ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 465/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 465/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 465/2015

Asupra

recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2013 din 21

ianuarie 2013, reclamanții A., B., prin reprezentant A.

și

C., prin

reprezentant D. au chemat în judecată pe pârâta

SC

E. SA Bulgaria, prin SC F. SA București, solicitând instanței ca prin

sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta către

reclamanta

A. la daune în sumă totală de 230.000 lei,

reprezentând daune morale în sumă de 200.000 lei și daune materiale

de 30.000 lei, către B. la daune morale în sumă de 200.000 lei

și la suma de 175 lei lunar începând cu data producerii accidentului

și până la majorat, cu titlu de pretenții periodice echivalente

întreținerii lunare de care beneficia din partea tatălui decedat;

către reclamanta C., pasageră a autovehiculului condus de G., la

daune morale în sumă de 50.000 lei.

Reclamanții

au mai solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități de

întârziere calculate în cuantum de 0,2%/zi, începând cu a 11 zi de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce

urmează a fi pronunțată și până la plata efectivă

a sumelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința nr. 142/2013 din 20 septembrie 2013, pronunțată de

Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a

respins acțiunea reclamanților A. și B. prin reprezentant A., în

contradictoriu cu pârâta SC E. SA Bulgaria prin SC F. SA București, ca

neîntemeiată. S-a admis în parte acțiunea reclamantei C., prin

reprezentant D., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA București.

A fost obligată pârâta la plata către aceasta a sumei de 10.000 lei,

cu titlu de daune morale. S-a respins cererea reclamanților privind

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. S-a dispus ca, în

temeiul art. 19 din O.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare să

rămână în sarcina statului.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut

următoarele:

I. Referitor

la capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale solicitate

de către reclamanții A. și B., soția și respectiv,

copilul conducătorului auto decedat, prima instanță a constatat

că reclamanții au justificat solicitarea acordării

despăgubirilor prin invocarea prejudiciului suferit ca urmare a decesului

soțului, respectiv tatălui G.. Din actele dosarului, dar și din

probatoriul administrat (declarațiile martorilor) rezultă că

accidentul de circulație din data de 18 aprilie 2012, soldat cu moartea

conducătorului auto G., s-a produs din culpa exclusivă a acestuia

(neadaptarea vitezei la condițiile de drum - carosabil umed).

Nici unul

dintre reclamanți nu a formulat plângere penală și, ca atare, nu

s-a constituit parte civilă, iar cei doi nu solicită un prejudiciu

direct, adică repararea propriului prejudiciu produs prin accident, ci

daune ca urmare a unui prejudiciu indirect și anume traumele psihice

suferite după decesul autorului accidentului culpabil de producerea

acestuia. Prima instanță și-a întemeiat argumentele pe

prevederile Legii nr. 136/1995, pe prevederile art. 27 și 28 din Ordinul

Comisiei de Supraveghere a Asiguratorilor și pe prevederile art. 12 alin.

(1) și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE.

Polița

RCA este o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube

produse terților prin accidente de vehicule. Prin asigurarea RCA sunt

despăgubite alte persoane decât autorul accidentului pentru prejudiciile

suferite de acestea ca urmare a respectivului accident.

În cazul

producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui

prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de

răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă

delictuală, bazată pe art. 1357 N.C.C. (art. 998 vechiul C. civ.), a

persoanei responsabile de producerea accidentului care, prin fapta sa, a cauzat

efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a

asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în

condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 și a Normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule.

Asigurătorul

este obligat să despăgubească, în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule,

precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația în vigoare

din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și

cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în

legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de

asigurare.

Despăgubirile

se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de

judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală

sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Dreptul la

despăgubire în baza RCA sau Carte Verde îl au toate persoanele care au

suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial (daune materiale/daune

morale), cu excepția autorului accidentului, ca urmare a accidentului de

circulație produs din culpa conducătorului vehiculului respectiv, în

România sau în țările înscrise limitativ în Cartea Verde, cu vehiculul

asigurat RCA sau prin Carte Verde.

Prima

instanță a avut în vedere că, în caz de vătămări

corporale sau deces, nu are importanță, la despăgubire,

dacă victima direct vătămată este rudă cu autorul

accidentului. Astfel, victima directă a accidentului rutier va fi

despăgubită pentru propriul prejudiciu suferit, indiferent dacă

autorul accidentului este tatăl, mama, fiul, fratele, soțul,

soția acestuia.

În

această situație s-a reținut că autorul producerii

accidentului nu poate emite pretenții de despăgubire prin asigurarea

RCA pentru propriul prejudiciu material, fizic, psihic sau afectiv, în caz de

vătămare corporală.

De asemenea,

rudele autorului accidentului rutier, în cazul decesului acestuia, nu pot

pretinde pretenții de despăgubire, pentru prejudiciul material

și moral suferit ca urmare a decesului acestuia deoarece prejudiciul este

produs chiar de autorul accidentului - defunct.

În cazul

decesului autorului accidentului, rudele acestuia pot pretinde un drept de

despăgubire pentru propriile vătămări corporale suferite,

deoarece asigurarea RCA este o asigurare de răspundere civilă pentru

pagube produse terților prin accidente de vehicule.

Dreptul de

despăgubire este un drept personal și direct al victimei care a

suferit un prejudiciu material, psihic și/sau afectiv, precum și a victimelor

indirecte (mediate) în cazul survenirii decesului victimei directe ca urmare a

accidentului rutier.

În

această situație s-a reținut că este despăgubită

orice persoana care a suferit prejudicii materiale și/sau morale în urma

unui accident rutier, cu excepția prejudiciilor suferite de autorul

accidentului.

Autorul

accidentului sau familia acestuia nu pot pretinde despăgubiri civile

pentru prejudiciile suferite de autorul accidentului.

Instanța

de fond a considerat că textele de lege invocate de reclamanți se

referă la prejudiciile suferite de victimele directe (pasageri în

vehiculul cu care s-a produs accidentul), care, chiar dacă sunt rude cu

autorul accidentului, justifică îndreptățirea de a fi

despăgubite.

Prima

instanță a reținut ca aplicabile și prevederile art. 27

și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011

pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea de răspundere

civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule,

unde sunt prezentate situațiile în care asigurătorul nu are

obligația de a despăgubi.

Prima

instanță a mai reținut că aceeași concluzie - că

nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru prejudiciile directe suferite

de familia celui vinovat de producerea accidentului - se desprinde și din interpretarea

prevederilor art. 12 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE,

potrivit căreia, "Fără a aduce atingere celui de-al doilea

paragraf de la art. 13 alin. (1), asigurarea menționată la art. 3

acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui

vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor,

alții decât conducătorul auto. (2) Membrii familiei asiguratului,

conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei

răspundere civilă este angajată într-un accident și

acoperită de asigurarea prevăzută la art. 3 nu sunt

excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul

asigurării pentru vătămările lor corporale".

În

același sens, prima instanță a mai reținut și

dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 14/2011, potrivit cărora "asigurătorul nu acordă

despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului

răspunzător de producerea accidentului".

În speța

dedusă judecății, s-a constatat că reclamanții A. și

B. au solicitat despăgubiri morale ca urmare a dispariției

soțului, respectiv, tatălui, G., și nu în calitatea lor de

victime directe ale accidentului provocat de acesta, situație în care,

dată fiind incidența textelor legale mai sus menționate,

instanța a respins o asemenea cerere.

În ceea ce

privește solicitarea celor doi reclamanți de acordare a daunelor

materiale constând în cheltuielile de înmormântare și cele necesare

îndeplinirii ritualurilor creștinești de pomenire, prima

instanță a constatat următoarele:

Daunele

materiale cerute de reclamanți pot fi acordate numai în măsura

dovedirii lor. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că principiul

care guvernează răspunderea civilă delictuală este cel al

reparării integrale a prejudiciului. Pentru a nu se ajunge însă la o

îmbogățire fără justă cauză și a nu se

solicită sume care nu au corespondent în realitate, prima

instanță a coroborat susținerile reclamanților cu alte

mijloace de probă pe care le-a raportat și la principiul

echității.

Sub acest

aspect, s-a reținut că însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în practica sa, atunci când se pronunță asupra

cererilor de acordare a daunelor materiale, a rambursării costurilor și

cheltuielilor de judecată, arată că "aceste cheltuieli

trebuie să fi existat în mod real, să fie în mod necesar suportate

și să aibă o sumă rezonabilă."

S-a

reținut că reclamanta A., soția defunctului, nu figurează

în evidențele fiscale cu venituri impozabile, în acest sens fiind

adeverința de venit pe anul 2013 din data de 22 aprilie 2013, iar potrivit

declarațiilor martorilor H. și I., cheltuielile de înmormântare și

parastasele ulterioare au fost efectuate de părinții defunctului,

ambele martore declarând că soția defunctului nu obținea nici un

venit și "nici nu ar fi avut cum, întrucât stătea acasă

și avea grijă" de copilul minor B. În ceea ce-l privește pe

reclamantul minor, în vârstă de 1 an (la data producerii decesului), s-a

reținut că acesta nu a putut efectua vreo cheltuială, datorită

vârstei și lipsei veniturilor proprii. S-a mai reținut că toate

cheltuielile de înmormântare și cele necesare pomenirilor ulterioare au

fost efectuate de părinții defunctului, care nu sunt părți în

litigiul de față, fără ca reclamanții să fi

dovedit vreo contribuție în acest sens.

Chitanțele

din 12 noiembrie 2012 și din 23 noiembrie 2012 eliberate de C.M., J. pe

numele reclamantei A., nu pot fi luate în considerare, întrucât acestea fac

dovada achitării onorariului aferent procedurii medierii, cheltuială

care, însă, nu a fost solicitată prin acțiunea introductivă,

neputându-se aprecia că aceasta ar putea fi inclusă în categoria

cheltuielilor de înmormântare sau a celor necesitate de pomenirile ulterioare.

Pentru aceleași considerații nu a fost avută în vedere nici

chitanța din 2012, aferentă efectuării necropsiei.

Referitor la

prestația periodică solicitată în favoarea minorului B., s-a

reținut că repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea

efectelor faptei ilicite, iar nu o sursă de dobândire a unor venituri

suplimentare față de paguba suferită.

Prima

instanță a reținut că, așa cum s-a constant și în

practica judiciară și în literatura de specialitate, în ceea ce

privește cuantumul prestației lunare la care poate fi obligat autorul

prejudiciului, trebuie avut în vedere că această prestație constituie,

prin natura sa, o despăgubire, și nu o

pensie

de întreținere, astfel încât autorul prejudiciului, indiferent de propria

situație materială, urmează să acopere prestațiile pe

care le plătea victima.

În toate

cazurile, însă, s-a reținut că trebuie avută în vedere

contribuția concretă pe care cel decedat o avea, cum este cazul în

speță, la întreținerea fiului său.

În

speță, nu s-a făcut dovada valabilă a obținerii de

venituri din muncă, cu caracter permanent, de către defunct,

înscrisul depus nefiind apt a face dovada valabilă a cuantumului veniturilor

obținute de acesta.

Astfel,

înscrisul încheiat de către defunct cu K. nu reprezintă un înscris

doveditor, în înțelesul normelor art. 112 pct. 5 teza 4 C. proc. civ.,

acesta nefiind tradus în limba română. Oricum, respectivul înscris

reprezintă un contract de munca temporar, valabil până, cel târziu,

la data de 1 septembrie 2011, așadar, acesta încetând mult anterior

producerii decesului (18 aprilie 2012).

În

speță, însă, s-a reținut că aceste despăgubiri nu

pot fi solicitate, dat fiind faptul că autorul prejudiciului coincide cu

victima, despre care se susține (fără a se dovedi însă), că

acorda întreținere fiului său minor.

II. Referitor

la acțiunea formulată de reclamanta C., prima instanță a

constatat că aceasta a solicitat obligarea pârâtei societate de asigurare

la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale pentru suferințele

cauzate de leziunile suferite în urma accidentului de circulație provocat

de defunctul G.

S-a

reținut că aceasta a solicitat despăgubiri în calitate de

victima directă în accidentul provocat de asigurat, pentru suferința

provocată de leziunile ce au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale,

nicidecum pentru suferința cauzată de dispariția fratelui -

șoferul decedat în accident, vinovat de producerea acestuia.

Spre

deosebire de daunele materiale care sunt precis determinabile și

evaluabile în bani, daunele morale nu au o imediată expresie

materială și nu pot oferi elemente de calcul riguros, întinderea lor

fiind determinată, întotdeauna, prin apreciere.

Sub aspectul

cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere că

este esențial de reținut că acestea nu pot reprezenta un pretium

doloris pentru solicitant, ci au menirea de a compensa, într-o anumită

măsură, suferința cauzată.

Esențial

în stabilirea prejudiciului nepatrimonial suferit este, însă, ca

soluția pronunțată să fie corespunzătoare principiilor

răspunderii civile delictuale, iar aprecierea asupra caracterului daunelor

morale care reprezintă, în speță, compensarea prejudiciului

efectiv cauzat solicitantului, să fie rezonabilă și să se

înscrie în interpretarea constantă a jurisprudenței europene precum și

în jurisprudența tradițională, română.

În

absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o

cuantificare obiectivă a daunelor morale, prima instanță a

reținut că acestea se stabilesc în raport cu consecințele

negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura

în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost receptate

consecințele vătămării, măsura în care i-a fost

afectată situația familială, profesională și

socială.

În

cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să

nu se ajungă la o îmbogățire fără justă

cauză a celui care pretinde daune morale.

Prima instanță

a reținut că, la momentul soluționării cauzei,

cuantificarea prejudiciului moral (daunele morale) nu este supusă unor

criterii legale de determinare, iar jurisprudența (precedentul judiciar),

în sistemul nostru juridic, nu este izvor de drept, cu excepția deciziilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție și a

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult,

jurisprudența în materie este absolut neunitară.

Literatura

juridică a definit dauna morală sau prejudiciul moral astfel: dauna

morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc

personalitatea umană, valori care se referă la existența

fizică și psihică a omului, la sănătate și

integritate corporală, la cinste, demnitate, onoare, la prestigiu social

și profesional, precum și a altor valori.

În cazul

accidentelor rutiere soldate cu victime, daunele morale sunt consecințele

negative de natură nepatrimonială cauzate unei persoane strict

determinate (victima accidentului), prin fapta ilicită și

culpabilă a altei persoane (autorul accidentului), care constau în

atingeri aduse personalității fizice, psihice și sociale, prin

lezarea unui drept nepatrimonial, prejudiciu a cărui reparare prin

compensare bănească urmează regulile răspunderii civile

delictuale.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include o doză mare de aproximare iar instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative

suferite de victimă, atât în plan fizic cât si psihic, importanța

valorilor morale lezate acestuia, măsura în care au fost lezate aceste

valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială.

Despăgubirile

reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și

cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să

corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei

și suferit de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la

o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit

să pretindă și să primească daune morale, dar nici

să nu fie derizorii.

Pe de altă

parte, s-a reținut că și cheltuielile făcute cu

acțiunile legate de vindecarea victimei care a supraviețuit -

respectiv, cheltuieli cu medicii, cu medicamentele, în general tot ce ține

de tratament, reprezintă daune materiale, și nu morale, reclamanta C.

solicitând doar acordarea de daune morale.

Referitor,

însă, la cheltuielile de spitalizare, sau așa-zisele sume acordate

asistentelor, doctorilor, prima instanță a constatat că cererea

nu are o baza legală, pârâta neputând fi obligată la plata acestor

sume, întrucât asistenta medicala este gratuita iar cheltuielile de spitalizare

se recuperează de unitatea la care s-au acordat îngrijirile.

Analizând

criteriile stabilite de jurisprudență - consecințele negative

suferite de victimă, atât în plan fizic cât și psihic,

importanța valorilor morale lezate acestuia, măsura în care au fost

lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a

fost afectată situația familială, profesională si

socială - prima instanță a reținut că reclamantei, în

urma accidentului, potrivit declarațiilor martorilor, i s-a montat un

aparat gipsat la un picior, pentru o perioada de 1 lună - rezultatul

constând în imobilizarea parțială a reclamantei și împiedicarea

acesteia de a-și satisface singură necesitățile

fiziologice. De asemenea, reclamanta a fost împiedicată o perioadă

să meargă la școala și, ca atare, a fost obligată

să depună eforturi mai mari pentru asimilarea

cunoștințelor.

Prima

instanță a considerat că pentru perioada de o lună de zile

cât minora a fost împiedicată să participe la activitățile

sociale obișnuite, suma de 10.000 lei reprezintă o despăgubire

suficientă, justă și echitabilă, menită să

acopere prejudiciul moral, real și efectiv produs victimei, suferit de

aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o

îmbogățire fără just temei a acesteia, dar nici să nu

fie derizorie.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții A., B.

și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, în

drept, dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ.

La Curtea de

Apel Craiova, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile, sub

numărul x/63/2013, care, prin încheierea din 29 ianuarie 2014, a transpus

dosarul secției a II-a civilă.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, la data de 29 ianuarie 2014, intimata-pârâtă

SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA, a solicitat respingerea apelului și

menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și

legală.

Prin Decizia civilă

nr. 155 din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă,

a fost respins apelul formulat de A. și B., împotriva sentinței nr. 142/2013

din 20 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a

I-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013.

A fost admis

apelul formulat de C., împotriva sentinței nr. 142/2013 din 20 septembrie 2013,

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a I-a civilă, în Dosarul

nr. x/63/2013, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA Bulgaria prin

SC F. SA.

A fost

schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost obligată

intimata la 20.000 lei daune morale către C.. Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Susținerea

reclamanților A. și B. potrivit căreia prima instanță și-a

bazat soluția pe interpretarea eronată a dispozițiilor art. 50

din Legea nr. 136/1995, nu au putut fi primite.

În speță,

nu este vorba de o răspundere a asiguratorului pentru fapta proprie, ci de

o răspundere a asiguratorului pentru prejudiciile

de

care asigurații răspund față de terțe persoane

păgubite prin accidente de vehicule.

Textul art. 50

trebuie interpretat în coroborare cu art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art.

49, a

sigurătorul acordă despăgubiri,

în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente

de vehicule.

Potrivit art. 50

, despăgubirile se acordă

pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu

titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces (aflate în afara

vehiculului care a produs accidentul sau în acel vehicul, cu excepția

conducătorului vehiculului respectiv, indiferent că sunt sau nu

rudă/soț cu conducătorul), precum și prin avarierea ori

distrugerea de bunuri.

Din

interpretarea textelor reiese că victimele ce pot fi despăgubite nu

pot fi decât cele păgubite prin vătămare corporală sau deces

prin accidentul respectiv, adică victima directă care a suferit o

vătămare corporală sau victima indirectă care a suferit o

pierdere materială sau morală prin decesul victimei directe

aflată în autovehicul sau în afara acestuia, cu excepția

conducătorului vehiculului, vinovat de producerea accidentului. Atâta timp

cât nu se pot acorda de către asigurator despăgubiri pentru prejudiciul

suferit de conducătorul vinovat (victima directă) este evident

că nu se pot acorda despăgubiri nici moștenitorilor acestuia

(victime indirecte ale decesului conducătorului). De altfel,

conducătorul vinovat nu ar putea fi obligat la despăgubiri

față de moștenitorii săi pentru prejudiciile cauzate de

propriul deces imputabil și, astfel, nu poate exista nici răspunderea

asiguratorului în locul persoanei răspunzătoare.

De

asemenea, soluția primei instanțe s-a întemeiat pe interpretarea

și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26, 27 și 28 din

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Art. 26, la pct.

4, (se acordă despăgubiri) se referă la membrii familiei

conducătorului auto vinovat care au suferit vătămări

corporale, deci sunt victime directe ale accidentului, iar art. 27 pct. 2

exclude de la despăgubire prejudiciile suferite de conducătorul

vehiculului vinovat de producerea accidentului deci și prejudiciul

indirect suferit de moștenitorii acestuia, așa cum s-a argumentat mai

sus, pe baza interpretării textelor de lege aplicabile. Chiar dacă

moștenitorii conducătorului vinovat decedat solicită drepturi

proprii,

fără

ca aceștia să fi avut vreo culpă în producerea accidentului,

asiguratorul nu poate răspunde în afara unui text de lege expres și

în condițiile în care legiuitorul a reglementat excluderi de la

răspundere.

Scopul

încheierii poliței RCA este cel de a asigura protejarea victimelor unui

accident, or, moștenitorii conducătorului vinovat sunt indirect

victimele culpei acestuia, iar cât timp legiuitorul a dorit excluderea

conducătorului vinovat de la despăgubiri în baza poliței de

asigurare de răspundere civilă, nici moștenitorii lui nu le pot

pretinde. Aceștia nu sunt ”terțe persoane păgubite” prin accident

în sensul art. 49 din Legea nr. 136/1995, ci sunt succesori universali sau cu

titlu universal ai conducătorului vinovat.

În

ceea ce privește daunele solicitate de B. cu titlu de pensie de

întreținere, societatea de asigurare ar fi putut fi obligată să

suporte aceste daune numai în ipoteza în cate conducătorul auto ar fi avut

încheiată o poliță de răspundere de asigurare de

viață. Or, în baza poliței de răspundere civilă

obligatorie, o asemenea pretenție îndreptată împotriva

societății de asigurare nu are un temei legal, succesorii legali ai

conducătorului vinovat de producerea accidentului și de propriul

deces, neputând pretinde despăgubiri de la asigurator în afara unui text

de lege expres.

Instanța

de apel a apreciat, însă, că este fondat apelul formulat de

C. Aceasta,

rudă cu conducătorul auto vinovat, a fost victima directă a

accidentului, aflându-se în mașină la momentul producerii

accidentului. Aceasta a pretins despăgubiri în calitate de victimă

directă și nu în calitate de succesor legal al conducătorului

vinovat. S-a reținut că s-a dovedit, de altfel, așa cum a

reținut și prima instanță, că aceasta, în vârstă

de 13 ani, a fost lipsită de agrementele firești condiției umane

și vârstei sale, suferind o fractură ce a dus la imobilizarea în

aparat ghipsat a piciorului și pelvisului, cu efecte asupra stilului de

viață avut până la acel moment, cu lipsa de la școală

și cu eforturi pentru înlăturarea durerilor și recuperarea

activităților fizice și școlare pierdute. Aceasta i-a creat

un disconfort psihic și fizic producându-i, fără îndoială,

un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

Instanța

de apel a apreciat că acest prejudiciu moral a fost, însă, subevaluat

de prima instanță. Astfel, atât instanțele naționale, cât

și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii

de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere

subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție

de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul

suferit.

Întinderea

daunelor morale se stabilește, potrivit jurisprudenței unanime a

instanțelor, inclusiv a instanței supreme, prin apreciere

generală, ca urmare a aplicării unor criterii referitoare la

consecințele negative suferite de cel prejudiciat, fără ca

respectivul prejudiciu să poată fi în totalitate reparat, dar și

fără ca evenimentul respectiv să poată constitui un prilej

de îmbogățire fără just temei. Cuantumul daunelor morale echitabil

în cauza de față a fost apreciat la suma de 20.000 lei, ținând

seama de durata în timp a efectelor accidentului, aproximativ 2 luni, de faptul

că ele au fost total înlăturate fără consecințe

prelungite și efecte secundare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți

A., B.

și

C. prin

reprezentant A., aducându-i următoarele critici:

1.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu greșita aplicare

și interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

În opinia

recurenților, acest text de lege este foarte clar și nu lasă loc

de interpretări, fiind în acord cu voința legiuitorului de a

despăgubi și această categorie de persoane prejudiciate prin

pierderea unei persoane apropiate.

S-a mai

susținut de către recurenți că victime ale accidentului de

circulație sunt și soția și copilul minor ai șoferului

vinovat, aceștia neavând nicio culpă în producerea accidentului,

fiind evident că aceștia au suferit prejudicii de ordin material

și moral.

Recurenții-reclamanți

au arătat că scopul încheierii poliței RCA este acela de a

asigura protejarea tuturor victimelor unui accident.

2.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 26,

27 și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011,

ca interzicând acordarea de despăgubiri familiei șoferului vinovat de

producerea accidentului.

S-a

arătat că, în realitate, aceste texte de lege se referă doar la

prejudiciile suferite de autorul accidentului și reclamate de acesta în

numele său, or, în speța de față, recurenții

reclamanți A. și B.

au solicitat drepturi proprii, ca urmare a

suferințelor morale și daunelor materiale proprii, produse prin

decesul tatălui, respectiv soțului lor, fără ca acești

păgubiți să fi avut vreo culpă în producerea accidentului.

3.

Instanța de apel nu a analizat criticile formulate în apel de către

reclamanți cu privire la acordarea daunelor materiale.

S-a

susținut că reclamanții au făcut dovada efectuării

cheltuielilor de înmormântare și că, atât instanța de apel cât

și prima instanță, ar fi trebuit să le acorde.

privește despăgubirile acordate recurentei-reclamante C. s-a

solicitat majorarea acestora până la un cuantum rezonabil.

La data de 21

noiembrie 2014 intimata-pârâtă

SC E. SA Bulgaria,

prin SC F. SA București, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți

au depus și note scrise, precum și practică judiciară.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

critică nu poate fi reținută.

Instanța

de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 136/1995.

Eroarea

reclamanților în interpretarea acestui text de lege, provine din aceea

că nu au făcut o interpretare sistematică a dispozițiilor art.

49 și 50 din Legea nr. 136/1995.

Aceste

articole de lege se află în cadrul cap. III, denumit Asigurarea obligatorie

de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, fiind de domeniul evidenței, cel puțin pentru

dispozițiile art. 49 și art. 50 alin. (1) și (2), că

asigurătorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care

asigurații răspund față, doar, de terțe persoane

păgubite prin accidente, prin vătămare corporală sau deces

ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri, dar cu condiția ca aceste

persoane vătămate să se fi aflat fie în interiorul vehiculului,

fie în afara vehiculului care a produs accidentul, dar în locul în care s-a produs

accidentul.

Alin. (3) al art.

50 din Legea nr. 136/1995, a fost interpretat în mod disparat, ca și când

nu ar avea nicio legătură cu celelalte texte de lege, or, din analiza

întregului act normativ rezultă că acesta se referă la repararea

prejudiciilor cauzate de asigurați unor terțe persoane, în

legătură cu accidentele produse de asigurat, în calitate de

conducător al vehiculului respectiv, dar care se aflau fie în vehicul, fie

în afara acestuia, la locul accidentului, dar în legătură cu

accidentul.

Din analiza

istorică a dispozițiilor alin. (3) a art. 50, rezultă că

acest alineat a fost introdus în cuprinsul Legii nr. 136/1995, prin Legea nr. 304/2007,

tocmai datorită faptului că până la acea dată nu se acordau

despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor aflate în

întreținerea celui vinovat de producerea accidentului, chiar dacă

acestea se aflau în vehicul sau în afara acestuia și erau

vătămate, în mod direct, prin producerea accidentului.

Ca atare,

interpretarea corectă a dispozițiilor alin. (3) al art. 50 din Legea nr.

136/1995, este aceea dată de instanța de apel, în sensul că se

pot acorda despăgubiri și soțului (soției) ori persoanelor

care se aflau în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă

acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul

accidentului, și au suferit pagube prin vătămare corporală

sau deces precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Cum

recurenții-reclamanți A. și B. nu se aflau în niciuna dintre

aceste situații, aceștia nu se încadrează în categoria

terțelor persoane care pot beneficia de despăgubiri din partea

asigurătorului.

O astfel de

concluzie rezultă și din analiza prevederilor art. 12 alin. (1)

și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE.

Astfel, în alin.

(1) se arată că „fără a aduce atingere celui de-al doilea

paragraf de la art. 13 alin. (1), asigurarea menționată la art. 3

acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui

vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor

alții decât conducătorul auto”.

Prin urmare,

pentru a se bucura de o despăgubire, partea vătămată

trebuie să fi avut calitatea de pasager.

Potrivit alin.

(2), „membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei

alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată

într-un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la art.

3, nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la

beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale”.

Prin urmare,

și aceste dispoziții legale prevăd condiția ca, pentru a

putea beneficia de despăgubiri, membrii familiei asiguratului, vinovat de

producerea accidentului, să fi fost pasageri ai vehiculului ce a produs

accidentul.

În

situația dată recurenții-reclamanți A. și B. ar fi

putut primi despăgubiri numai dacă persoana vinovată de

producerea accidentului (tatăl, respectiv soțul) ar fi deținut o

poliță de asigurare de viață.

de-a doua critică nu poate fi reținută.

Instanța

de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 26, 27 și 28

ale Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul

nr. 14/2011 al Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor.

Într-adevăr,

aceste texte de lege se referă la riscurile acoperite precum și la

cazurile de excludere, în art. 27 pct. 2 arătându-se că

asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite

de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea

accidentului, instanța de apel arătând doar că

recurenții-reclamanți, neîndeplinind condiția de a fi terțe

persoane vătămate prin accident, așa după cum a

reținut și Înalta Curte mai sus, au doar calitatea de

moștenitori ai conducătorului vehiculului răspunzător de

producerea accidentului, motiv pentru care, ca și autorul lor, nu pot

primi despăgubiri.

Dispozițiile

legale mai sus amintite, nu impun condiția ca soțul (soția) sau

rudele persoanei vinovate de producerea accidentului să fi avut vreo

culpă în producerea accidentului, pentru a primi despăgubiri, dar

impun condiția ca aceștia să fi fost victime, în calitate de

pasageri ai vehiculului sau de persoane vătămate, aflate în afara

vehiculului, dar la locul producerii accidentului.

de-a treia critică nu poate fi reținută.

Analiza

daunelor materiale cuvenite pentru efectuarea cheltuielilor de înmormântare nu

se impunea a mai fi efectuată cât timp instanța de apel a

reținut că reclamanții-recurenți nu pot avea calitatea de

persoane vătămate, ca urmare a producerii accidentului, astfel încât

acestea nu puteau primi nici daune materiale, nici daune morale.

de-a patra critică nu poate fi reținută.

În primul

rând, recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei

recurate, sub acest aspect, pentru ca Înalta Curte să poată analiza

această critică, iar în al doilea rând, oricum, această

critică vizează netemeinicia deciziei recurate, or, sub acest aspect,

instanța de recurs nu poate analiza respectiva hotărâre, pct. 10

și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în

vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de

reclamanții

A., B.

și

C. prin

reprezentant A.

împotriva Deciziei nr. 152/2014 din 2 april

ie

2014,

pronunțată de Curtea de Apel

Craiova,

secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi, 12 februarie 2015.