ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la 25 octombrie 2016, sub nr. dosar x/2016, reclamanții A. și A. PFA au chemat în judecată pe pârâții B., Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Ploiești și Consiliul Local Ploiești, prin Primar, pentru ca instanța prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora în solidar la plata către A. a sumei de 11.760 RON și a dobânzii legale calculate de la scadența fiecărei sume și la plata către A. PFA a sumei de 31.733 RON și a dobânzii legale calculate de la scadența fiecărei sume.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ.

La primul termen de judecată, în data de 08 martie 2017, reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 38.587 RON, în loc de cea indicată inițial la valoarea de 31.733 RON, ca urmare a sumelor devenite exigibile ulterior promovării acțiunii, pentru activitatea prestată în continuare în baza Contractului de prestări servicii sportive nr. 20/30.06.2015. La termenul de judecată din data de 12.04.2017 reclamanții și-au retras pretențiile în privința dobânzilor legale, în sensul solicitării acestora doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 3718 din 19 aprilie 2017, Judecătoria Ploiești a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată și precizată formulată de reclamanții A. și A. PFA, în contradictoriu cu pârâtii B., Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Ploiești și Consiliul Local Ploiești prin Primar . A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești și Consiliul Local Ploiești și a respins cererea introdusă împotriva pârâților Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești și Consiliul Local Ploiești ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A obligat pe pârâtul B. la plata către reclamantul A. PFA a sumei de 38.587 RON reprezentând onorariu datorat pentru lunile aprilie - noiembrie 2016 în temeiul contractului nr. x/01.03.2016 și a dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data achitării integrale a debitului principal, respingând ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata către reclamantul A. a sumei de 11.760 RON datorată în temeiul contractului nr. x/30.06.2015.

Împotriva sentinței au formulat apel reclamanții A. și A. PFA.

Prin decizia nr. 3528 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul formulat de apelanții A. și A. PFA, împotriva sentinței civile nr. 3718/19.04.2017 pronunțată de Judecatoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatii B., Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești prin Primar și Consiliul Local Ploiești prin Primar, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Prahova, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 februarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 19 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimații Primarul Municipiului Ploiești, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești prin Primar și Consiliul Local Ploiești prin Primar au depus concluzii scrise, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Prahova în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 3528 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.