ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1383/2017

Decizia nr. 1383/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă la Tribunalul Buzău, la data de 17 august 2006 și înregistrată sub nr. x/2006 reclamantul A., în contradictoriu cu Primăria comunei Odăile, jud. Buzău, la data de 12 iulie 2006 a solicitat anularea dispozițiilor nr. 49, nr, 50 și nr. 51, toate din 12 iulie 2006, emise de Primarul comunei Odăile, jud. Buzău și obligarea Primăriei comunei Odăile să soluționeze Notificarea nr. 29 din 1 august 2001, în sensul de a propune acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele a căror restituire în natură nu este posibilă și respectiv, restituirea în natură sau prin echivalent valoric pentru bunurile existente pe teritoriul comunei Odăile, județul Buzău.

La data de 1 noiembrie 2006 a formulat cerere de intervenție în interes propriu B., sora reclamantului. După administrarea probatoriilor, Tribunalul Buzău, prin Sentința civilă nr. 17 din 12 ianuarie 2007, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de sora acestuia, B., în contradictoriu cu Primarul comunei Odăile. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Buzău a reținut că reclamantul A. nu a făcut dovada că bunurile enumerate de el au fost preluate de stat în temeiul unui act normativ sau a unui act de autoritate. O astfel de dovadă putea fi făcută de reclamant cu mențiunile din listele anexe la actele de naționalizare, de expropriere sau de confiscare ori prin procesele-verbale de predare sau preluare a imobilelor, încheiate de funcționarii organelor locale ale administrației de stat.

Aceasta, deoarece, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul de judecată din 17 martie 2015, instanța de apel, în baza art 155 1 C. proc.

civ., a dispus suspendarea judecății cauzei privind apelul declarat de reclamantul A. - decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitorii acestuia C. și D. - decedată pe parcursul procesului, pentru neîndeplinirea obligației de a depune certificatul de moștenitor de pe urma defunctului A., certificatului de deces și certificatului de moștenitor de pe urma defunctei D. La data de 15 martie 2016, apelantul C. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.

La termenul de soluționare a cauzei, curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că nici în cuprinsul cererii de repunere pe rol și nici anterior datei de 15 martie 2016, apelantul nu a depus înscrisurile solicitate prin încheierea de ședință din 17 martie 2015 și, din oficiu, a invocat excepția perimării cererii de apel și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 891 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1838 din 7 octombrie 2016, a admis recursul declarat de reclamantul C. împotriva Deciziei nr. 891 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe de apel în vederea continuării judecății.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 959 din data de 04 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apei Ploiești, secția I civilă, s-a respins apelul, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 29 din 01 august 2001 reclamantul A., în temeiul calității sale de succesor al defunctului E., a solicitat restituirea în natură sau în echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, a mai multor bunuri imobile care s-au aflat în raza teritorială a comunei Odăile, județul Buzău, preluate abuziv de stat în temeiul Legii nr. 187/1945 și al Decretului nr. 83/1949. Pentru soluționarea notificării, primarul comunei Odăile a emis dispozițiile nr. 49, 50 și 51 din 12 iulie 2006, prin care notificarea nr. 29/2001 a fost respinsă cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilele solicitate și nici preluarea abuzivă de către stat a acestora.

Prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea, constatând că reclamantul nu a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a acestor bunuri nici prin intermediul probei testimoniale administrate în cauză și nu a dovedit că imobilele în litigiu pot fi asimilate imobilelor preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Conform disp. art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după caz prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Normele de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoana îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul. Art. 23*) din Legea nr. 10/2001 prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Cum, în speță, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care a solicitat despăgubiri prin echivalent, singurul document fiind un act de vânzare din anul 1934 pentru un teren și "căsuța existentă pe acest loc, situate în cuprinsul satului Valea Ștefanului", nefiind depus niciun document care să descrie construcțiile demolate, cerințe impuse de textile de lege mai sus menționate și nici nu s-a făcut dovada preluării abuzive a acestora, Curtea constată că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.

Totodată, potrivit art. 24 (1) din Legea nr. 10/2001 "în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive." În cauză nu-și găsesc aplicabilitate prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului cu vreun act normativ sau de autoritate cum prescriu dispozițiile legale evocate, pentru ca acesta să poată beneficia de prezumția instituită de textul legal menționat și nici a faptului că imobilele se regăsesc în patrimoniul statului sau a altei entități, care să îndreptățească o prezumție de preluare fără titlu, în arhiva Primăriei Odăile neregăsindu-se nicio dispoziție din care să reiasă că s-a dispus demolarea imobilelor respective.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica vreun motiv de nelegalitate din cele prevăzute la art. 304 C. proc. civ., arătând că s-a reținut greșit că faptul că "nu exista acordul părților" cu privire la suspendarea cauzei, deoarece atât reclamantul, cât și Primăria Odăile, au înaintat cereri în acest sens, încă de la termenul din 19 ianuarie 2017. Arată că intervenienta F. a solicitat numai să i se transmită decizia pronunțată, dar nu a cerut expres judecarea cauzei în lipsă. Prin neacordarea posibilității de a efectua diligentele necesare obținerii de înscrisuri, declarații de martori, consideră că i s-a îngrădit dreptul la apărare și a depune toate dovezile în susținerea cauzei.

Consideră că atât prin documentele aflate la dosar, cât și prin declarațiile martorilor de la instanța de fond, s-a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, iar pentru suplimentarea dovezilor administrate a făcut demersuri multiple la instituțiile statului, motiv pentru care, până la obținerea dovezilor, a solicitat justificat suspendarea cauzei la termenul din 19 ianuarie 2017. În concluzie, solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a i se permite să administrez toate probele pe care le consideră necesare. Analizând decizia atacată din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Carte constată următoarele: Recurentul a susținut că instanța de apel a reținut greșit că faptul că "nu exista acordul părților" cu privire la suspendarea cauzei, deoarece atât reclamantul, cât și intimatul, au înaintat cereri în acest sens, iar intervenienta F. nu a cerut expres judecarea cauzei în lipsă. Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., instanța va suspenda judecata când amândouă părțile o cer, sau dacă niciuna din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii, și nici nu a solicitat judecata cauzei în lipsă. Măsura suspendării voluntare este o formă de exercitare a atributelor ce intră în conținutul principiului disponibilității părților în procesul civil și, totodată, reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

În acest caz, părțile se manifestă în mod explicit în sensul opririi cursului judecății, din punct de vedere procedural, ca regulă, nefiind relevant motivul pentru care adoptă o astfel de conduită. În condițiile unei proceduri legal îndeplinite, o cerere de suspendare a judecării cauzei prin acordul părților va fi pe deplin eficientă, chiar dacă nu s-a solicitat judecata în lipsă, norma de la art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. aplicându-se cu prioritate față de cea care sancționează părțile pentru dezinteresul lor în soluționarea pricinii (ipoteza normativă de la pct. 2 al aceluiași text), În speță, în mod just instanța a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, câtă vreme la dosarul cauzei nu a existat un acord al tuturor părților litigante în acest sens, ci doar cererea reclamantului, aflată la dosar apel.

În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia intervenienta F. nu ar fi solicitat judecata cauzei în lipsă și că ar fi fost aplicabile dispozițiile art. 242 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin cererea formulată aceasta a învederat că "datorită distanței și a stării precare de sănătate nu poate participa la acest proces", ceea ce echivalează cu o cerere de judecată a cauzei în lipsă, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a procedat la soluționarea cauzei, părțile fiind legal citate. Referitor la criticile cu privire la diligențele efectuate pentru a se administra probe în susținerea celor solicitate, precum și cele ce privesc modalitatea de apreciere a probatoriilor administrate la judecata în fond, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.

Prin neacordarea posibilității de a efectua diligențele necesare obținerii de înscrisuri, declarații de martori, consideră că i s-a îngrădit dreptul la apărare și de a depune toate dovezile în susținerea cauzei. Consideră că atât prin documentele aflate la dosar, cât și prin declarațiile martorilor de la instanța de fond, s-a făcut dovada trecerii în proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, iar pentru suplimentarea dovezilor.

În lipsa unor dovezi privind trecerea în proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, m sensul Legii nr. 10/2001, instanțele de fond au statuat în mod corect că acțiunea nu poate fi primită, Or, atâta timp cât timp dovezile administrate la judecata în fond se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile legale incidente în cauză și au permis stabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt ale pricinii, criticile aduse de părți cu privire la aprecierea probatoriilor făcută de instanțele de fond în scopul statuării de către instanța de recurs cu privire la o altă situație de fapt nu pot fi primite. Concluzia se impune justificat de faptul că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., potrivit cu care părțile puteau solicita casarea "când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz în care criticile aduse modalității de apreciere a probatoriilor administrate la judecata în fond, inclusiv a concluziilor rapoartelor de expertiză, scapă controlului instanței de recurs.

De altminteri, se constată că, deși se afirmă că ar fi greșite concluziile instanțelor de fond referitoare la trecerea în proprietatea statului a bunurilor aflate în litigiu și ca acestea au fost preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul nu își argumentează în concret criticile din punct de vedere al legalității administrării probatoriilor, ci se rezumă să invoce, neargumentat, doar o greșită apreciere a acestora, fapt care, pentru considerentele mai sus arătate, nu permite instanței de recurs efectuarea controlului de legalitate, în sensul art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva Deciziei nr. 959 din data de 04 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/42/2007. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2017. Procesat de GGC - CT