ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1932/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9769 din 17 noiembrie 2016, Judecătoria Focșani a a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., dispunând admiterea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x/martie 1994 cu privire la suprafața de 1.400 mp teren intravilan, și respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect modificarea titlului de proprietate nr. x/iunie 1994, în sensul înscrierii în acesta a suprafeței de 1.400 mp teren intravilan, din titlul de proprietate nr. x/martie 1994.

Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin decizia, nr. 302 din 20 aprilie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 9769 din 17 noiembrie 2016.

împotriva acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat o cale de atac intitulată recurs, înregistrată la Tribunalul Vrancea ia data de 22 mai 2017.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin decizia nr. 110/R din 20 septembrie 2017, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Galați și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 octombrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aieatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din data de 30 octombrie 2017 s-a fixat termen de judecată la 5 decembrie 2017, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu de fond funciar, materie în care art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului.

Din perspectiva dispozițiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidență teza finală a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit căreia "De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate soluționate prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepția a fost admisă exclusiv în privința sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în prima teză a normei.

Pe de altă parte, decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei.

Față de împrejurarea că efectele deciziei menționate nu sunt aplicabile în cauză, nu se impune, pe aspectul competenței înaltei Curți, vreo referire la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017.

În ceea ce privește competența de soluționare a căii de atac intitulată recurs declarate in prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal, la acest moment al analizei, trebuie precizat că este lipsită de relevanță împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 și de cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012, hotărârile date de instanțele de apel în materia fondului funciar nu sunt supuse recursului.

Aceasta întrucât determinarea competenței pe baza normelor de drept incidente este prioritară față de chestiunea admisibilității recursului, chestiune va fi cercetată chiar de către instanța competentă.

Urmează a se stabili, așadar, instanța competentă a soluționa calea de atac intitulată recurs declarată împotriva unei hotărâri pronunțate în apel de către tribunal.

Or, potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. I precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă eă legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. I din cod, în sensul că înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența aitor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potiivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art, 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin, (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apei, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în căzu! în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând îa examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile prevăzute de legiuitor, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Vrancea revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei Galați, instanță în favoarea căreia înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului deciarat de pârâta B. împotriva deciziei civile rtr. 302 din data de 20 aprilie 2017, pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, în dosar nr. x/2017, în favoarea Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Fără caie de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2017.