ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 465/2015

Decizia nr. 465/2015 Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2013 din 21 ianuarie 2013, reclamanții A., B., prin reprezentant A. și C., prin reprezentant D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată pârâta către reclamanta A. la daune în sumă totală de 230.000 lei, reprezentând daune morale în sumă de 200.000 lei și daune materiale de 30.000 lei, către B. la daune morale în sumă de 200.000 lei și la suma de 175 lei lunar începând cu data producerii accidentului și până la majorat, cu titlu de pretenții periodice echivalente întreținerii lunare de care beneficia din partea tatălui decedat; către reclamanta C., pasageră a autovehiculului condus de G., la daune morale în sumă de 50.000 lei.

Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere calculate în cuantum de 0,2%/zi, începând cu a 11 zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată și până la plata efectivă a sumelor, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 142/2013 din 20 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a respins acțiunea reclamanților A. și B. prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Bulgaria prin SC F. SA București, ca neîntemeiată. S-a admis în parte acțiunea reclamantei C., prin reprezentant D., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA București.

A fost obligată pârâta la plata către aceasta a sumei de 10.000 lei, cu titlu de daune morale. S-a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. S-a dispus ca, în temeiul art. 19 din O.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: I. Referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale solicitate de către reclamanții A. și B., soția și respectiv, copilul conducătorului auto decedat, prima instanță a constatat că reclamanții au justificat solicitarea acordării despăgubirilor prin invocarea prejudiciului suferit ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui G.. Din actele dosarului, dar și din probatoriul administrat (declarațiile martorilor) rezultă că accidentul de circulație din data de 18 aprilie 2012, soldat cu moartea conducătorului auto G., s-a produs din culpa exclusivă a acestuia (neadaptarea vitezei la condițiile de drum - carosabil umed).

Nici unul dintre reclamanți nu a formulat plângere penală și, ca atare, nu s-a constituit parte civilă, iar cei doi nu solicită un prejudiciu direct, adică repararea propriului prejudiciu produs prin accident, ci daune ca urmare a unui prejudiciu indirect și anume traumele psihice suferite după decesul autorului accidentului culpabil de producerea acestuia. Prima instanță și-a întemeiat argumentele pe prevederile Legii nr. 136/1995, pe prevederile art. 27 și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asiguratorilor și pe prevederile art. 12 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE. Polița RCA este o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule.

Prin asigurarea RCA sunt despăgubite alte persoane decât autorul accidentului pentru prejudiciile suferite de acestea ca urmare a respectivului accident. În cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 1357 N.C.C. (art. 998 vechiul C. civ.), a persoanei responsabile de producerea accidentului care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 și a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Asigurătorul este obligat să despăgubească, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Dreptul la despăgubire în baza RCA sau Carte Verde îl au toate persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial (daune materiale/daune morale), cu excepția autorului accidentului, ca urmare a accidentului de circulație produs din culpa conducătorului vehiculului respectiv, în România sau în țările înscrise limitativ în Cartea Verde, cu vehiculul asigurat RCA sau prin Carte Verde. Prima instanță a avut în vedere că, în caz de vătămări corporale sau deces, nu are importanță, la despăgubire, dacă victima direct vătămată este rudă cu autorul accidentului. Astfel, victima directă a accidentului rutier va fi despăgubită pentru propriul prejudiciu suferit, indiferent dacă autorul accidentului este tatăl, mama, fiul, fratele, soțul, soția acestuia.

În această situație s-a reținut că autorul producerii accidentului nu poate emite pretenții de despăgubire prin asigurarea RCA pentru propriul prejudiciu material, fizic, psihic sau afectiv, în caz de vătămare corporală. De asemenea, rudele autorului accidentului rutier, în cazul decesului acestuia, nu pot pretinde pretenții de despăgubire, pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a decesului acestuia deoarece prejudiciul este produs chiar de autorul accidentului - defunct. În cazul decesului autorului accidentului, rudele acestuia pot pretinde un drept de despăgubire pentru propriile vătămări corporale suferite, deoarece asigurarea RCA este o asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule.

Dreptul de despăgubire este un drept personal și direct al victimei care a suferit un prejudiciu material, psihic și/sau afectiv, precum și a victimelor indirecte (mediate) în cazul survenirii decesului victimei directe ca urmare a accidentului rutier. În această situație s-a reținut că este despăgubită orice persoana care a suferit prejudicii materiale și/sau morale în urma unui accident rutier, cu excepția prejudiciilor suferite de autorul accidentului. Autorul accidentului sau familia acestuia nu pot pretinde despăgubiri civile pentru prejudiciile suferite de autorul accidentului. Instanța de fond a considerat că textele de lege invocate de reclamanți se referă la prejudiciile suferite de victimele directe (pasageri în vehiculul cu care s-a produs accidentul), care, chiar dacă sunt rude cu autorul accidentului, justifică îndreptățirea de a fi despăgubite.

Prima instanță a reținut ca aplicabile și prevederile art. 27 și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de vehicule, unde sunt prezentate situațiile în care asigurătorul nu are obligația de a despăgubi. Prima instanță a mai reținut că aceeași concluzie - că nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru prejudiciile directe suferite de familia celui vinovat de producerea accidentului - se desprinde și din interpretarea prevederilor art. 12 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE, potrivit căreia, "Fără a aduce atingere celui de-al doilea paragraf de la art. 13 alin. (1), asigurarea menționată la art. 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto.

(2) Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la art. 3 nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale". În același sens, prima instanță a mai reținut și dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, potrivit cărora "asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului". În speța dedusă judecății, s-a constatat că reclamanții A. și B. au solicitat despăgubiri morale ca urmare a dispariției soțului, respectiv, tatălui, G., și nu în calitatea lor de victime directe ale accidentului provocat de acesta, situație în care, dată fiind incidența textelor legale mai sus menționate, instanța a respins o asemenea cerere.

În ceea ce privește solicitarea celor doi reclamanți de acordare a daunelor materiale constând în cheltuielile de înmormântare și cele necesare îndeplinirii ritualurilor creștinești de pomenire, prima instanță a constatat următoarele: Daunele materiale cerute de reclamanți pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că principiul care guvernează răspunderea civilă delictuală este cel al reparării integrale a prejudiciului. Pentru a nu se ajunge însă la o îmbogățire fără justă cauză și a nu se solicită sume care nu au corespondent în realitate, prima instanță a coroborat susținerile reclamanților cu alte mijloace de probă pe care le-a raportat și la principiul echității.

Sub acest aspect, s-a reținut că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa, atunci când se pronunță asupra cererilor de acordare a daunelor materiale, a rambursării costurilor și cheltuielilor de judecată, arată că "aceste cheltuieli trebuie să fi existat în mod real, să fie în mod necesar suportate și să aibă o sumă rezonabilă." S-a reținut că reclamanta A., soția defunctului, nu figurează în evidențele fiscale cu venituri impozabile, în acest sens fiind adeverința de venit pe anul 2013 din data de 22 aprilie 2013, iar potrivit declarațiilor martorilor H. și I., cheltuielile de înmormântare și parastasele ulterioare au fost efectuate de părinții defunctului, ambele martore declarând că soția defunctului nu obținea nici un venit și "nici nu ar fi avut cum, întrucât stătea acasă și avea grijă" de copilul minor B. În ceea ce-l privește pe reclamantul minor, în vârstă de 1 an (la data producerii decesului), s-a reținut că acesta nu a putut efectua vreo cheltuială, datorită vârstei și lipsei veniturilor proprii.

S-a mai reținut că toate cheltuielile de înmormântare și cele necesare pomenirilor ulterioare au fost efectuate de părinții defunctului, care nu sunt părți în litigiul de față, fără ca reclamanții să fi dovedit vreo contribuție în acest sens. Chitanțele din 12 noiembrie 2012 și din 23 noiembrie 2012 eliberate de C.M., J. pe numele reclamantei A., nu pot fi luate în considerare, întrucât acestea fac dovada achitării onorariului aferent procedurii medierii, cheltuială care, însă, nu a fost solicitată prin acțiunea introductivă, neputându-se aprecia că aceasta ar putea fi inclusă în categoria cheltuielilor de înmormântare sau a celor necesitate de pomenirile ulterioare. Pentru aceleași considerații nu a fost avută în vedere nici chitanța din 2012, aferentă efectuării necropsiei.

Referitor la prestația periodică solicitată în favoarea minorului B., s-a reținut că repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea efectelor faptei ilicite, iar nu o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare față de paguba suferită. Prima instanță a reținut că, așa cum s-a constant și în practica judiciară și în literatura de specialitate, în ceea ce privește cuantumul prestației lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, trebuie avut în vedere că această prestație constituie, prin natura sa, o despăgubire, și nu o pensie de întreținere, astfel încât autorul prejudiciului, indiferent de propria situație materială, urmează să acopere prestațiile pe care le plătea victima.

În toate cazurile, însă, s-a reținut că trebuie avută în vedere contribuția concretă pe care cel decedat o avea, cum este cazul în speță, la întreținerea fiului său. În speță, nu s-a făcut dovada valabilă a obținerii de venituri din muncă, cu caracter permanent, de către defunct, înscrisul depus nefiind apt a face dovada valabilă a cuantumului veniturilor obținute de acesta. Astfel, înscrisul încheiat de către defunct cu K. nu reprezintă un înscris doveditor, în înțelesul normelor art. 112 pct. 5 teza 4 C. proc. civ., acesta nefiind tradus în limba română.

Oricum, respectivul înscris reprezintă un contract de munca temporar, valabil până, cel târziu, la data de 1 septembrie 2011, așadar, acesta încetând mult anterior producerii decesului (18 aprilie 2012). În speță, însă, s-a reținut că aceste despăgubiri nu pot fi solicitate, dat fiind faptul că autorul prejudiciului coincide cu victima, despre care se susține (fără a se dovedi însă), că acorda întreținere fiului său minor. II.

Referitor la acțiunea formulată de reclamanta C., prima instanță a constatat că aceasta a solicitat obligarea pârâtei societate de asigurare la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale pentru suferințele cauzate de leziunile suferite în urma accidentului de circulație provocat de defunctul G. S-a reținut că aceasta a solicitat despăgubiri în calitate de victima directă în accidentul provocat de asigurat, pentru suferința provocată de leziunile ce au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale, nicidecum pentru suferința cauzată de dispariția fratelui - șoferul decedat în accident, vinovat de producerea acestuia. Spre deosebire de daunele materiale care sunt precis determinabile și evaluabile în bani, daunele morale nu au o imediată expresie materială și nu pot oferi elemente de calcul riguros, întinderea lor fiind determinată, întotdeauna, prin apreciere.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere că este esențial de reținut că acestea nu pot reprezenta un pretium doloris pentru solicitant, ci au menirea de a compensa, într-o anumită măsură, suferința cauzată. Esențial în stabilirea prejudiciului nepatrimonial suferit este, însă, ca soluția pronunțată să fie corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale, iar aprecierea asupra caracterului daunelor morale care reprezintă, în speță, compensarea prejudiciului efectiv cauzat solicitantului, să fie rezonabilă și să se înscrie în interpretarea constantă a jurisprudenței europene precum și în jurisprudența tradițională, română.

În absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, prima instanță a reținut că acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost receptate consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Prima instanță a reținut că, la momentul soluționării cauzei, cuantificarea prejudiciului moral (daunele morale) nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar jurisprudența (precedentul judiciar), în sistemul nostru juridic, nu este izvor de drept, cu excepția deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, jurisprudența în materie este absolut neunitară. Literatura juridică a definit dauna morală sau prejudiciul moral astfel: dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică și psihică a omului, la sănătate și integritate corporală, la cinste, demnitate, onoare, la prestigiu social și profesional, precum și a altor valori.

În cazul accidentelor rutiere soldate cu victime, daunele morale sunt consecințele negative de natură nepatrimonială cauzate unei persoane strict determinate (victima accidentului), prin fapta ilicită și culpabilă a altei persoane (autorul accidentului), care constau în atingeri aduse personalității fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept nepatrimonial, prejudiciu a cărui reparare prin compensare bănească urmează regulile răspunderii civile delictuale. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză mare de aproximare iar instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de victimă, atât în plan fizic cât si psihic, importanța valorilor morale lezate acestuia, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferit de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Pe de altă parte, s-a reținut că și cheltuielile făcute cu acțiunile legate de vindecarea victimei care a supraviețuit - respectiv, cheltuieli cu medicii, cu medicamentele, în general tot ce ține de tratament, reprezintă daune materiale, și nu morale, reclamanta C. solicitând doar acordarea de daune morale.

Referitor, însă, la cheltuielile de spitalizare, sau așa-zisele sume acordate asistentelor, doctorilor, prima instanță a constatat că cererea nu are o baza legală, pârâta neputând fi obligată la plata acestor sume, întrucât asistenta medicala este gratuita iar cheltuielile de spitalizare se recuperează de unitatea la care s-au acordat îngrijirile.

Analizând criteriile stabilite de jurisprudență - consecințele negative suferite de victimă, atât în plan fizic cât și psihic, importanța valorilor morale lezate acestuia, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională si socială - prima instanță a reținut că reclamantei, în urma accidentului, potrivit declarațiilor martorilor, i s-a montat un aparat gipsat la un picior, pentru o perioada de 1 lună - rezultatul constând în imobilizarea parțială a reclamantei și împiedicarea acesteia de a-și satisface singură necesitățile fiziologice. De asemenea, reclamanta a fost împiedicată o perioadă să meargă la școala și, ca atare, a fost obligată să depună eforturi mai mari pentru asimilarea cunoștințelor.

Prima instanță a considerat că pentru perioada de o lună de zile cât minora a fost împiedicată să participe la activitățile sociale obișnuite, suma de 10.000 lei reprezintă o despăgubire suficientă, justă și echitabilă, menită să acopere prejudiciul moral, real și efectiv produs victimei, suferit de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a acesteia, dar nici să nu fie derizorie. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, în drept, dispozițiile art. 282 și următoarele C. proc. civ. La Curtea de Apel Craiova, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civile, sub numărul x/63/2013, care, prin încheierea din 29 ianuarie 2014, a transpus dosarul secției a II-a civilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 29 ianuarie 2014, intimata-pârâtă SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA, a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală. Prin Decizia civilă nr. 155 din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de A. și B., împotriva sentinței nr. 142/2013 din 20 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a I-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013. A fost admis apelul formulat de C., împotriva sentinței nr. 142/2013 din 20 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a I-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E. SA Bulgaria prin SC F. SA.

A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost obligată intimata la 20.000 lei daune morale către C.. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Susținerea reclamanților A. și B. potrivit căreia prima instanță și-a bazat soluția pe interpretarea eronată a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, nu au putut fi primite. În speță, nu este vorba de o răspundere a asiguratorului pentru fapta proprie, ci de o răspundere a asiguratorului pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Textul art. 50 trebuie interpretat în coroborare cu art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 49, a sigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Potrivit art. 50 , despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces (aflate în afara vehiculului care a produs accidentul sau în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv, indiferent că sunt sau nu rudă/soț cu conducătorul), precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Din interpretarea textelor reiese că victimele ce pot fi despăgubite nu pot fi decât cele păgubite prin vătămare corporală sau deces prin accidentul respectiv, adică victima directă care a suferit o vătămare corporală sau victima indirectă care a suferit o pierdere materială sau morală prin decesul victimei directe aflată în autovehicul sau în afara acestuia, cu excepția conducătorului vehiculului, vinovat de producerea accidentului. Atâta timp cât nu se pot acorda de către asigurator despăgubiri pentru prejudiciul suferit de conducătorul vinovat (victima directă) este evident că nu se pot acorda despăgubiri nici moștenitorilor acestuia (victime indirecte ale decesului conducătorului). De altfel, conducătorul vinovat nu ar putea fi obligat la despăgubiri față de moștenitorii săi pentru prejudiciile cauzate de propriul deces imputabil și, astfel, nu poate exista nici răspunderea asiguratorului în locul persoanei răspunzătoare.

De asemenea, soluția primei instanțe s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26, 27 și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Art. 26, la pct. 4, (se acordă despăgubiri) se referă la membrii familiei conducătorului auto vinovat care au suferit vătămări corporale, deci sunt victime directe ale accidentului, iar art. 27 pct. 2 exclude de la despăgubire prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului vinovat de producerea accidentului deci și prejudiciul indirect suferit de moștenitorii acestuia, așa cum s-a argumentat mai sus, pe baza interpretării textelor de lege aplicabile. Chiar dacă moștenitorii conducătorului vinovat decedat solicită drepturi proprii, fără ca aceștia să fi avut vreo culpă în producerea accidentului, asiguratorul nu poate răspunde în afara unui text de lege expres și în condițiile în care legiuitorul a reglementat excluderi de la răspundere.

Scopul încheierii poliței RCA este cel de a asigura protejarea victimelor unui accident, or, moștenitorii conducătorului vinovat sunt indirect victimele culpei acestuia, iar cât timp legiuitorul a dorit excluderea conducătorului vinovat de la despăgubiri în baza poliței de asigurare de răspundere civilă, nici moștenitorii lui nu le pot pretinde. Aceștia nu sunt ”terțe persoane păgubite” prin accident în sensul art. 49 din Legea nr. 136/1995, ci sunt succesori universali sau cu titlu universal ai conducătorului vinovat. În ceea ce privește daunele solicitate de B. cu titlu de pensie de întreținere, societatea de asigurare ar fi putut fi obligată să suporte aceste daune numai în ipoteza în cate conducătorul auto ar fi avut încheiată o poliță de răspundere de asigurare de viață.

Or, în baza poliței de răspundere civilă obligatorie, o asemenea pretenție îndreptată împotriva societății de asigurare nu are un temei legal, succesorii legali ai conducătorului vinovat de producerea accidentului și de propriul deces, neputând pretinde despăgubiri de la asigurator în afara unui text de lege expres. Instanța de apel a apreciat, însă, că este fondat apelul formulat de C. Aceasta, rudă cu conducătorul auto vinovat, a fost victima directă a accidentului, aflându-se în mașină la momentul producerii accidentului. Aceasta a pretins despăgubiri în calitate de victimă directă și nu în calitate de succesor legal al conducătorului vinovat.

S-a reținut că s-a dovedit, de altfel, așa cum a reținut și prima instanță, că aceasta, în vârstă de 13 ani, a fost lipsită de agrementele firești condiției umane și vârstei sale, suferind o fractură ce a dus la imobilizarea în aparat ghipsat a piciorului și pelvisului, cu efecte asupra stilului de viață avut până la acel moment, cu lipsa de la școală și cu eforturi pentru înlăturarea durerilor și recuperarea activităților fizice și școlare pierdute. Aceasta i-a creat un disconfort psihic și fizic producându-i, fără îndoială, un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Instanța de apel a apreciat că acest prejudiciu moral a fost, însă, subevaluat de prima instanță.

Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Întinderea daunelor morale se stabilește, potrivit jurisprudenței unanime a instanțelor, inclusiv a instanței supreme, prin apreciere generală, ca urmare a aplicării unor criterii referitoare la consecințele negative suferite de cel prejudiciat, fără ca respectivul prejudiciu să poată fi în totalitate reparat, dar și fără ca evenimentul respectiv să poată constitui un prilej de îmbogățire fără just temei.

Cuantumul daunelor morale echitabil în cauza de față a fost apreciat la suma de 20.000 lei, ținând seama de durata în timp a efectelor accidentului, aproximativ 2 luni, de faptul că ele au fost total înlăturate fără consecințe prelungite și efecte secundare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A., B. și C. prin reprezentant A., aducându-i următoarele critici: 1. Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. În opinia recurenților, acest text de lege este foarte clar și nu lasă loc de interpretări, fiind în acord cu voința legiuitorului de a despăgubi și această categorie de persoane prejudiciate prin pierderea unei persoane apropiate.

S-a mai susținut de către recurenți că victime ale accidentului de circulație sunt și soția și copilul minor ai șoferului vinovat, aceștia neavând nicio culpă în producerea accidentului, fiind evident că aceștia au suferit prejudicii de ordin material și moral. Recurenții-reclamanți au arătat că scopul încheierii poliței RCA este acela de a asigura protejarea tuturor victimelor unui accident. 2. Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 26, 27 și 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, ca interzicând acordarea de despăgubiri familiei șoferului vinovat de producerea accidentului.

S-a arătat că, în realitate, aceste texte de lege se referă doar la prejudiciile suferite de autorul accidentului și reclamate de acesta în numele său, or, în speța de față, recurenții reclamanți A. și B. au solicitat drepturi proprii, ca urmare a suferințelor morale și daunelor materiale proprii, produse prin decesul tatălui, respectiv soțului lor, fără ca acești păgubiți să fi avut vreo culpă în producerea accidentului. 3. Instanța de apel nu a analizat criticile formulate în apel de către reclamanți cu privire la acordarea daunelor materiale. S-a susținut că reclamanții au făcut dovada efectuării cheltuielilor de înmormântare și că, atât instanța de apel cât și prima instanță, ar fi trebuit să le acorde.

4. În ce privește despăgubirile acordate recurentei-reclamante C. s-a solicitat majorarea acestora până la un cuantum rezonabil. La data de 21 noiembrie 2014 intimata-pârâtă SC E. SA Bulgaria, prin SC F. SA București, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. Recurenții-reclamanți au depus și note scrise, precum și practică judiciară. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Eroarea reclamanților în interpretarea acestui text de lege, provine din aceea că nu au făcut o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995.

Aceste articole de lege se află în cadrul cap. III, denumit Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, fiind de domeniul evidenței, cel puțin pentru dispozițiile art. 49 și art. 50 alin. (1) și (2), că asigurătorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față, doar, de terțe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri, dar cu condiția ca aceste persoane vătămate să se fi aflat fie în interiorul vehiculului, fie în afara vehiculului care a produs accidentul, dar în locul în care s-a produs accidentul.

Alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995, a fost interpretat în mod disparat, ca și când nu ar avea nicio legătură cu celelalte texte de lege, or, din analiza întregului act normativ rezultă că acesta se referă la repararea prejudiciilor cauzate de asigurați unor terțe persoane, în legătură cu accidentele produse de asigurat, în calitate de conducător al vehiculului respectiv, dar care se aflau fie în vehicul, fie în afara acestuia, la locul accidentului, dar în legătură cu accidentul. Din analiza istorică a dispozițiilor alin. (3) a art. 50, rezultă că acest alineat a fost introdus în cuprinsul Legii nr. 136/1995, prin Legea nr. 304/2007, tocmai datorită faptului că până la acea dată nu se acordau despăgubiri soțului (soției) sau persoanelor aflate în întreținerea celui vinovat de producerea accidentului, chiar dacă acestea se aflau în vehicul sau în afara acestuia și erau vătămate, în mod direct, prin producerea accidentului.

Ca atare, interpretarea corectă a dispozițiilor alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995, este aceea dată de instanța de apel, în sensul că se pot acorda despăgubiri și soțului (soției) ori persoanelor care se aflau în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului, și au suferit pagube prin vătămare corporală sau deces precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Cum recurenții-reclamanți A. și B. nu se aflau în niciuna dintre aceste situații, aceștia nu se încadrează în categoria terțelor persoane care pot beneficia de despăgubiri din partea asigurătorului.

O astfel de concluzie rezultă și din analiza prevederilor art. 12 alin. (1) și (2) din Directiva nr. 2009/103/CE. Astfel, în alin. (1) se arată că „fără a aduce atingere celui de-al doilea paragraf de la art. 13 alin. (1), asigurarea menționată la art. 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor alții decât conducătorul auto”. Prin urmare, pentru a se bucura de o despăgubire, partea vătămată trebuie să fi avut calitatea de pasager. Potrivit alin. (2), „membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident și acoperită de asigurarea prevăzută la art. 3, nu sunt excluși, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale”.

Prin urmare, și aceste dispoziții legale prevăd condiția ca, pentru a putea beneficia de despăgubiri, membrii familiei asiguratului, vinovat de producerea accidentului, să fi fost pasageri ai vehiculului ce a produs accidentul. În situația dată recurenții-reclamanți A. și B. ar fi putut primi despăgubiri numai dacă persoana vinovată de producerea accidentului (tatăl, respectiv soțul) ar fi deținut o poliță de asigurare de viață. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 26, 27 și 28 ale Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor.

Într-adevăr, aceste texte de lege se referă la riscurile acoperite precum și la cazurile de excludere, în art. 27 pct. 2 arătându-se că asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului, instanța de apel arătând doar că recurenții-reclamanți, neîndeplinind condiția de a fi terțe persoane vătămate prin accident, așa după cum a reținut și Înalta Curte mai sus, au doar calitatea de moștenitori ai conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, motiv pentru care, ca și autorul lor, nu pot primi despăgubiri.

Dispozițiile legale mai sus amintite, nu impun condiția ca soțul (soția) sau rudele persoanei vinovate de producerea accidentului să fi avut vreo culpă în producerea accidentului, pentru a primi despăgubiri, dar impun condiția ca aceștia să fi fost victime, în calitate de pasageri ai vehiculului sau de persoane vătămate, aflate în afara vehiculului, dar la locul producerii accidentului. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Analiza daunelor materiale cuvenite pentru efectuarea cheltuielilor de înmormântare nu se impunea a mai fi efectuată cât timp instanța de apel a reținut că reclamanții-recurenți nu pot avea calitatea de persoane vătămate, ca urmare a producerii accidentului, astfel încât acestea nu puteau primi nici daune materiale, nici daune morale.

4. Nici cea de-a patra critică nu poate fi reținută. În primul rând, recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, pentru ca Înalta Curte să poată analiza această critică, iar în al doilea rând, oricum, această critică vizează netemeinicia deciziei recurate, or, sub acest aspect, instanța de recurs nu poate analiza respectiva hotărâre, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., B. și C. prin reprezentant A. împotriva Deciziei nr. 152/2014 din 2 april ie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 12 februarie 2015.