ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6/2018

Decizia

nr. 6/2018

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 7947 din 21.12.2016 pronunțată în Dosarul

nr. x/180/2015, Judecătoria Bacău a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SA,

pârâta fiind obligată la plata sumei de 11.338,20 lei cu titlu de

despăgubiri în baza poliței de asigurare RCA și

penalități de întârziere aferente debitului principal de 0,1% pe zi

de întârziere de la data de 28.07.2014 până la achitarea integrală a

debitului.

A fost

respinsă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu

cu pârâții SC C. SRL și D.

Prin decizia

nr. 598 din 12.09.2017, Tribunalul Bacău, secția a ll-a civilă

și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul formulat de

pârâta SC B. SA.

A schimbat în

parte sentința civilă nr. 7947 din 21 decembrie 2016

pronunțată în Dosarul nr. x/180/2016 de Judecătoria Bacău

în sensul că a respins acțiunea reclamantei formulată în

contradictoriu cu pârâta SC B. SA, ca neîntemeiată.

A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat pe

reclamanta SC A. SA la plata surnei de 336 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Decizia a fost

dată cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, cale de atac care

se va depune la Tribunalul Bacău.

Împotriva

acestei din urmă decizii reclamanta a declarat recurs la data de

31.10.2017.

La data de

16.11.2017, Tribunalul Bacău a înaintat cererea de recurs, împreună

cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 16.11.2017 și trimis,

spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 10.

Prin

rezoluția completului din data de 17.11.2017, s-a fixat termen de

judecată la 10.01.2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de

față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu

art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

ca este întemeiată pentru următoarele considerente:

Tribunalul

Bacău a înaintat recursul, spre soluționare, Înaltei Curți de

Casație și Justiție interpretând dispozițiile procedurale

din C. proc. civ., intrat în vigoare la 15 februarie 2013, în sensul că

plenitudinea de competență privind soluționarea recursurilor

aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel

învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează

a stabili, prioritar, așadar, instanța competentă să

soluționeze calea de atac intitulată recurs declarată împotriva

unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal.

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărai recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la iege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea

normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicltarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art.

483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin.

(3) se aplică în mod corespunzător”.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

Noul C. proc.

civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât,

coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente

să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate

de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum, în

speță, judecătoria a fost învestită în primă

instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost

soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență

norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în

materia recursului a instanței supreme.

Aceasta

întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții

de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz

prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor),

care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126

alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod”).

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Bacău revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului,

având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declină

în favoarea Curții de Apel Bacău competența de soluționare

a recursului formulat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 598 din

12.09.2017 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a

civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.