ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3118/2018

Ședința publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, sub numărul x/2015, reclamanții A. și B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. București, ca prin hotărârea ce o va pronunța, instanța să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale 4.1. pct. 2 lit. c), 4.3, 4.7 teza a II-a și 4.11 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la dobânda aniversară revizuibilă și să se dispună eliminarea lor din contract și eliminarea sumelor aferente din graficul de rambursare anexă; să se constatate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale 6.1. și 6.2 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la comisionul de administrare credit și cel de procesare și să dispună eliminarea lor din contract și eliminarea sumelor aferente din graficul de rambursare anexă; să constatate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale 14.11 din contractul de credit nr. x/11.03.2008, cu privire la modificarea unilaterală și dispună eliminarea ei din contract; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 15.095,43 CHF achitată cu titlu de dobândă revizuibilă și dobândă majorată, încasată din aprilie 2009 si până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța în cauză, precum și a celor ce vor fi achitate până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța în cauză; să oblige pârâta la restituirea sumei de 5826,64 CHF achitată cu titlu de comision de administrare credit, încasată de la începutul contractului si până ia introducerea acțiunii, precum si a celor ce vor fi achitate până ia punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța în cauză, să constatate că nu a acceptat, tacit actul adiționai implementat în baza O.U.G. nr. 50/2010, prin care pârâta a modificat cuantumul dobânzii.

Prin sentința civilă nr. 106 din 27 ianuarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. BUCUREȘTI și C. - SUCURSALA CÂMPULUNG MOLDOVENESC; a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în 4.1 pct. 2 lit. c), 4.3,4.7 teza a II a, din contractul de credit nr. x/11.03.02.2008.; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de dobândă, peste nivelul de 4,6 % pe an, între momentul primei aniversări a creditului, respectiv luna aprilie 2009 și până la punerea în executare a prezentei hotărâri.; a constatat că reclamanții nu au acceptat tacit actul adițional implementat în baza OUG50/2010.; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor.; a admis, în parte, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată si dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 RON către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 429 din 28.06.2017, Tribunalul Suceava a respins, ca neîntemeiat, apelul incident formulat de apelanta pârâtă C. București în contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B. și intimata reclamantă C. - prin Sucursala Câmpulung Moldovenesc împotriva sentinței civile nr. 106/27.01.2017 pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015

A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 106/27.01.2017 pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015, intimate-pârâte fiind C. București și C. - prin Sucursala Câmpulung Moldovenesc.

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 106/27.01.2017 pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în dosarul civil nr. x/2015, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 6.1 din contractul de credit nr. x/11.03.2003, referitoare la comisionul de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului; a dispus înlăturarea clauzei constatate abuzivă din contractul de credit nr. x/11.03.2003.

De asemenea, a obligat pârâtele să restituie reclamanților suma de bani reprezentând comision de administrare, în echivalentul în RON la data plății, percepută în mod abuziv, calculată de la data de 11.03.2003 și până la data pronunțării prezentei hotărâri.

A obligat pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată de la fond.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu sunt contrare prezentei.

A obligat intimatele pârâte să plătească apelanților reclamanți suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel (onorariu avocat acordat parțial).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A. București, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015.

La termenul de judecată din 16 februarie 2018, Curtea a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului.

Prin decizia nr. 33 din 16.02.2018, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Competența de soluționare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Suceava, reținându-se dispozițiile art. 96 pct. 2 C. proc. civ. coroborate cu art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) din același cod.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 26 martie 2018.

Prin rezoluția din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La data de 14 iunie 2018 intimații-reclamanți A. și B. au depus la dosar note scrise, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului, apreciind că în cauză competența aparține Curții de Apel Suceava.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Suceava, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 429 din 28 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2018.