind în circuitul civil.

S-a mai arătat că nu

a existat nicio intenție de a frauda în vreun fel interesele băncii,

dorința fiind aceea de a păstra bunul în familie.

Investită în primă

instanță, Judecătoria Buftea, secția civilă, prin sentința nr. 1093 din 28

februarie 2013, a admis excepția necompetenței sale materiale și luând act că

litigiul are o valoare de peste 500.000 lei, în acord cu prevederile art. 2 pct.

1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, a trimis cauza spre soluționare Tribunalului

Ilfov.

Prin sentința nr. 992

din 18 martie 2014, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive.

A respins, totodată,

ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că pentru

a se putea intenta acțiune revocatorie este necesară îndeplinirea mai multor

condiții cumulative cum ar fi aceea ca actul atacat să fi creat creditorului un

prejudiciu, în sensul ca debitorul să-și fi cauzat sau mărit o stare de

insolvabilitate, frauda debitorului constând în aceea că avut cunoștință de

rezultatul păgubitor al actului.

Tot astfel, se arată,

creditorul trebuia să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă, anterioară

actului atacat.

Or, în speță, reține

tribunalul, nu sunt îndeplinite primele două condiții ale acțiunii

revocatorii.

Astfel, reclamanta nu

a reușit să facă dovada faptului că la data încheierii actului de donație,

în anul 2009, debitorul C.A.I. și-a creat sau mărit o stare de insolvabilitate.

Concluzia, motivează

prima instanță, se impune avându-se în vedere faptul că încheierile de

încuviințare a executării silite au fost emise în cursul anului 2012, respectiv

la cca.3 ani după întocmirea actului de donație a cărui revocare se solicită.

Tot astfel, se

conchide, nici frauda debitorului nu este dovedită, neputându-se aprecia că

pârâtul a avut cunoștință de existența unui rezultat păgubitor al actului

de donație față de creditor, având în vedere timpul scurs de la încheierea

acestuia și până la declanșarea procedurilor de executare silită.

Sentința s-a dat cu

drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei hotărâri, a fost respins, ca tardiv formulat, prin

decizia nr. 539/ A din 5 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență că, în speță,

sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, cu

modificările și completările ulterioare, iar nu cele ale noului Cod de

procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, după

înregistrarea cererii de chemare în judecată pendinte.

Or, se arată,

potrivit vechiului Cod de procedură civilă, art. 284 alin. (1), termenul de

apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

În speță, deși

hotărârea de fond a fost comunicată la 10 iunie 2014 apelul s-a depus la data

de 8 iulie 2014, cu mult peste termenul stabilit prin lege.

Împrejurarea că,

conchide instanța de control judiciar, în dispozitivul hotărârii atacate s-a

menționat că dreptul de apel se exercită în 30 de zile de la comunicare, nu

prezintă relevanță, întrucât calea de atac, termenele și condițiile de

exercitare decurg direct din lege, neputând suferi modificări prin mențiunile

din hotărârea atacată, trecute în mod eronat, aceasta fiind, se arată, practica

judiciară și doctrina în materie.

În cauză a declarat

recurs în termen legal reclamanta M.B.(R.) SA care, invocând temeiul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică

hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- în mod greșit s-a

reținut că apelul a fost tardiv formulat, în condițiile în către, judecătorul

fondului a stabilit „în mod expres” că termenul de apel este de 30 de zile de

la comunicare.

Se invocă practica

judiciară în materie și respectiv hotărâri judecătorești pronunțate în cauze

similare, unde instanțele au făcut aplicarea „normelor tranzitorii” din

noul cod (art. 468 NCC) deși litigiile se derulau sub reglementarea Codului de

procedură civilă de la 1865.

- instanța de control

judiciar a ignorat faptul că judecătorul este ținut de respectarea unor

principii fundamentale, unul din acestea fiind principiul rolului activ.

În susținerea acestei

critici recurenta face trimitere la aspecte pur teoretice legate de

semnificația și conținutul acestui principiu, precum și a hotărârii,

privită ca „imperium”, prin care judecătorul, chemat să dispună în legătură cu

litigiul adus în fața sa, nu o poate face în mod discreționar ci doar în raport

de regula de drept aplicabilă.

Or, instanța de apel,

deși a reținut că în hotărârea atacată sunt mențiuni greșite, nu a venit

cu o argumentație juridică menită să combată silogismul judecătorului care a

stabilit că termenul de apel este de 30 de zile, făcând aplicarea Legii nr. 76/2012.

- în raport de toate

argumentele prezentate, care, în opinia recurentei exclud culpa sa procesuală,

se formulează o cerere de repunere în termenul de apel, și pe cale de consecință,

se solicită înlăturarea sancțiunii de respingere a apelului, ca tardiv

formulat.

Astfel, se arată,

mențiunea din dispozitivul hotărârii de fond, comunicată părților, relativ la

data de la care curge termenul pentru declararea apelului, reprezintă o „furnizare

oficială de informații procedurale” către părți care, conturează existența și

conținutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat, pentru exercitarea

căii de atac.

Ca atare, se

conchide, reclamanta și-a „reglat” conduita procesuală, conform condițiilor ce

au fost înscrise în comunicarea oficială emisă de către instanța de fond.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Este lipsit de orice

echivoc faptul că litigiul se supune Codului de procedură civilă de la 1865, în

vigoare la data inițierii demersului judiciar, respectiv la 2 noiembrie 2012,

când cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea.

Legea nr. 76/2012

(pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă) a instituit într-adevăr, dispoziții tranzitorii care să realizeze

trecerea de la vechea, la noua reglementare procesual civilă, asigurând

compatibilitatea noului cod de procedură civilă cu noul C. civ. (Legea nr. 287/2009,

republicată) și cu celelalte legi în vigoare.

Prin art. 3 al

actului normativ mai sus citat, se prevede în mod expres că dispozițiile noului

cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite

începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013,

dată mult ulterioară înregistrării cererii din cauza pendinte.

Chestiunea invocată

de recurentă aduce în discuție principiul legalității căilor de atac, potrivit

căruia o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege,

ce pot fi exercitate de asemenea, doar în termenele defipte prin lege.

Cum, calea de atac

este dată de lege, iar nu de către judecător, indicarea greșită a acesteia ori

a termenului în care poate fi declarată, nu deschide părții un alt drept, pe care

legea nu îl prevede.

Tot astfel, prin

mențiunile greșite din dispozitivul unei hotărâri, nu i se pot răpi părții

drepturile pe care legea i le-a conferit.

Ar însemna ca, prin

atribuirea, de către instanță, unei alte calificări sau unui alt conținut,

respectivei căi de atac, să se ajungă la „o deturnare a voinței legiuitorului”

vizând reglementarea căilor de atac, în raport de natura cauzelor deduse

judecății.

Legalitatea căilor de

atac se manifestă, totodată, și ca o regulă cu valoare de principiu constituțional,

consacrat în art. 129 din Constituție potrivit căruia hotărârile judecătorești

pot fi atacate de părțile interesate (și, după caz, de Ministerul Public)

doar în condițiile legii.

Ca atare, textul

constituțional evocă neechivoc faptul că hotărârile judecătorești pot fi

atacate doar prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, iar exercitarea

acestora trebuie să se realizeze în condițiile stabilite de lege.

În speță, așa cum

corect a reținut instanța de control judiciar, în reglementarea Codului de

procedură civilă de 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar,

termenul de apel era de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate [(art.

284 alin. (1)] termen care a fost cu mult depășit de reclamantă.

Art. 103 din același

cod, stipula în mod expres că, neexercitarea oricărei căi de atac și

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage

decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește

că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Or, partea interesată

nu a dovedit o astfel de „împiedicare” și nu a formulat, așa cum ar fi fost

firesc, în fața instanței de control judiciar, o cerere de repunere în termenul

legal de declarare a apelului, invocând doar, în fața instanței de recurs

aspecte care țin practic de necunoașterea legii și care, chiar în contextul

inserării unei precizări greșite în dispozitivul hotărârii date de instanța

fondului, nu pot schimba regimul unei căi de atac, care, așa cum s-a arătat, se

poate exercita doar în condițiile și în termenele stabilite prin lege.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.B.(R.) SA împotriva deciziei nr. 539/

A din 05 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2015.