ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1601/2017

Analizând recursurile în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 75/A din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III-civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1344 din 11 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-reclamantă; s-a luat act că intimatul-pârât Orașul Buftea și-a rezervat dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. la cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtul B., recursuri care fac obiectul prezentului dosar.

I. Cererea de recurs formulată de reclamanta S.C. A. S.A. este motivată, aceasta indicând motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și, de asemenea, că aceasta nu cuprinde considerentele pe care se întemeiază respingerea motivului de apel privind calificarea greșită a obiectului acțiunii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Într-o primă critică de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului și a încălcat dreptul de dispoziție al părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a menținut calificarea dată de prima instanță obiectului acțiunii.

În acest sens se arată că, în mod greșit, prima instanță a considerat că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert și actual, apreciind în cauză că prejudiciul constă în cheltuielile necesare efectuării lucrărilor de deviere a conductelor de gaz de pe terenul proprietatea societății reclamante. Or, această concluzie a instanței de fond a fost criticată de apelanta reclamantă pentru că a reprezentat o calificare greșită a obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, chestiune pe care instanța de apel nu a analizat-o din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și a deptului de dispoziție al părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în raport de motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei calificări reclamanta a formulat motive de apel, care nu au fost analizate în calea de atac, curtea de apel concluzionând că instanța de fond a calificat corect obiectul acțiunii, numai pe baza enumerării unor motive desprinse din aceasta.

Printr-o a doua critică de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998 C. civ., ceea ce reprezintă o aplicare greșită a legii, în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat nelegal, în apel, că lucrările de deviere a celor două conducte magistrale de gaz, la a căror contravaloare solicită să fie obligați pârâții, reprezintă un prejudiciu viitor și incert, din punct de vedere al existenței lui, ceea ce face ca un astfel de prejudiciu eventual să nu fie supus reparării.

Instanța de apel a făcut confuzie între prejudiciul viitor și cel eventual, prejudiciul încercat de reclamantă nefiind unul eventual, întrucât producerea lui este sigură, certă. Aceasta, deoarece, reclamanta nu poate folosi terenul conform scopului pentru care l-a achiziționat, fără devierea conductelor magistrale de gaz.

De asemenea, prejudiciul reclamat nu este unul eventual pentru că este susceptibil de evaluare, cuantumul prejudiciului reprezentat de prețul aferent lucrărilor de deviere fiind estimat de reclamantă, conform ofertelor făcute de firme agreate de G. S.A., însă, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a solicitat efectuarea unei expertize tehnice judiciare, pobă respinsă în mod nelegal de către instanțele de fond și apel.

Obligația de a suporta costurile lucrărilor de deviere este în sarcina proprietarului terenului, adică a recurentei-reclamante, conform art. 96 alin. (1) din Legea gazelor nr. 351/2004. Aceasta a întreprins demersuri pentru avizarea lucrărilor de deviere, întocmind pe cheltuiala sa documentația tehnică, toate acestea nefiind simple proceduri de natură scriptică, ci acte materiale premergătoare lucrărilor efective de deviere a conductelor, de unde reiese și caracterul cert al prejudiciului reclamat.

Așadar, se susține, în esență, că prejudiciul solicitat îndeplinește cerințele legale necesare pentru repararea acestuia, întrucât are un caracter sigur, determinat de faptul că poate fi constatat cu certitudine și poate fi evaluat, fiind susceptibil de evaluare la momentul solicitării lui.

Recurenta-reclamată a criticat, în continuare, menținerea de către instanța de apel a soluției de respingere a probei cu expertiză tehnică de către instanța de fond, prin încheierea de ședință din data de 02.09.2016, instanța de apel considerând nelegal că această măsură a fost corectă, în raport cu soluția pronunțată pe fondul cauzei, ceea ce echivalează unei antepronunțări în cauză.

Printr-o altă critică de recurs, recurenta-reclamantă a susținut contradictorialitatea motivării deciziei recurate în ceea ce privește menținerea motivării instanței de fond referitoare la suportarea cheltuielilor de deviere a conductelor. Astfel, pe de-o parte s-a reținut că reclamanta este obligată să suporte contravaloarea lucrărilor de deviere, iar pe de altă parte s-a arătat că nu există certitudinea că reclamanta va achita contravaloarea unor asemenea lucrări.

În final, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., când a tratat excepția prescripției dreptului material la acțiune, care a fost reiterată în apel de către intimatul-pârât B.. Instanța de apel a menținut raționamentul instanței de fond pe această excepție, deși intimatul-pârât nu a formulat apel împotriva sentinței instanței de fond, nici în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, nici în ceea ce privește fondul cauzei.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Luând în examinare prima critică formulată în recurs, referitoare la nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește respingerea motivului de apel privind calificarea greșită a obiectului acțiunii, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și a deptului de dispoziție al părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, referitor la calificarea obiectului acțiunii dată de prima instanță de fond, chestiune pe care instanța de apel nu a analizat-o din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. și a dreptului de dispoziție al părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., sau a analizat-o sumar, în opinia recurentei-reclamante, Înalta Curte amintește că obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția concretă dedusă judecății. Potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere adresată instanței judecătorești trebuie să cuprindă "o pretenție împotriva unei alte persoane".

Așadar, obiectul este pretenția concretă formulată, dar și dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situația de fapt pe care se întemeiază pretenția titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanță, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipsește sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziție al părților, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității. Soluția rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci și din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

În jurisprudența instanței supreme s-a statuat în mod constant că, obiectul acțiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depășit, doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanța. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății (cauza juridică), instanța fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte reține că instanțele anterioare au constatat că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, urmărind obligarea pârâților la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz, care traversează subteranul lotului de teren în suprafață de 46.900 mp proprietatea societății reclamante.

În motivarea acțiunii, reclamanta a expus situația de fapt pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății susținând, în esență, că pârâții, prin fapta lor ilicită omisă, de a ascunde, cu rea credință, reprezentanților societății, situația reală a terenului, dată de existența celor două conducte magistrale subterane (care impun terenului un regim particular, sub aspectul posibilității de construire), i-au cauzat un prejudiciu, constând în costul lucrărilor de deviere a conductelor, operațiune necesară în vederea realizării construcțiilor pentru care parcela de teren a fost achiziționată.

Față de pretenția concret formulată în acest sens, susținută de motivarea cererii de chemare în judecată, curtea de apel a apreciat că obiectul acțiunii a fost corect calificat de către prima instanță, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale și a stabilit în mod corect situația de fapt.

Așadar, față de cadrul procesual al judecății, astfel cum a fost stabilit de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a argumentat respingerea motivului de apel privind calificarea greșită a obiectului acțiunii de către prima instanță. Totodată, reține că instanțele anterioare nu au găsit formulările reclamantei ca fiind improprii/incorecte, astfel încât să nu se poată determina obiectul acțiunii, caz în care instanța era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părții precizările necesare, și în niciun caz să reformuleze sau să schimbe obiectul acțiunii, pentru că aceasta ar fi însemnat de fapt încălcarea celor două principii de bază ale procesului civil invocate în considerentele ce preced.

Mai mult, în formularea obiectului și motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a beneficiat de apărare calificată (prin avocat), astfel încât, nu se poate reține că temeiul răspunderii civile delictuale invocat nu corespunde situației de fapt pe care se întemeiază pretenția concretă dedusă judecății de titularul acțiunii, de natură a impune instanței solicitarea precizării acțiunii.

Convingerea instanței supreme în sensul unei corecte califificări a obiectului și cauzei juridice a acțiunii pendinte este întărită chiar de susținerile recurentei-reclamante din motivele de recurs, unde arată în mod expres că:

" ...prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că nu a folosit și nu poate folosi terenul potrivit scopului pentru care a fost achiziționat, decât dacă efectuează lucrările de deviere a celor două conducte magistrale, iar acoperirea acestor cheltuieli cad în sarcina pârâților, din vina cărora nu poate utiliza terenul conform destinației sale, așa cum s-a constatat prin decizia civilă nr. 4388 din 10 decembrie 2013 a Î.C.C.J., secția a II-a civilă. (...)".

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte urmează a respinge prima critică de recurs și, completând motivarea curții de apel, constată că aceasta a apreciat în mod judicios că obiectul acțiunii a fost corect reținut de către prima instanță, care s-a raportat în analiza sa la elementele răspunderii civile delictuale și a calificat corect din punct de vedere juridic situația de fapt reținută în cauză.

Luând în examinare cel de-al doilea motiv de recurs, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 C. civ., referitor la condițiile cerute pentru a se putea obține repararea prejudiciului invocat, aspecte ce reclamă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este fondat.

Astfel, una din condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale este existența unui prejudiciu. Prin urmare, nu poate exista răpundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună).

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui, dar și prejudiciul viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare la momentul când se pretinde repararea lui.

Prin urmare, așa cum a statuat practica judiciară în materie, prejudiciul viitor este supus reparării, dacă există siguranța producerii sale, precum și elementele îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul cert și sigur al prejudiciului reclamat, invocând lipsa de folosință a terenului potrivit scopului pentru care l-a achiziționat, însă, așa cum rezultă din considerentele expuse în motivarea primei critici de recurs, prejudiciul pe care aceasta l-a invocat prin cererea de chemare în judecată constă în contravaloarea lucrărilor de deviere a conductelor magistrale de gaz și nu în eventuala lipsă de folosință a terenului. De altfel, așa cum rezultă din datele dosarului, terenul se află la dispoziția recurentei-reclamante, neexistând niciun impediment în a-l folosi liber. Ceea ce nemulțumește partea sunt costurile necesare pentru modificarea traseului celor două magistrale de gaz care subtraversează terenul proprietatea acesteia.

Recurenta-reclamantă a cumpărat terenul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 2007 autentificat de BNP H., achiziționarea acestuia făcându-se în baza Hotărârii Consiliului de Administrație al societății din 05.06.2007. Obiectul contractului l-a constituit transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar invocarea unor aspecte legate de determinarea obiectului și a scopului contractului încheiat între părți nu poate face obiectul analizei de față, instanța nefiind învestită cu o acțiune în pretenții având la bază răspunderea contractuală, ci răspunderea civilă delictuală, sau cu o acțiune în anularea/nulitatea contractului.

În speță, Curtea de apel a reținut, ca o particularitate, faptul că lucrările de deviere a conductelor magistrale de gaz, a căror contravaloare este solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu, nu au fost încă executate, ceea ce imprimă prejudiciului invocat un caracter viitor, dar incert din punct de vedere al existenței sale și chiar al întinderii, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat că prejudiciul invocat este doar unul eventual.

Așadar, fiind motiv de critică această calificare juridică dată de instanțele anterioare prejudiciului reclamat, se pune problema de a desluși dacă prejudiciul viitor invocat de recurenta-reclamantă, este unul cert, sigur sau este lipsit de certitudine și deci, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel, care a reținut că pretenția societății reclamante, de a obține în avans cheltuielile necesare efectuăii lucrărilor de deviere, lucrări care nu au fost încă demarate, nu poate conferi drept de despăgubire, în condițiile în care nu există certitudinea că aceste cheltuieli vor fi efectuate în viitor de către societatea-reclamantă, neexistând nicio obligație legală, contractuală, sau de orice altă natură în sarcina acesteia, care să o constrângă în privința efectuării acestei investiții.

Așadar, nu există siguranța faptului că recurenta-relamantă va efectua lucrările de deviere a conductelor și nici nu există mijloacele juridice necesare pentru a o constrânge să utilizeze banii obținuți prin hotărârea judecătorească pentru devierea traseului conductelor.

Este adevărat că obligația legală de a suporta cheltuielile necesare efectuării lucrărilor de deviere a conductelor de gaz îi revine proprietarului terenului, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea gazelor nr. 351/2004, însă, acesta nu este obligat să solicite devierea. Faptul că există această obligație legală, nu înseamnă automat că proprietarul chiar va realiza aceste lucrări.

În cadrul răspunderii civile delictuale, legea nu permite acoperirea unui prejudiciu dacă nu este sigură apariția acestuia. Dacă faptul generator al prejudiciului viitor nu s-a produs încă, nu se poate reține siguranța, atât în ceea ce privește apariția acestuia, cât și în ceea ce privește posibilitatea de a fi determinat concret.

În speță, nu se poate reține siguranța producerii prejudiciului viitor reclamat, în condițiile în care nu se poate susține că producerea acestuia depinde exclusiv de trecerea timpului, fiind evident că apariția sa (efectuarea cheltuielilor de devierea a conductelor magistrale de gaz) implică și voința și acțiunea recurentei-recalmante, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Cât privește posibilitatea de evaluare a prejudiciului, corect au reținut instanțele anterioare că pretenția societății reclamante de a obține în avans unele cheltuieli care nu au fost încă făcute nu poate conferi drept de despăgubire, în condițiile în care nu există certitudinea că aceste cheltuieli vor fi efectuate în viitor, neexistând nicio obligație legală, contractuală, sau orice altă natură în sarcina recurentei-reclamante, care să o constrângă în privința acestei investiții.

În contextul inexistenței unui prejudiciu sigur în viitor, prejudiciul reclamat nu este cert, ci doar unul eventual, prejudiciul eventual fiind lipsit de certitudine și deci nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În ceea ce privește critica privind menținerea greșită de către instanța de apel a soluției de respingere a probei cu expertiză tehnică de către instanța de fond, prin încheierea de ședință din data de 02.09.2016, Înalta Curte apreciază că vizează aprecierea subiectivă și modul de interpretare a probelor, de care a dat dovadă instanța de judecată, astfel încât, niciunul din aceste aspecte nu poate face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea fiind cele expres și limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, critica prin care recurenta-reclamantă a susținut contradictorialitatea motivării deciziei recurate în ceea ce privește menținerea motivării instanței de fond referitoare la suportarea cheltuielilor de deviere a conductelor nu este fondată, deoarece, nu există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, echivalente cu nemotivarea hotărârii, de natură să atragă casarea în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Ultima critică de recurs, aceea referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a tratat excepția prescripției dreptului material la acțiune, reiterată în apel de intimatul-pârât B., Înalta Curte urmează a o respinge ca fiind lipsită de interes, în condițiile în care soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către intimatul-pârât în cauză, nu a produs nici o vătămare recurentei-reclamante, aceasta neputându-se considera parte nemulțumită de o soluție care îi este favorabilă în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, sub toate aspectele deduse judecății pe calea prezentului recurs, în raport de prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., ca nefondat.

II. Intimatul pârât B. a declarat recurs incident în cauză.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază ca fiind nelegală soluția instanței de apel de reducere a onorariului de avocat solicitat de acesta cu titlu de cheltuieli de judecată. Consideră, în esență, că decizia atacată este nelegală sub acest aspect, având în vedere că în cauză cheltuielile de judecată solicitate sunt corespunzătoare și proporționale, atât cu munca avocatului cât și cu dificultatea acesteia, din desfășurarea procesului rezultând faptul că nu se poate reține o dificultate redusă a cauzei și nici o reducere a onorariului de avocat bazată pe munca redusă a avocatului.

Analizând recursul incident declarat de pârâtul B., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

În speță, Curtea de apel a reținut că se impune cenzurarea onorariului de avocat achitat de intimatul pârât în apel din perspectiva prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care conferă instanței această posibilitate.

Astfel, s-a apreciat că sunt incidente aceste dispoziții legale, impunându-se cenzurarea onorariului de avocat, atât în raport de criteriile legale: complexitatea cauzei, munca depusă de avocat și circumstanțele particulare ale litigiului, dar și în raport de alte criterii de apreciere cum ar fi: volumul de muncă al avocatului, valoarea litigiului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vederea administrării probatoriului, sau prezența acestuia la toate termenele de judecată, în raport de circumstanțele existente.

Totodată, reținând că onorariul de avocat trebuie să se supună și cerinței rezonabilității, Curtea de apel a dat eficiență tuturor acestor criterii și aspecte, raportat la situația de fapt ce rezultă din dosarul cauzei și a redus cuantumul onorariului solicitat la suma de 1000 RON.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că motivul de casare invocat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, fără echivoc, numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, substanțial, ceea ce exclude posibilitatea ca în cadrul acestui motiv să se invoce încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor indicate în conținutul normei (art. 451 alin. (2) C. proc. civ.), aprecierea subiectivă a instanței asupra aspectelor de fapt ce rezultă din datele dosarului, în stabilirea cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, neputând face obiect de analiză în recurs, fiind o chestiune de netemeinicie, ci nu de nelegalitate, incompatibilă cu structura acestei căi de atac.

Pentru aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, sub aspectele deduse judecății pe calea prezentului recurs incident, în raport de prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât B. în recurs, având în vedere că instanța de control judiciar urmează să respingă ambele recursuri, astfel încât, atât recurenta-reclamantă cât și recurentul-pârât sunt în culpă procesuală pentru respingerea propriei căi de atac, dar parte câștigătoare în calea de atac a adversarului, Înalta Curte va obliga părțile cu interese contrare la suportarea reciprocă a cheltuielilor de judecată, urmând să dispună compensarea lor până la concurența sumei celei mai mici, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Totodată, va obliga recurentul-pârât B. la plata sumei de 44.229,14 RON (51048,14 - 6819), către recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând diferența rezultată în urma compensării cheltuielilor făcute de ambele părți, reținând în acest sens, culpa procesuală a acestuia în raport cu cheltuielile făcute de recurenta-reclamantă în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 75/A din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul pârât B. la plata sumei de 44.229,14 RON, către recurenta reclamantă S.C. A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2017.