ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 09.10.2018

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4173/2018

HOTĂRÂRE
09.10.2018
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4173/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Sucursala București, a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care:

1) să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 3 din contractul de consum cu garanție ipotecară nr. x/16 mai 2008 - referitoare la comisionul unic de acordare și la comisionul de analiză -, la art. 6 din actul adițional nr. x septembrie 2010 la același contract - referitoare la procentul de 2,25% din formula de calcul a ratei dobânzii, la art. 1 din actul adițional din 12 mai 2015 la același contract - referitoare la cuantumul marjei de 4,25 %, toate aceste clauze fiind considerate ca având caracter abuziv;

2) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision unic de acordare, în cuantum de 366 de Euro (1% din suma creditului de 36.600 Euro), a comisionului de analiză de 180 RON pe perioada 16 mai 2008 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate;

3) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de "procent", în cuantum de 2,25%, introdus cu încălcarea dispozițiilor legale de către bancă în formula de calcul a ratei dobânzii la contractul de credit, aferent perioadei 20 septembrie 2010 - 12 mai 2015, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate;

4) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în mod abuziv începând cu 12 mai 2015 și până la data rămânerii definitive a hotărârii, reprezentând diferența dintre marja de 3,75% stipulată în contract și cea de 4,25 % din actul adițional din 12 mai 2015, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate și cu statuarea pentru viitor a unei marje de 3,75%, în conformitate cu prevederile legale și contractuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, O.G. nr. 50/2010 și O.G. nr. 9/2000.

Prin sentința civilă nr. 567/2017 din 26 ianuarie 2017, Judecătoria Târgu-Jiu, secția Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 3 din contractul de credit nr. x/16 mai 2008, referitoare la comisionul unic de acordare și la comisionul de analiză și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a acestei clauze în ceea ce privește comisionul unic de acordare și comisionul de analiză.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de analiză și la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 20 octombrie 2016 și până la data plății efective.

A respins în rest cererea și a obligat-o pe pârâtă la plata în favoarea reclamantului a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar pârâta B. Sucursala București a declarat apel incident, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a fost admis apelul principal declarat de reclamantul A., a fost schimbată sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat caracterului abuziv al art. 6 din actul adițional 96 și art. 1 din actul adițional nr. x și s-a dispus restituirea sumelor încasate în plus față de dobânda compusă din indicele ROBOR și marja de la momentul încheierii contractului, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei rețineri până la data restituirii.

A fost admis apelul incident declarat de pârâta B. Sucursala București și a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor art. 3 din contract privind comisionul de analiză și restituirea acestuia.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Prin încheierea din 23 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a fost admisă cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelantul-reclamant A. și a fost îndreptată decizia nr. 639 din 9 octombrie 2017, în sensul că s-a trecut corect indicele EURIBOR în loc de indicele ROBOR.

Prin decizia nr. 220/2018 din 21 martie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis cererea de revizuire a deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunțată de același tribunal. A fost revizuită decizia atacată, în sensul eliminării mențiunilor referitoare la constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 1 din actul adițional din 12 mai 2015. A fost redus de la 5547,30 RON la 500 RON onorariul avocatului revizuentei și a fost obligat intimatul să îi plătească revizuentei 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. pârâta B. Sucursala București a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei și respingerea apelului formulat de reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 4 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția propriei necompetențe materiale asupra căreia, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în calea de atac a apelului de Tribunalul Gorj, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, privind unele masuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a introdus prin art. XVIII alin. (2) o dispoziție tranzitorie, prin care nivelul pragului valoric mai sus evocat a fost majorat de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, iar prin acte normative succesive s-a statuat ca această normă să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

Din cele anterior expuse, se conchide că prin C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, cu valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost instituită nicio normă de competență care să stabilească expres instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la 9 octombrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către instanța de contencios constituțional, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor date de judecătorii în cererile evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanța de contencios constituțional nu a reținut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competența de soluționare a instanței supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei anterior evocate relevă că, în acord cu dispozițiile procedurii civile, Curtea Constituțională a recunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională nici nu ar fi putut stabili competența instanței supreme în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunță numai în limitele competenței sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de la judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestei nome a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră în favoarea Înaltei Curți exclusivitatea de competență în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care instanței supreme îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța această instanță în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispozițiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, așa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreunul dintre aceste texte legale, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste argumente, raportat la pronunțarea deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, instanța supremă impune concluzia că în speță competența de soluționare a recursului revine Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia urmează să decline cauza.

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. Sucursala București împotriva deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2018-06-07
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2565/2018
Ședința publică din data de 7 iunie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 27.10.2015 sub nr x/2015, reclamanta A. a solicitat instan
ÎCCJ 2018-04-17
0,96
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2018
Ședința publică din data de 17 aprilie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 15.06.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C., pri
ÎCCJ 2019-01-18
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 115/2019
Asupra excepției de necompetență materială, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. și B.1 - Sucursala Județeană Gorj, a solicitat instanței ca
ÎCCJ 2018-12-13
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5349/2018
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureș, sub nr. x/2016, la data de 07.03.2016, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat: - să s
ÎCCJ 2018-03-15
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 915/2018
Ședința publică din data de 15 martie 2018 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 28 decembrie 2014, reclamantul A. a solicitat instanței să constat
Sursă