ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2560/2018

Ședința publică din data de 7 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 09.12.2014, sub nr. x/2014, reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA FULGA, prin primar, în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.R.L., prin reprezentant B., S.C. C. S.R.L. și D., a solicitat instanței obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 85.012,18 RON, reprezentând contravaloare lucrări neexecutate și decontate de către pârâta S.C. A. S.R.L., în urma situațiilor de plată, vizate de către pârâta S.C. C. S.R.L.; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 28.312,00 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei sus menționată, calculate pentru perioada 31.12.2012-06.11.2014, conform dispozițiilor în vigoare, referitor la calcularea dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 2313 din data de 09.03.2017, Judecătoria Ploiești a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.R.L. și D., invocată de pârâții S.C. C. S.R.L. și D., prin întâmpinare. A respins cererea formulată și precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA FULGA, prin primar, în contradictoriu cu pârâții S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și D.. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 96.787,44 RON, reprezentând debit încasat nelegal. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 7.066,00 RON, reprezentând dobândă legală, precum și suma de 25.165 RON, reprezentând majorări de întârziere. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 1.000,00 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expert. A respins cererea pârâților S.C. C. S.R.L. și D. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta arătând că instanța de fond trebuia să aibă în vedere faptul că în baza contractului de prestări servicii nr. x/21.09.2012, S.C. C. S.R.L. avea obligația să presteze activitatea de diriginte de șantier, obligație care a desfășurat-o prin domnul D., unica persoană care deținea autorizație în acest sens.

Prin decizia nr. 3187 din 01.11.2017, Tribunalul Prahova sectia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ COMUNA FULGA împotriva sentinței civile nr. 2313 din data de 09.03.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatele - pârâte S.C. A. S.R.L., prin mandatar CII E., S.C. C. S.R.L. și D..

A schimbat în parte sentința apelată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.R.L. și D..

A admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și D..

Totodată, a obligat pârâții S.C. C. S.R.L. și D. în solidar cu pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 96787,44 RON debit încasat, de 7066 RON dobândă legală, de 25165 RON majorări penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON efectuate la instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.R.L. și D. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și respingerea cererii privind obligarea recurenților la plata sumelor solicitate de reclamantă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 februarie 2018.

Prin rezoluția din data de 21 februarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 7 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La data de 6 iunie 2018, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți în soluționarea cauzei.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții S.C. C. S.R.L. și D. împotriva deciziei nr. 3187 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2018.