ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 2 noiembrie 2012, reclamanta M.B.(R.) SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C.A.I. și C.I., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună „inopozabilitatea” contractului de donație autentificat prin încheierea nr. 5029 din 08 decembrie 2009 de B.N.P. M., în limita creanței deținute de reclamantă împotriva debitorului C.A.I. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a acordat către SC T. SRL mai multe împrumuturi prin contractele de împrumut nr. FA 2275 din 30 noiembrie 2006, FA 2276 din 30 noiembrie 2006 și FA nr. 2277 din 30 noiembrie 2006, care au fost garantate de către C.A.I. în calitate de fideiusor, obligat în solidar și indivizibil cu împrumutatul la rambursarea întregii sume datorate în baza celor trei acorduri.

Întrucât obligațiile asumate contractual nu au fost respectate, banca a declarat creditul scadent la data de 27 aprilie 2012 și a solicitat începerea executării silite în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de împrumut pentru sumele de 5.181.330,73 euro și 2.899,40 lei la care se adaugă dobânzi, penalități, precum și orice alte sume datorate conform titlurilor executorii așa cum au fost stipulate în contractele de credit. Reclamanta a arătat că în prezenta cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1562 și următoarele C. civ., privind admisibilitatea acțiunii revocatorii. Mai precizează reclamanta că prin contractul de donație autentificat prin încheierea nr. 5029 din 08 decembrie 2009 de B.N.P.

M., debitorul C.A.I. a înțeles să își micșoreze patrimoniul în frauda creditorului, prin transmiterea proprietății asupra imobilului teren și construcții situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, județ Ilfov, identificat cu număr cadastral 208 (constând în teren intravilan în suprafață de 4.822 m.p., conform actelor de proprietate iar din măsurători cadastrale rezultând suprafața de 7.385 m.p. din care suprafața de 4.822 m.p. teren în proprietate și suprafața de 2.563 m.p. teren împrejmuit în folosință, amplasat pe sola cadastrală 65, parcela 457/8 și construcțiile C1, C2, C3, edificate pe acest teren, având regim de înălțime S+P+1+M, respectiv P+1, cu o suprafață construită la sol de 802,17 m.p.) către tatăl său C.., ca bun propriu.

Reclamanta a mai arătat că prin semnarea contractului de credit și a contractului de garanție personală, fideiusiune, debitorul C.A.I. și-a asumat obligația de a nu diminua patrimoniul său cu care a garantat similar unor creditori chirografari obligația de rambursare a împrumutului acordat în baza contractului de credit, astfel încât dreptul instituit și exercitat este similar unui creditor care își exercită drepturile asupra debitorului său, întemeiat pe gajul general al unui creditor chirografar. Față de aceste aspecte, reclamanta a apreciat că apare ca titulara unui drept de gaj general aferent unui creditor chirografar, reprezentând în situația dată singurul mijloc sau remediu procesual prin care poate ataca actul juridic încheiat de debitor în frauda dreptului de gaj general.

Susține reclamanta că debitorul în mod deliberat și-a creat sau accentuat starea de insolvabilitate, cu scopul de a zădărnici posibilitatea creditorului de a-și executa creanța, fiind fără îndoială un act fraudulos și vătămător acestuia. În scopul de a-l pune la adăpost pe creditor față de astfel de acte frauduloase, se arată, legea pune la dispoziția acestuia instrumentul juridic al acțiunii revocatorii sau pauliene.

Reținând caracterul de „remediu” al acțiunii revocatorii, obiectivat în acel mijloc, instrument juridic a cărui finalitate (funcție) este aceea de a înlătura consecințele actelor frauduloase ale debitorului, prin care acesta, își creează sau potentează starea de insolvabilitate, în literatura de specialitate se consideră că acest instrument juridic poate avea și un rol preventiv, dedus din aceea că odată atenționați de existența acestui instrument „adaptat” unor astfel de situații juridice (create în scop de fraudă), debitorii tentați a apela la astfel de mașinațiuni își vor înfrâna pornirea „antisocială”, conștientizând că o astfel de operațiune ar putea fi zădărnicită, prin exercitarea unei astfel de acțiuni.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat nulitatea cererii, decurgând din lipsa semnăturii autorizate a persoanei ce reprezintă banca în raporturile cu terții și a „mandatului anterior semnării” acordat persoanelor semnatare (art. 112 pct. 6 C. proc. civ.) S-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților raportat la faptul că sunt fidejusori în raporturile cu banca și nu debitori, arătându-se că dispozițiile art. 975 C. proc. civ., se referă la debitor și nu la fidejusor, în același sens fiind dispozițiile art. 1562 din Noul C. civ. Pârâții au considerat că se impune precizarea cererii în raport de dispozițiile legii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Astfel, potrivit art. 5 din aceeași lege, dispozițiile Noului C. civ., se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate după intrarea sa în vigoare, ori în speță contractul de donație a fost încheiat în anul 2009. Dispozițiile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, nu sunt aplicabile, nefiind vorba de efecte viitoare ale unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a codului, întrucât acestea nu sunt derivate din raporturi obligaționale, obligațiile nefigurând printre situațiile evocate limitativ în acest text legal. În consecință, banca nu poate cere inopozabilitatea față de creditorul urmăritor a contractului de donație și nu își poate întemeia pretențiile pe dispozițiile art. 1562 C. civ.

Cu privire la situația de fapt, pârâții au arătat că, la data de 08 decembrie 2009, pârâtul C.A.I. a donat tatălui său C.I., imobilul aflat în litigiu. Donația s-a făcut cu clauză de reîntoarcere în patrimoniu, în caz de predeces al donatarului conform art. 825 C. civ., iar distinct de problemele de familie, intenția principală a fost aceea de a-l gratifica pe pârât pentru sprijinul acordat fiului său, de-a lungul întregii sale vieți. S-a arătat că intenția de a gratifica, animus donandi, a fost mai mult decât evidentă și privește raporturile dintre tată și fiu, în condițiile în care C.I. are vârsta de 86 de ani, iar pârâtul C.A.I. îi datorează viața și cariera sa. Donația s-a făcut asupra unui bun liber de sarcini, în legătura cu care nu există nicio notare a pretențiilor vreunui terț și nici un alt obstacol de nicio natură, bunul fiind în circuitul civil.

S-a mai arătat că nu a existat nicio intenție de a frauda în vreun fel interesele băncii, dorința fiind aceea de a păstra bunul în familie. Investită în primă instanță, Judecătoria Buftea, secția civilă, prin sentința nr. 1093 din 28 februarie 2013, a admis excepția necompetenței sale materiale și luând act că litigiul are o valoare de peste 500.000 lei, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. de la 1865, a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Ilfov. Prin sentința nr. 992 din 18 martie 2014, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive.

A respins, totodată, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că pentru a se putea intenta acțiune revocatorie este necesară îndeplinirea mai multor condiții cumulative cum ar fi aceea ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul ca debitorul să-și fi cauzat sau mărit o stare de insolvabilitate, frauda debitorului constând în aceea că avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului. Tot astfel, se arată, creditorul trebuia să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă, anterioară actului atacat. Or, în speță, reține tribunalul, nu sunt îndeplinite primele două condiții ale acțiunii revocatorii. Astfel, reclamanta nu a reușit să facă dovada faptului că la data încheierii actului de donație, în anul 2009, debitorul C.A.I.

și-a creat sau mărit o stare de insolvabilitate. Concluzia, motivează prima instanță, se impune avându-se în vedere faptul că încheierile de încuviințare a executării silite au fost emise în cursul anului 2012, respectiv la cca.3 ani după întocmirea actului de donație a cărui revocare se solicită. Tot astfel, se conchide, nici frauda debitorului nu este dovedită, neputându-se aprecia că pârâtul a avut cunoștință de existența unui rezultat păgubitor al actului de donație față de creditor, având în vedere timpul scurs de la încheierea acestuia și până la declanșarea procedurilor de executare silită. Sentința s-a dat cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, a fost respins, ca tardiv formulat, prin decizia nr. 539/ A din 5 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență că, în speță, sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, cu modificările și completările ulterioare, iar nu cele ale noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, după înregistrarea cererii de chemare în judecată pendinte. Or, se arată, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, art. 284 alin. (1), termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate. În speță, deși hotărârea de fond a fost comunicată la 10 iunie 2014 apelul s-a depus la data de 8 iulie 2014, cu mult peste termenul stabilit prin lege.

Împrejurarea că, conchide instanța de control judiciar, în dispozitivul hotărârii atacate s-a menționat că dreptul de apel se exercită în 30 de zile de la comunicare, nu prezintă relevanță, întrucât calea de atac, termenele și condițiile de exercitare decurg direct din lege, neputând suferi modificări prin mențiunile din hotărârea atacată, trecute în mod eronat, aceasta fiind, se arată, practica judiciară și doctrina în materie. În cauză a declarat recurs în termen legal reclamanta M.B.(R.) SA care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - în mod greșit s-a reținut că apelul a fost tardiv formulat, în condițiile în către, judecătorul fondului a stabilit „în mod expres” că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicare.

Se invocă practica judiciară în materie și respectiv hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare, unde instanțele au făcut aplicarea „normelor tranzitorii” din noul cod (art. 468 NCC) deși litigiile se derulau sub reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865. - instanța de control judiciar a ignorat faptul că judecătorul este ținut de respectarea unor principii fundamentale, unul din acestea fiind principiul rolului activ. În susținerea acestei critici recurenta face trimitere la aspecte pur teoretice legate de semnificația și conținutul acestui principiu, precum și a hotărârii, privită ca „imperium”, prin care judecătorul, chemat să dispună în legătură cu litigiul adus în fața sa, nu o poate face în mod discreționar ci doar în raport de regula de drept aplicabilă.

Or, instanța de apel, deși a reținut că în hotărârea atacată sunt mențiuni greșite, nu a venit cu o argumentație juridică menită să combată silogismul judecătorului care a stabilit că termenul de apel este de 30 de zile, făcând aplicarea Legii nr. 76/2012. - în raport de toate argumentele prezentate, care, în opinia recurentei exclud culpa sa procesuală, se formulează o cerere de repunere în termenul de apel, și pe cale de consecință, se solicită înlăturarea sancțiunii de respingere a apelului, ca tardiv formulat. Astfel, se arată, mențiunea din dispozitivul hotărârii de fond, comunicată părților, relativ la data de la care curge termenul pentru declararea apelului, reprezintă o „furnizare oficială de informații procedurale” către părți care, conturează existența și conținutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat, pentru exercitarea căii de atac.

Ca atare, se conchide, reclamanta și-a „reglat” conduita procesuală, conform condițiilor ce au fost înscrise în comunicarea oficială emisă de către instanța de fond. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Este lipsit de orice echivoc faptul că litigiul se supune Codului de procedură civilă de la 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, respectiv la 2 noiembrie 2012, când cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea. Legea nr. 76/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă) a instituit într-adevăr, dispoziții tranzitorii care să realizeze trecerea de la vechea, la noua reglementare procesual civilă, asigurând compatibilitatea noului cod de procedură civilă cu noul C. civ.

(Legea nr. 287/2009, republicată) și cu celelalte legi în vigoare. Prin art. 3 al actului normativ mai sus citat, se prevede în mod expres că dispozițiile noului cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013, dată mult ulterioară înregistrării cererii din cauza pendinte. Chestiunea invocată de recurentă aduce în discuție principiul legalității căilor de atac, potrivit căruia o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, ce pot fi exercitate de asemenea, doar în termenele defipte prin lege. Cum, calea de atac este dată de lege, iar nu de către judecător, indicarea greșită a acesteia ori a termenului în care poate fi declarată, nu deschide părții un alt drept, pe care legea nu îl prevede.

Tot astfel, prin mențiunile greșite din dispozitivul unei hotărâri, nu i se pot răpi părții drepturile pe care legea i le-a conferit. Ar însemna ca, prin atribuirea, de către instanță, unei alte calificări sau unui alt conținut, respectivei căi de atac, să se ajungă la „o deturnare a voinței legiuitorului” vizând reglementarea căilor de atac, în raport de natura cauzelor deduse judecății. Legalitatea căilor de atac se manifestă, totodată, și ca o regulă cu valoare de principiu constituțional, consacrat în art. 129 din Constituție potrivit căruia hotărârile judecătorești pot fi atacate de părțile interesate (și, după caz, de Ministerul Public) doar în condițiile legii. Ca atare, textul constituțional evocă neechivoc faptul că hotărârile judecătorești pot fi atacate doar prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condițiile stabilite de lege.

În speță, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar, în reglementarea Codului de procedură civilă de 1865, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, termenul de apel era de 15 zile de la data comunicării hotărârii atacate [(art. 284 alin. (1)] termen care a fost cu mult depășit de reclamantă. Art. 103 din același cod, stipula în mod expres că, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Or, partea interesată nu a dovedit o astfel de „împiedicare” și nu a formulat, așa cum ar fi fost firesc, în fața instanței de control judiciar, o cerere de repunere în termenul legal de declarare a apelului, invocând doar, în fața instanței de recurs aspecte care țin practic de necunoașterea legii și care, chiar în contextul inserării unei precizări greșite în dispozitivul hotărârii date de instanța fondului, nu pot schimba regimul unei căi de atac, care, așa cum s-a arătat, se poate exercita doar în condițiile și în termenele stabilite prin lege. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.B.(R.) SA împotriva deciziei nr. 539/ A din 05 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.