ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2625/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. xx/314/2015, la data de 2 decembrie 2015, reclamanții A. și B., au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele C. SA, D. SA- Sucursala Suceava și SC D. SA, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că prevederile art. 5.1 lit. b) și c), art. 5.2 din Contractul de credit din 19 decembrie 2007, referitoare la comisionul de acordare și de administrare conțin clauze abuzive, să se constate nulitatea absolută a acestor prevederi contractuale și să fie obligată pârâta în sensul modificării contractul prin eliminarea clauzelor abuzive, precum și la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, precum și obligarea acesteia la plata dobânzii legale aferente, de la data plății până la restituirea efectivă, și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 5 ianuarie 2016, reclamanții au depus la dosar precizări cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, prin care au arătat că solicită restituirea comisionului de acordare în cuantum de 370 euro și a comisionului de administrare în cuantum de 3.881,07 euro, precum și a sumelor încasate cu acest titlu până la finalizarea procesului.

Prin Sentința civilă nr. 4528 pronunțată la data de 25 noiembrie 2016, Judecătoria Suceava a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții D. SA și D. SA - Sucursala Suceava, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. SA și cu intervenientul E. având ca obiect "restabilire echilibru contractual".

A constatat existența clauzelor abuzive cuprinse în art. V pct. 5.1 lit. b) și c) și în art. V pct. 5.2 din Contractul de facilitate de credit și de garanție din data de 19 decembrie 2007.

A obligat pârâta să modifice contractul în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 320 euro (la cursul BNR de la data plății) reprezentând comision de acordare, achitat în temeiul art. V pct. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție din data de 19 decembrie 2007.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 3.893,01 euro, (la cursul BNR de la data plății), încasată cu titlu de comision de administrare, în temeiul art. V pct. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție data de 19 decembrie 2007, începând cu data de 19 ianuarie 2009 până la data de 2 decembrie 2015, precum și sumele încasate cu acest titlu în continuare până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de acordare și de administrare încasat în temeiul art. V pct. 5.1 lit. b) și c) din Contractului de facilitate de credit și de garanție din data de 19 decembrie 2007), calculată de la data plății și până la data achitării efective a debitului.

A admis în parte cererea reclamanților și a dispus obligarea pârâtei la plata către sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către pârâtă privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 133/2018 din 21 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. SA București, împotriva Sentinței nr. 4528 din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Suceava precum și a încheierii din 10 martie 2016 a aceleiași instanțe, ca neîntemeiat. A fost obligată apelanta la plata către intimați a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menționate anterior, au declarat recurs recurentele-pârâte C. SA București și D. SA București.

Prin adresa din 2 mai 2018, Tribunalul Suceava a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul Suceava, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Suceava, secția civilă revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurentele-pârâte C. SA București și D. SA București împotriva Deciziei civile nr. 133/2018 din 21 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM