ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1383/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la
Tribunalul Buzău, la data de 17 august 2006 și înregistrată sub
nr. x/2006 reclamantul A., în contradictoriu cu Primăria comunei
Odăile, jud. Buzău, la data de 12 iulie 2006 a solicitat anularea
dispozițiilor nr. 49, nr, 50 și nr. 51, toate din 12 iulie 2006,
emise de Primarul comunei Odăile, jud. Buzău și obligarea
Primăriei comunei Odăile să soluționeze Notificarea nr. 29
din 1 august 2001, în sensul de a propune acordarea de despăgubiri
bănești pentru imobilele a căror restituire în natură nu
este posibilă și respectiv, restituirea în natură sau prin echivalent
valoric pentru bunurile existente pe teritoriul comunei Odăile,
județul Buzău.
La data de 1
noiembrie 2006 a formulat cerere de intervenție în interes propriu B.,
sora reclamantului.
După
administrarea probatoriilor, Tribunalul Buzău, prin Sentința
civilă nr. 17 din 12 ianuarie 2007, a respins acțiunea formulată
de reclamantul A. și cererea de intervenție în interes propriu
formulată de sora acestuia, B., în contradictoriu cu Primarul comunei
Odăile.
Pentru a
pronunța această sentință, Tribunalul Buzău a
reținut că reclamantul A. nu a făcut dovada că bunurile
enumerate de el au fost preluate de stat în temeiul unui act normativ sau a
unui act de autoritate. O astfel de dovadă putea fi făcută de
reclamant cu mențiunile din listele anexe la actele de naționalizare,
de expropriere sau de confiscare ori prin procesele-verbale de predare sau
preluare a imobilelor, încheiate de funcționarii organelor locale ale
administrației de stat.
Aceasta,
deoarece, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor
probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de
proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de
autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în
executare măsura preluării abuzive.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
La termenul
de judecată din 17 martie 2015, instanța de apel, în baza art 155
1
C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății cauzei privind apelul
declarat de reclamantul A. - decedat pe parcursul procesului, cauza fiind
continuată de moștenitorii acestuia C. și D. - decedată pe
parcursul procesului, pentru neîndeplinirea obligației de a depune
certificatul de moștenitor de pe urma defunctului A., certificatului de
deces și certificatului de moștenitor de pe urma defunctei D.
La data de 15
martie 2016, apelantul C. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.
La termenul
de soluționare a cauzei, curtea de apel a respins cererea de repunere pe
rol a cauzei, având în vedere că nici în cuprinsul cererii de repunere pe
rol și nici anterior datei de 15 martie 2016, apelantul nu a depus
înscrisurile solicitate prin încheierea de ședință din 17 martie
2015 și, din oficiu, a invocat excepția perimării cererii de apel
și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții, care a
fost admisă prin Decizia civilă nr. 891 din 14 aprilie 2016 a
Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.
Înalta Curte
de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1838 din 7
octombrie 2016, a admis recursul declarat de reclamantul C. împotriva Deciziei
nr. 891 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția I
civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza
aceleiași instanțe de apel în vederea continuării
judecății.
În
rejudecare, prin Decizia civilă nr. 959 din data de 04 mai 2017,
pronunțată de Curtea de Apei Ploiești, secția I
civilă, s-a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a
decide astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin
notificarea nr. 29 din 01 august 2001 reclamantul A., în temeiul
calității sale de succesor al defunctului E., a solicitat restituirea
în natură sau în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, a mai multor
bunuri imobile care s-au aflat în raza teritorială a comunei Odăile,
județul Buzău, preluate abuziv de stat în temeiul Legii nr. 187/1945
și al Decretului nr. 83/1949.
Pentru
soluționarea notificării, primarul comunei Odăile a emis
dispozițiile nr. 49, 50 și 51 din 12 iulie 2006, prin care
notificarea nr. 29/2001 a fost respinsă cu motivarea că nu a fost
dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilele solicitate și nici
preluarea abuzivă de către stat a acestora.
Prima
instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea, constatând
că reclamantul nu a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a
acestor bunuri nici prin intermediul probei testimoniale administrate în
cauză și nu a dovedit că imobilele în litigiu pot fi asimilate
imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, republicată.
Conform disp.
art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la
măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după
caz prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data
preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau
testamentari ai persoanelor îndreptățite.
Conform art.
3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 1
din Normele de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.
250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a
acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de
persoana îndreptățită la restituire revine persoanei care
pretinde dreptul.
Art. 23*) din
Legea nr. 10/2001 prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de
proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau
acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul
moștenitorilor, cele care atestă această calitate și,
după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și
orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire
decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data
soluționării notificării.
Cum, în
speță, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate
asupra imobilelor pentru care a solicitat despăgubiri prin echivalent,
singurul document fiind un act de vânzare din anul 1934 pentru un teren și
"căsuța existentă pe acest loc, situate în cuprinsul
satului Valea Ștefanului", nefiind depus niciun document care să
descrie construcțiile demolate, cerințe impuse de textile de lege mai
sus menționate și nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive
a acestora, Curtea constată că soluția pronunțată de
instanța de fond este legală și temeinică.
Totodată,
potrivit art. 24 (1) din Legea nr. 10/2001 "în absența unor probe
contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de
proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de
autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus
în executare măsura preluării abuzive."
În cauză
nu-și găsesc aplicabilitate prevederile art. 24 din Legea nr.
10/2001, întrucât reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a
imobilului cu vreun act normativ sau de autoritate cum prescriu
dispozițiile legale evocate, pentru ca acesta să poată beneficia
de prezumția instituită de textul legal menționat și nici a
faptului că imobilele se regăsesc în patrimoniul statului sau a altei
entități, care să îndreptățească o prezumție
de preluare fără titlu, în arhiva Primăriei Odăile
neregăsindu-se nicio dispoziție din care să reiasă că
s-a dispus demolarea imobilelor respective.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica vreun
motiv de nelegalitate din cele prevăzute la art. 304 C. proc. civ.,
arătând că s-a reținut greșit că faptul că
"nu exista acordul părților" cu privire la suspendarea
cauzei, deoarece atât reclamantul, cât și Primăria Odăile, au
înaintat cereri în acest sens, încă de la termenul din 19 ianuarie 2017.
Arată că intervenienta F. a solicitat numai să i se
transmită decizia pronunțată, dar nu a cerut expres judecarea
cauzei în lipsă.
Prin
neacordarea posibilității de a efectua diligentele necesare
obținerii de înscrisuri, declarații de martori, consideră
că i s-a îngrădit dreptul la apărare și a depune toate
dovezile în susținerea cauzei. Consideră că atât prin
documentele aflate la dosar, cât și prin declarațiile martorilor de
la instanța de fond, s-a făcut dovada trecerii în proprietatea
statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în
mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, iar pentru suplimentarea dovezilor
administrate a făcut demersuri multiple la instituțiile statului,
motiv pentru care, până la obținerea dovezilor, a solicitat
justificat suspendarea cauzei la termenul din 19 ianuarie 2017.
În concluzie,
solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare, pentru a i se permite să administrez toate probele pe care le
consideră necesare.
Analizând
decizia atacată din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Carte constată
următoarele:
Recurentul a
susținut că instanța de apel a reținut greșit că
faptul că "nu exista acordul părților" cu privire la
suspendarea cauzei, deoarece atât reclamantul, cât și intimatul, au
înaintat cereri în acest sens, iar intervenienta F. nu a cerut expres judecarea
cauzei în lipsă.
Potrivit
dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.,
instanța va suspenda judecata când amândouă părțile o cer,
sau dacă niciuna din părți nu se înfățișează
la strigarea pricinii, și nici nu a solicitat judecata cauzei în
lipsă.
Măsura
suspendării voluntare este o formă de exercitare a atributelor ce
intră în conținutul principiului disponibilității
părților în procesul civil și, totodată, reprezintă o
garanție a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare
și a principiului contradictorialității.
În acest caz,
părțile se manifestă în mod explicit în sensul opririi cursului
judecății, din punct de vedere procedural, ca regulă, nefiind
relevant motivul pentru care adoptă o astfel de conduită.
În
condițiile unei proceduri legal îndeplinite, o cerere de suspendare a
judecării cauzei prin acordul părților va fi pe deplin
eficientă, chiar dacă nu s-a solicitat judecata în lipsă, norma
de la art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. aplicându-se cu prioritate
față de cea care sancționează părțile pentru
dezinteresul lor în soluționarea pricinii (ipoteza normativă de la
pct. 2 al aceluiași text),
În
speță, în mod just instanța a respins cererea de suspendare a
judecății cauzei, câtă vreme la dosarul cauzei nu a existat un
acord al tuturor părților litigante în acest sens, ci doar cererea
reclamantului, aflată la dosar apel.
În ceea ce
privește susținerea recurentului potrivit căreia intervenienta
F. nu ar fi solicitat judecata cauzei în lipsă și că ar fi fost
aplicabile dispozițiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte
constată că prin cererea formulată aceasta a învederat că
"datorită distanței și a stării precare de
sănătate nu poate participa la acest proces", ceea ce
echivalează cu o cerere de judecată a cauzei în lipsă, motiv
pentru care, în mod corect, instanța de apel a procedat la
soluționarea cauzei, părțile fiind legal citate.
Referitor la
criticile cu privire la diligențele efectuate pentru a se administra probe
în susținerea celor solicitate, precum și cele ce privesc modalitatea
de apreciere a probatoriilor administrate la judecata în fond, Înalta Curte
constată că acestea nu pot fi primite.
Prin
neacordarea posibilității de a efectua diligențele necesare
obținerii de înscrisuri, declarații de martori, consideră că
i s-a îngrădit dreptul la apărare și de a depune toate dovezile
în susținerea cauzei. Consideră că atât prin documentele aflate
la dosar, cât și prin declarațiile martorilor de la instanța de
fond, s-a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a bunurilor
aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, în sensul
Legii nr. 10/2001, iar pentru suplimentarea dovezilor.
În lipsa unor
dovezi privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu
și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, m sensul Legii nr. 10/2001,
instanțele de fond au statuat în mod corect că acțiunea nu poate
fi primită,
Or, atâta
timp cât timp dovezile administrate la judecata în fond se încadrează în
categoria celor prevăzute de dispozițiile legale incidente în
cauză și au permis stabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt
ale pricinii, criticile aduse de părți cu privire la aprecierea
probatoriilor făcută de instanțele de fond în scopul
statuării de către instanța de recurs cu privire la o altă
situație de fapt nu pot fi primite.
Concluzia se
impune justificat de faptul că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.
civ., potrivit cu care părțile puteau solicita casarea "când
hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt,
decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", a fost
abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care criticile aduse
modalității de apreciere a probatoriilor administrate la judecata în
fond, inclusiv a concluziilor rapoartelor de expertiză, scapă controlului
instanței de recurs.
De
altminteri, se constată că, deși se afirmă că ar fi
greșite concluziile instanțelor de fond referitoare la trecerea în
proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost
preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu își
argumentează în concret criticile din punct de vedere al
legalității administrării probatoriilor, ci se rezumă
să invoce, neargumentat, doar o greșită apreciere a acestora,
fapt care, pentru considerentele mai sus arătate, nu permite
instanței de recurs efectuarea controlului de legalitate, în sensul art.
304 C. proc. civ.
Așa
fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata
că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva Deciziei nr. 959 din
data de 04 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,
secția I civilă, în Dosarul nr. x/42/2007.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017.
Procesat
de GGC - CT