ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2149/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Administrația Finanțelor Publice sector 6 București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 288 din 01 iunie 2012, a Deciziei de impunere nr. 3101890 din 30 martie 2012 și desființarea în întregime a bazei de impunere.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Instanța a încuviințat părților administrarea probei cu înscrisuri.

La data de 04 martie 2013 a fost dispusă suspendarea cauzei până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din data de 15 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010.

Cauza a fost repusa pe rol la data de 04 februarie 2014 în urma rezolvării date de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene la întrebarea preliminară.

La termenul de judecată din data de 26 martie 2014, instanța a pus în discuția părților proba cu expertiza contabilă în raport cu dezlegarea dată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, însă reclamantul a declarat că nu se impune administrarea unei astfel de probe în cauză.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1410 din 07 mai 2014, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant, a anulat, în parte, Raportul de inspecție fiscală nr. 3101891 din 30 martie 2012, Deciziei de impunere nr. 3101890 din 30 martie 2012 și Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 288 din 01 iunie 2012, numai cu privire la suma de 95.471 lei, reprezentând TVA, și la majorările și penalitățile aferente acestei taxe.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, primă instanță a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește starea de fapt, în Raportul de inspecție fiscală nr. 3101891 din 30 martie 2012, Administrația Finanțelor Publice sector 6 București a reținut faptul că reclamantul, în perioada 2006 - 2010, a desfășurat activitate economică cu caracter de continuitate constând în tranzacții imobiliare, fără a se înregistra ca persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată la data depășirii plafonului de scutire, respectiv 28 februarie 2006.

În raport de dispozițiile art. 152 alin. (3) din Codul fiscal, reclamantul avea obligația de a se înregistra în scopuri de TVA la organul fiscal competent până la data de 10 martie 2006 și de a aplica TVA, începând cu data de 01 aprilie 2006, la toate tranzacțiile imobiliare pe care le-a efectuat în perioada 2006 - 2010.

În perioada analizată, reclamantul și soția sa, d-na B., au efectuat 97 de tranzacții din care:

- în anul 2006 - 55 de tranzacții cu terenuri;

- în anul 2007 - 19 de tranzacții cu terenuri, din care 3 au avut ca obiect terenuri extravilane, arabile, iar 16 tranzacții au avut ca obiect terenuri intravilane construibile;

- în anul 2008 - 13 de tranzacții cu terenuri, din care 11 tranzacții au avut ca obiect terenuri extravilane, arabile, iar 2 tranzacții au avut ca obiect terenuri construibile;

- în anul 2009 - 8 tranzacții din care 3 au avut ca obiect terenuri extravilane, arabile, iar 5 au avut ca obiect terenuri construibile;

- în anul 2010 - 2 tranzacții cu terenuri construibile.

În anul 2006, valoarea tranzacțiilor a fost de 1.404.378 lei, iar după data de 01 aprilie 2006 - când reclamantul avea obligația înregistrării ca plătitor de TVA -, valoarea tranzacțiilor a fost de 1.085.457 lei.

În anul 2007, valoarea tranzacțiilor cu terenuri construibile a fost de 1.557.620 lei, iar cota de TVA datorată a fost în valoare de 295.948 lei.

În anul 2008, valoarea tranzacțiilor cu terenuri construibile a fost de 195.998 lei, iar cota de TVA datorată a fost în valoare de 37.240 lei.

În anul 2009, valoarea tranzacțiilor cu terenuri construibile a fost de 242.159 lei, iar cota de TVA datorată a fost în valoare de 46010 lei.

În anul 2010, valoarea tranzacțiilor cu terenuri construibile a fost de 59.231 lei, iar cota de TVA datorată a fost în valoare de 11.254 lei.

În baza prevederilor art. 120 și art. 120

1

C. proc. fisc., la sumele datorate cu titlu de TVA au fost calculate accesorii în sumă de 906.250 lei, din care majorări de întârziere de 816.747 lei și penalități de întârziere 89.503 lei.

Prin Decizia de impunere nr. 3101890 din 30 martie 2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice sector 6 București, în sarcina reclamantului s-au stabilit suplimentar următoarele obligații de plată: TVA în cuantum de 596.688 lei, accesorii în sumă de 906.250 lei.

Prin Decizia nr. 288 din 01 iunie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a fost respinsă contestația administrativă formulată de reclamant împotriva actului de impunere, ca nefondată.

Cu privire la criticile de nelegalitate ale actelor administrative invocate de reclamant, prima instanță a menționat următoarele:

- Depășirea duratei inspecției fiscale s-a datorat faptului că în perioada 08 iunie 2011 - 14 martie 2012 aceasta nu s-a putut desfășura, fiind suspendată; reclamantul nu a aprobat existența vătămării ce i-a fost produsă ca urmare a încălcării prevederilor art. 104 și art. 105 C. proc. fisc.

- În cauza de față, nu trebuiau emise decizii de reîncadrare a tranzacțiilor imobiliare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 85 C. proc. fisc.

Dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat, deoarece, cu ocazia contestării deciziei de impunere, partea are posibilitatea să invoce și aspectele referitoare la greșita încadrare a unei tranzacții imobiliare.

- Starea de fapt reținută de organele fiscale este cea reală, iar reclamantul are calitatea de persoană impozabilă, această calitate fiind legată de caracterul de continuitate al tranzacțiilor efectuate de parte, persoana impozabilă fiind cea care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Fiind persoană impozabilă, reclamantul avea obligația să se înregistreze în scopuri de TVA, în temeiul prevederilor art. 153 C. fisc., potrivit cărora persoana impozabilă care este stabilită în România, conform art. 125

1

C. fisc. și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, printre alte ipoteze, dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire.

Curtea de apel a apreciat că susținerile reclamantului în sensul că nu poate fi persoană impozabilă, deoarece operațiunile efectuate de el nu constituie o exploatare a bunurilor, nu sunt reale, distincția făcută de acesta între înstrăinarea de imobile și închirierea acestora neavând un suport juridic. De asemenea, argumentul invocat de reclamant în sensul că nu este o persoană impozabilă, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., întrucât nu are calitatea de producător, comerciant sau prestator de servicii, nu este pertinent. Conform acestor dispoziții normative, persoana impozabilă este și cea care exploatează bunuri corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind lipsit de relevanță faptul că reclamantul nu este comerciant. Totodată, semnificativ este faptul că activitatea economică realizată de reclamant impune plata TVA, fiind fără relevanță încadrarea activității ca operațiune cu caracter civil, întrucât ceea ce contează este faptul că aceste activități sunt operațiuni impozabile din punct de vedere al Codului fiscal.

Totodată, prima instanță a arătat că existența obligației de plată a impozitului aferent veniturilor din transferul proprietăților imobiliare nu atragem în existența obligației de colectare și plată a TVA.

În vederea stabilirii obligației de plată a TVA, prezintă importanță faptul că terenurile aflată în discuție au fost declarate construibile prin scoaterea lor din circuitul agricol.

Este întemeiat motivul de nelegalitate referitor la faptul că TVA-ul ce se datorează de către parte nu poate fi adăugat la preț, pentru că astfel s-ar modifica termenii contractuali, respectiv prețul, sens în care s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate nr. C-249 din 12 și C-250/12.

Dreptul de deducere al TVA-ului nu poate fi pus în discuție în speța de față, întrucât reclamantul nu a făcut dovada că la momentul achiziționării terenurilor ar fi plătit TVA pentru acestea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât:

- prima instanță a omis să se pronunțe asupra unor aspecte ce au făcut obiectul acțiunii judiciare, mai precis, asupra celor referitoare la modalitatea în care a fost realizată încadrarea unor persoane fizice ca plătitor de TVA pentru vânzările imobile, la omisiunea notarilor de a nu reține TVA în condițiile în care aceștia au calculat impozitul de 3% din valoarea tranzacțiilor, precum și la aplicabilitatea art. 46 din Codul fiscal;

- a fost încălcat dreptul la apărare al contribuabilului, în condițiile în care instanța a calculat fără să existe expertiză contabilă valoarea bazei impozabile; în plus, nu a fost stabilită dobânda datorată în raport de noua bază de impozitare stabilită;

În cadrul motivului de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

- Nelegalitatea interpretării de către instanță a noțiunii de asociere în participațiune; toate veniturile rezultate din tranzacțiile ce au fost analizate de către organele fiscale și, implicit, impozitele aferente acestora au fost imputate unei singure persoane, respectiv recurentului, în conformitate cu calitatea acestuia de reprezentant al asocierii, deși la încheierea tranzacțiilor imobiliare a participat alături de soția sa sau/și împreună cu o altă persoană fizică.

- Instanța a omis să se pronunțe asupra modalității de transpunere a Directivei 112/2006 CE; în realitate, statul român nu a dorit să impoziteze persoanele fizice care efectuau vânzări în mod ocazional.

- Au fost încălcate de către instanță prevederile art. 218 alin. (3) raportat la art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., prin modificarea actului administrativ fiscal ulterior desființării parțiale a acestuia; în temeiul art. 85 C. proc. fisc., ANAF este singura autoritate care are competența de a stabili creanțe fiscale.

- Concluzia referitoare la obligația recurentului de a se înregistra ca persoană fizică impozabilă în scopuri de TVA, în conformitate cu dispozițiile art. 152 alin. (3) C. fisc., este eronată, în condițiile în care legislația în materie era incertă, iar activitățile economice de cumpărare și vânzare de bunuri imobiliare proprii sau dezvoltare imobiliară au fost introduse odată cu abrogarea Legii nr. 300/2004, prin O.U.G. nr. 44/2008, publicată în M. Of. nr. 328/25 aprilie  2008.

- Instanța de fond a calculat greșit baza de impozitare, deoarece nu a analizat conținutul unor contracte care au făcut obiectul raportului de inspecție fiscală și deciziei de impunere contestate în cauză.

- Pentru tranzacțiile analizate nu trebuiau aplicate prevederile art. 141 lit. f) C. fisc., în condițiile în care în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a specificat în mod expres faptul că pentru terenurile ce formau obiectul acestora au fost eliberate autorizații de construire.

- Soluția privind neacordarea dreptului de deducere este în totală contradicție cu Directiva 112/2006 CE și cu practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurentului administrarea probei cu înscrisuri.

Înalta Curte, prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 15 iunie 2015, a dispus suspendarea soluționării cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sesizării dispuse în Dosarul nr. x/117/2011 al Curții de Apel Cluj.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 17 martie 2016 în urma pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/2014 Salomie și Oltean.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, dar și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 288 din 01 iunie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a Deciziei de impunere nr. 3101890 din 30 martie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 3101891 din 30 martie 2012, acte emise de Administrația Finanțelor Publice sector 6 București, prin care s-a stabilit în sarcina sa TVA suplimentară în cuantum de 596.688 lei și accesorii în sumă de 906.250 lei.

Prima instanță a admis, în parte, acțiunea reclamantului și a anulat actele administrativ fiscale în parte, cu privire la suma de 95.471 lei, reprezentând TVA și la majorările și penalitățile aferente acestei sume.

Înalta Curte împărtășește doar parțial dezlegările primei instanțe, respectiv în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare al recurentului, legalitatea calificării activităților desfășurate de recurentul-reclamant ca fiind activități economice, dobândirea calității acestuia de persoană impozabilă în scopuri de TVA și modalitatea de calcul a taxei pe valoarea adăugată.

Celelalte motive de nelegalitate au primit o rezolvare ce nu poate fi însușită de instanța de control judiciar, motiv pentru care a fost adoptată soluția casării cu trimitere spre rejudecare.

- Prima chestiune ce va fi analizată este cea referitoare la respectarea dreptului dreptului la apărare al recurentului.

Este adevărat că recurentul-reclamant a solicitat proba cu expertiză contabilă, iar instanța a refuzat să o încuviințeze. Însă, după soluția pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauzele conexate Tulică și Plavoșin - C-249 din 12 și C-250/12, instanța a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize de specialitate în vederea determinării corecte a bazei de impunere, însă recurentul-reclamant s-a opus la administrarea acestei probe, fapt care a determinat instanța să procedeze la calcularea sa.

- A doua critică formulată de recurent a vizat modul de soluționare a cererii de anulare a actelor administrative pe motiv că inspecția fiscală s-a efectuat cu depășirea termenului legal, în condițiile în care instanța de fond a considerat că nu poate fi reținut acest motiv de nelegalitate.

Într-adevăr, potrivit art. 104 alin. (1) C. proc. fisc.: "Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorității administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției și nu poate fi mai mare de 3 luni", iar conform alin. (3) al aceluiași articol, perioadele în care derularea inspecției a fost suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.

Instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul de 3 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., dar a apreciat că sancțiunea nu poate fi nulitatea actelor emise în urma inspecției fiscale, iar recurentul susține că sancțiunea este nulitatea absolută și că nu poate fi condiționată aceasta de existența unui prejudiciu.

Pentru a putea stabili care este sancțiunea aplicabilă în cazul depășirii termenului de 3 luni prevăzut de dispoziția normativă anterior individualizată se impune a se analiza care este natura juridică a acestuia.

Din modul de redactare a textului rezultă că este un termen legal, dar depășirea lui nu este sancționată cu nulitatea actelor întocmite în urma acelei inspecții fiscale, în lipsa unei prevederi exprese.

De aceea, anularea actelor fiscale se poate cere numai dacă persoana vizată de acele acte se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim, vătămare pe care trebuie să o dovedească; or, în speță, nu s-a făcut această dovadă, motiv pentru care critica este nefondată.

- A treia critică formulată de recurent are în vedere omisiunea organului fiscal de a emite deciziile de reîncadrare a tranzacțiilor imobiliare.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că art. 85 C. proc. fisc. nu obligă la emiterea deciziilor de reîncadrare a tranzacțiilor imobiliare, după cum susține recurentul. Mai mult decât atât, decizia de impunere contestată în cauză a avut la bază raportul de inspecție fiscală prin care s-a finalizat actul de control.

- A patra critică invocată de recurent privește nelegalitatea interpretării de către instanță a noțiunii de asociere în participațiune.

Partea susține că toate veniturile rezultate din tranzacțiile ce au fost analizate de către organele fiscale și, implicit, impozitele aferente acestora au fost doar acestuia imputate, deși la încheierea tranzacțiilor imobiliare a participat alături de soția sa sau/și împreună cu o altă persoană fizică.

Înalta Curte reține că organul de control a solicitat recurentului să precizeze cine reprezintă asocierea, iar acesta, prin nota explicativă dată a menționat, în răspunsul la întrebarea nr. 2, că reprezintă asocierea, ceea ce presupune că a acționat în calitate de mandatar al soției sale la momentul efectuării tranzacțiilor imobiliare analizate în prezenta cauză.

Mai mult decât atât, din probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că TVA nu a fost calculată și pentru cota din imobile deținută de numitul C.

Recurentul a criticat încadrarea sa în categoria persoanelor impozabile plătitoare de TVA, precum și a operațiunilor efectuate de acesta în categoria operațiunilor impozabile din punct de vedere al TVA.

Așa cum s-a arătat în cele de mai sus, instanța de fond a prezentat situația de fapt reținută în Raportul de inspecție fiscală nr. 3101891 din 30 martie 2012, iar în cadrul memoriului de recurs aceasta nu a fost contestată, fiind vorba despre operațiunile efectuate de parte cu bunuri imobile aflate în proprietatea sa în perioada 2006 - 2010.

Cu toate acestea, recurentul susține că vânzarea de terenuri și locuințe proprietate personală nu poate fi încadrată în niciuna din categoriile prevăzute de art. 127 alin. (2) C. fisc.

Recurentul-reclamant arată că, raportat la legislația națională în vigoare în perioada efectuării tranzacțiilor imobiliare, în mod greșit organul fiscal i-a impus obligația de plată a TVA, în condițiile în care nu a avut calitatea de comerciant, iar operațiunile de vânzare a bunurilor imobile nu reprezintă exploatarea imobilelor, aceste operațiuni nu au un caracter continuu, ci un caracter repetitiv. Pe acest aspect, partea a mai precizat și faptul că dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) C. fisc. au intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2010, motiv pentru care se aplică în mod exclusiv doar operațiunilor desfășurate sub imperiul lor.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului-reclamant sunt nefondate.

În conformitate cu prevederile art. 127 alin. (1) și (2) din Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada efectuării tranzacțiilor:

"(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

După cum a reținut și prima instanță, în Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, adoptate prin H.G. nr. 44/2004 (forma în vigoare în perioada de referință), se prevede următoarele:

"În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal."

Art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc. nu a fost modificat începând cu anul 2007, anul aderării României la UE, ci a fost introdus un nou aliniat la acest articol (art. 127 alin. (2

1

)) în anul 2009 prin care s-a prevăzut că: "Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme".

Într-adevăr, din analiza textelor de lege anterior enunțate rezultă că activitățile economice sunt activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorii de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activităților profesiilor libere sau asimilate acestora.

Însă, tot art. 127 alin. (2) C. fisc. precizează că activitatea economică este și exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

De aceea, chiar dacă activitatea desfășurată de recurentul-reclamant nu poate fi încadrată la activitățile definite la art. 127 alin. (2) teza I C. fisc., totuși ea poate fi considerată activitate economică, potrivit tezei ultime din textul legal analizat ce vizează asimilarea activităților economice și a exploatării bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

În conformitate cu art. 126 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal:

"din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: (..) d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).

În concordanță cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iunie 2015, pronunțată în cauza C-183 din 14 Salomie și Oltean împotriva DGFP Cluj, definiția persoanei impozabile, conform art. 127 din C. fisc., care transpune în dreptul național dispozițiile art. 9 alin. (1) din Directiva 2006/112, trimite la orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activități, inclusiv exploatarea bunurilor corporale în sensul vânzării acestora în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Prin urmare, activitățile economice de exploatare a bunurilor corporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate întreprinse de recurentul-reclamant, constând în tranzacționarea a 97 de imobile au fost în mod corect calificate de prima instanță ca fiind operațiuni impozabile, recurentul-reclamant având calitatea de persoana impozabilă, ca titular al acestora.

Nici aserțiunile recurentului-reclamant referitoare la lipsa dovezilor cu privire la caracterul construibil al terenurilor tranzacționate pentru care s-a calculat TVA de către organul fiscal nu pot fi primite.

Instanța de control judiciar constată că este fondată critica recurentului-reclamant în legătură cu stabilirea greșită a bazei impozabile pentru calculul TVA.

În cauzele conexe C-249 din 12 și C-250/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 7 noiembrie 2013, a stabilit că: "atunci când prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operațiuni supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA".

Având în vedere aceste concluzii, organul fiscal a procedat incorect când a aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării și, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

De asemenea, la rejudecare, instanța de fond, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, va analiza și în ce măsură majorările de întârziere și cuantumul sancțiunii respectă principiul proporționalității din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Hotărârea din 15 septembrie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat: "(50) În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, conformitatea cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speță de administrația fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație, statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității (a se vedea Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 și jurisprudența citată)."

(51): " Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C-263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 și 54)".

(52): " Aceleași principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancțiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligațiilor sale".

De asemenea, instanța de trimitere va analiza și dreptul de deducere al recurentului-reclamant.

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că situația de fapt nu este pe deplin stabilită și se impune efectuarea unei expertize de specialitate, va admite recursul, va casa sentința ce va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1410 din 7 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  29 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN