ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5245/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 01.03.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității deciziei nr. 657 din 31.07.2017 emisă de pârâtă, constatarea revocării fără justă cauză a mandatului de director și obligarea pârâtei la plata pretențiilor de 215.085 RON, cu titlu de daune-interese.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 143 și urm. din Legea nr. 31/1990, dispozițiile art. 2009 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 523 din 05 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A, având ca obiect constatare nulitate decizie și pretenții.

Prin decizia civilă nr. 703/A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 523/21.06.2017, pronunțată de Tribunalul Arad și, în consecință:

A schimbat sentința apelată și a admis în parte acțiunea reclamantului A., în sensul că:

A constatat nulitatea deciziei nr. 657/31.01.2017 emisă de către pârâtă și a constatat revocarea mandatului de director al reclamantului fără justă cauză.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 RON daune interese către reclamant și a fost respinsă în rest acțiunea reclamantului.

La 4 ianuarie 2018, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 703/A din 26.10.2017 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1266 alin. (2) din noul C. civ. potrivit cărora "La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Astfel, a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut că reclamantul A. nu ar fi avut interesul să solicite încetarea contractului de mandat, întrucât la preluarea postului de director general și ulterior, de administrator special, acesta a fost obligat, în considerarea funcției deținute, să garanteze în nume personal, în calitate de garant avalist, patru credite contractate la C. de către S.C. B. S.A.

În opinia recurentei, reclamantul - intimat A. a fost de acord cu încetarea contractului de mandat prin acordul părților întrucât la data de 01.02.2017, când a semnat decizia nr. 657/31.01.2017, nu a formulat obiecții cu privire la conținutul acesteia, fiind respectate prevederile art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contractul de mandat nr. x/15.06.2012.

Contrar prevederilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., instanța de apel nu a interpretat voința reclamantului raportat și la comportamentul ulterior al acestuia, după semnarea deciziei de încetare a contractului de mandat prin acordul părților, din care rezultă faptul că a fost de acord cu încetarea contractului de mandat.

Recurenta - pârâtă mai arată că, instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenta a susținut că probele administrate în cauză atestă situația de fapt descrisă de aceasta, că reclamantul a fost administratorul special al S.C. B. S.A o perioada lungă de timp, astfel că avea cunoștință despre posibilitatea formulării unor obiecții, a exprimării dezacordului sau a refuzului de încetare a contractului de mandat prin acordul părților și faptul că o astfel de manifestare de voință nu necesită prezența fizică a unei persoane din conducerea societății.

Prin urmare, a susținut recurenta că în mod greșit instanța de apel nu a dat eficiență prevederilor art. 1270 alin. (2) C. civ. și prevederilor art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contractul de mandat nr. x/15.06.2012 privind încetarea contractului prin acordul părților, considerând că manifestările de voință ale reclamantului - intimat nu reprezintă acordul acestuia pentru încetarea contractului de mandat.

În continuare, a arătat recurenta că în situația în care reclamantul nu și-ar fi însușit decizia de încetare a contractului de mandat ar fi trebuit să se prezinte în continuare la societate și să-și desfășoare activitatea, or, acesta a înțeles să dea curs mențiunilor din decizie privind termenul de preaviz de 30 de zile, conduită din care rezultă că a fost de acord cu încetarea contractului de mandat.

A mai arătat recurenta că încetarea contractului de mandat a avut loc prin acordul părților, în temeiul art. 9 pct. 9.1 lit. d) din contract, nefiind vorba despre revocarea mandatului în temeiul art. 9, pct. 9.1., lit. b) din contract, aspect ce rezultă fără dubii din conținutul deciziei, în cuprinsul acesteia nefiind invocate motive de încetare a contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în sarcina mandatarului.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, care prevăd că directorii pot fi revocați oricând, iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul este îndreptățit la plata unor daune - interese și ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile.

În opinia recurentei, contractul de mandat a încetat prin acordul părților, în această situație nefiind aplicabile prevederile art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, republicată, privind dreptul la daune - interese.

Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea în prezenta cauză a articolelor de lege menționate mai sus, deși în cauză nu este vorba de o revocare fără justă cauză a contractului de mandat, iar reclamantul - intimat nu a făcut dovada prejudiciului cauzat pentru a-și justifica pretențiile solicitate.

La data de 23 mai 2018, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 iunie 2018 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 5 octombrie 2018, s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia, la 7 decembrie 2018, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate de recurenta-pârâtă referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 alin. (2) și art. 1270 C. civ., precum și art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel, având în vedere că situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

În privința criticii referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., se constată sub un prim aspect că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe acest text de lege.

Ceea ce critică recurenta de fapt este că în mod greșit instanța de apel nu a aplicat textul de lege menționat, în temeiul căruia ar fi trebuit să rețină, din conduita intimatului reclamant ulterioară comunicării deciziei nr. 657/31.01.2017, acordul acestuia la încetarea contractului de mandat.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că pentru a aprecia asupra modalității aplicării dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din noul C. civ., referitoare la interpretarea contractului, ar trebui constatată mai întâi incidența acestor dispoziții legale în cauză. Din actele dosarului rezultă însă că nici reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe acest text de lege și de asemenea niciuna dintre instanțe nu și-a întemeiat soluția pe acest text de lege, invocat de altfel de recurentă pentru prima dată direct în recurs. De asemenea, câtă vreme în discuție nu este nici natura și nici executarea contractului de mandat încheiat între părți, ci chiar încetarea acestuia, instanța de recurs constată că textul de lege invocat de recurentă nu este incident în cauză, neavând legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, dispozițiile art. 1266 din noul C. civ. edictează o regulă de interpretare a contractelor, în timp ce în cauză se pune problema modalității de încetare a contratului de mandat încheiat între părți, respectiv dacă în cauză este vorba de o revocare unilaterală sau de o încetare prin acord.

Față de aceste considerente, instanța de recurs constată că sunt nefondate criticile recurentei vizând neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1266 alin. (2) din C. civ.

Nici critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 din noul C. civ. nu va fi reținută. Astfel, așa cum s-a arătat deja, situația de fapt stabilită de instanța de apel nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel, respectiv lipsa acordului intimatului reclamant la încetarea contractului de mandat, aceasta nu a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1270 alin. (2) din noul C. civ. referitoare la modalitățile de încetare a contractului.

În realitate, recurenta critică aplicarea greșită a textului de lege evocat prin raportare la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și respectiv la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei, care sunt în căderea instanțelor de fond, ci legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

Pentru aceleași considerente se constată ca fiind nefondată și critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, despre care recurenta susține în mod greșit că nu erau incidente, prin raportare din nou la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Așa fiind, în speță nu se confirmă motivul de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisului aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 703/A din 26 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON către intimatul-reclamant A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2018.