ÎCCJ, Decizia nr. 17/2019

Prin recursul în interesul legii se solicită interpretarea dispozițiilor art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, problema de drept supusă dezlegării vizând admisibilitatea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost soluționate cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Codul de procedură civilă

Autorul sesizării arată că examinarea jurisprudenței la nivel național a relevat faptul că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește problema de drept supusă dezlegării, existând două orientări, după cum urmează:

Astfel, ipoteza reglementată de art. 513 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă are în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibilă de a fi atacată; altfel spus, legiuitorul a menționat prin acest text legal calea de atac a recursului cu semnificația suprimării căii de atac a apelului pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului, iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității și unicității căii de atac și ar crea, contrar intenției legiuitorului, un nou grad de jurisdicție.

De la această regulă există o singură excepție, reglementată de alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă, în ipoteza revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri, caz în care este deschisă numai calea de atac a recursului, fiind suprimat apelul.

Deoarece instituie regula după care sunt formulate căile de atac împotriva hotărârilor care soluționează celelalte cazuri, limitativ prevăzute de legislația în materie de revizuire, prevederile art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă au caracter de normă generală, pe când cele ale art. 513 alin. (6) din același cod, întrucât derogă de la regulă, au caracter de normă specială, ceea ce impune o interpretare restrictivă a acestora.

De aceea, s-a apreciat în această opinie, trebuie evitată coroborarea celor două texte legale, întrucât interpretarea normei speciale prin raportare la norma generală ar aduce atingere principiului "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant", anulându-i caracterul derogatoriu, și s-ar îndepărta de la scopul urmărit de legiuitor, de a lăsa deschisă calea recursului împotriva tuturor hotărârilor care soluționează o cerere de revizuire pronunțată pe contrarietate de hotărâri, indiferent dacă hotărârile contrare sunt pronunțate în apel sau recurs.

Autorul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază ca fiind în acord cu litera și spiritul legii prima orientare jurisprudențială, invocând următoarele argumente principale:

Noul Cod de procedură civilă promovează, la fel ca și Codul de procedură civilă din 1865, regula potrivit căreia hotărârea pronunțată asupra cererii de revizuire poate fi atacată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, aplicându-se și în această materie principiul conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.

S-ar părea că recursul este admisibil în toate situațiile. Totuși, doctrina și jurisprudența ce s-au dezvoltat sub imperiul dispozițiilor vechiului cod s-au pronunțat în sensul că, și în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil numai dacă hotărârea ce a fost atacată cu revizuire este susceptibilă de apel sau recurs.

Dispozițiile art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, cu valoare de excepție, trebuie raportate și interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) din același cod, care instituie regula în această materie.

Din interpretarea logică, teleologică și sistematică a acestor norme procedurale, în acord cu spiritul noului Cod de procedură civilă și cu principiile care îl guvernează, așa cum reiese din Expunerea de motive ce a stat la baza elaborării acestuia, rezultă că ipoteza reglementată de alin. (6) al art. 513 are în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibilă de a fi atacată.

Având în vedere principiul celerității soluționării cauzelor, în strânsă legătură cu necesitatea eficacității administrării actului de justiție, menționarea în cuprinsul alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă a căii de atac a recursului are semnificația suprimării căii de atac a apelului (pentru ipoteza în care această cale de atac s-ar exercita anterior recursului), iar nu cea a instituirii unei noi căi de atac, aceasta și în considerarea faptului că, în cazul contrarietății de hotărâri, atunci când se confirmă, nu mai sunt necesare alte dezbateri, opțiunea fiind una singură - anularea celei din urmă hotărâri, respectiv trimiterea spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Doar în cazul celorlalte motive de revizuire, admiterea cererii de revizuire presupune reluarea judecății, în primă instanță, în apel, în recurs.

Recunoașterea unor căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de art. 7 și art. 145 din Codul de procedură civilă, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legilor și al autorităților. Cu alte cuvinte, nu se poate crea, contrar intenției legiuitorului, pe cale de interpretare, un nou grad de jurisdicție.

Atunci când legiuitorul a dorit o derogare în ceea ce privește calea de atac exercitată împotriva unei hotărâri definitive, a prevăzut aceasta în mod expres.

În acest sens au fost edictate dispozițiile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, care prevăd posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii prin care se constată renunțarea la judecată, hotărâre care poate să aparțină chiar unei instanțe de recurs. Conform dispozițiilor art. 421 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare, iar când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători - printre cererile supuse perimării prevăzute de art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă numărându-se și cererile de recurs.

Ca urmare a Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, instanțele judecătorești au devenit competente să soluționeze recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în ultimul grad de jurisdicție, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

Pentru interpretarea art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în sensul inadmisibilității recursului, se poate folosi și un argument de tehnică legislativă.

Astfel, doar în situația în care acest articol ar fi fost redactat sub forma "dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este, în toate cazurile, recursul", ar fi fost corectă interpretarea conform căreia este admisibil recursul și în situația în care hotărârea supusă revizuirii nu este susceptibilă de a fi atacată.

Cu titlu de exemplu pot fi menționate prevederile art. 244

Din jurisprudența instanței supreme sunt relevante decizii ale Completului de 5 judecători, prin care s-au soluționat pe fond recursuri în dosare în care cererile de revizuire au fost formulate împotriva unor hotărâri definitive - deciziile nr. 201 din 11 septembrie 2017, nr. 317 din 4 decembrie 2017, nr. 330 din 11 decembrie 2017, nr. 328 din 11 decembrie 2017, nr. 6 din 29 ianuarie 2018, nr. 196 din 12 februarie 2018, nr. 45 din 12 martie 2018, nr. 56 din 26 martie 2018, nr. 86 din 23 aprilie 2018, nr. 71 din 2 aprilie 2018, nr. 101 din 7 mai 2018, nr. 109 din 21 mai 2018, nr. 155 din 10 septembrie 2018, nr. 165 din 24 septembrie 2018, nr. 179 din 8 octombrie 2018, nr. 190 din 22 octombrie 2018, nr. 196 din 5 noiembrie 2018, nr. 7 din 14 ianuarie 2019, nr. 9 din 21 ianuarie 2019 și nr. 21 din 28 ianuarie 2019.

Cele două opinii, care au fost identificate în jurisprudența instanțelor, menționată mai sus, se regăsesc și în doctrină.

Astfel, s-a arătat că intenția legiuitorului a fost să suprime, prin art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, dreptul de apel atunci când hotărârea a cărei revizuire se cere este supusă atât apelului, cât și recursului, și nu să creeze un drept de recurs la recurs, de a deschide calea recursului în situația în care hotărârea supusă revizuirii este pronunțată în recurs sau este definitivă, în condițiile art. 513 alin. (5) din același cod, cu care trebuie făcută o coroborare. În plus, s-a susținut că se aplică și pentru această ipoteză principiul accesorium sequitur principale și că, având în vedere că legiuitorul impune soluția anulării celei de-a doua hotărâri (în caz de admitere a cererii), admisibilitatea căii de atac este dată de această a doua hotărâre.

Pe de altă parte, s-a arătat că, față de dispozițiile art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, soluția nedeschiderii căii de atac a recursului la recurs, susținută sub vechiul cod de procedură civilă, apare ca fiind discutabilă în noile condiții procedurale. Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este totdeauna recursul. Cum norma legală stabilește, fără nicio distincție, că hotărârea dată asupra revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este susceptibilă de recurs, înseamnă că pentru admisibilitatea recursului nu mai interesează dacă cea de-a doua hotărâre este sau nu susceptibilă de apel/recurs, intenția vădită a legiuitorului fiind ca, în toate cazurile, hotărârea să fie susceptibilă de recurs.

Raportul asupra recursului în interesul legii analizează sesizarea, apreciind că, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a făcut dovada existenței unei jurisprudențe neunitare referitoare la problema de drept supusă dezlegării și că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din același cod.

În ceea ce privește fondul problemei de drept supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, recursul formulat împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod este admisibil, indiferent dacă hotărârea atacată cu revizuire are sau nu caracter definitiv.

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii", precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, așadar, următoarele aspecte:

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod contrar soluției propuse de autorul sesizării și consacrate de o parte a jurisprudenței, astfel cum rezultă din analiza hotărârilor judecătorești anexate sesizării, a doua orientare jurisprudențială corespunde sensului reglementării supuse interpretării, orientare care se regăsește și în jurisprudența Completului de 5 judecători al instanței supreme, subliniată anterior la pct. V.

Astfel, revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, de tradiție în dreptul românesc, care, fără a implica realizarea unui control judiciar, determină - cu excepția cazului în care revizuirea se întemeiază pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă - o nouă judecată a litigiului, întemeiată pe unele elemente care nu au fost cunoscute și nu au putut forma obiectul judecății la soluționarea primordială a cauzei.

Tocmai pentru că premisa revizuirii presupune o judecare primordială a litigiului care, de regulă, a parcurs toate etapele evaluării critice a hotărârii pronunțate în cauză, legiuitorul nu a atribuit hotărârii date în revizuire caracterul hotărârii de primă instanță. De aceea, prin art. 513 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit regula că "hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită", regulă care este imutabilă, prin prisma art. 457 alin. (1) din același cod.

Cu toate acestea, prin art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă, legiuitorul român a statuat că "Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre Secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența Completului de 5 judecători".

Cu privire la norma procesuală de drept citată, în acord cu autorul sesizării și cu instanțele care au pronunțat hotărâri care au cristalizat prima orientare jurisprudențială, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că aceasta are valoare de excepție, fiind de strictă interpretare și aplicare.

Divergența de păreri pleacă însă de la câmpul de aplicare a excepției sau a limitei derogării de la regula generală, sens în care:

Un prim argument în sprijinul acestei din urmă orientări rezidă în evaluarea regulii gramaticale de interpretare a textelor care, succesiv, în art. 513 din Codul de procedură civilă, stabilesc un regim distinct al căii de atac. Comparând cele două alineate succesive, sesizăm cu claritate că legiuitorul diferențiază calea de atac a hotărârii date în revizuire, nu după criteriul hotărârii atacate, ci după criteriul motivului de revizuire cercetat în această procedură de retractare.

Întrucât, în procedura de elaborare legislativă, legiuitorului nu îi este permisă reglementarea paralelă, rolul conjuncției "dacă", introduse în alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă, este de a sublinia condiția legată de motivul revizuirii, prin comparație cu alineatul precedent, unde nicio distincție de acest gen nu este realizată. Această conjuncție imprimă și o interpretare restrictivă, care exclude asimilarea motivului de revizuire întemeiat pe hotărâri potrivnice, în masa tuturor celorlalte motive înglobate în alin. (5) din același articol.

De aceea, nu poate fi admis, așa cum propune prima orientare jurisprudențială, că art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat numai prin coroborare cu alineatul precedent, deoarece legiuitorul nu legiferează distinct, după natura hotărârii atacate, ci după motivul de revizuire.

Într-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 513 din Codul de procedură civilă se impune lămurirea înțelesului și conținutului art. 513 alin. (6) din același cod, în antiteză cu alin. (5) al aceluiași articol, ținând seama de legătura dispoziției legale analizate, în contextul altor dispoziții normative relevante.

Astfel, se observă că legiuitorul - în opoziție cu reglementarea din alineatul precedent, care consacră implicit că, în cazul revizuirii hotărârilor definitive, hotărârea pronunțată este definitivă - a stabilit în art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă că este supusă recursului hotărârea pronunțată, atunci când revizuirea are ca scop conservarea și garantarea securității raporturilor juridice, grație importanței pe care o dă valorii lucrului judecat.

Nevoia de a preîntâmpina orice greșeală care să submineze sau să înfrângă autoritatea de lucru judecat a determinat efortul legiuitorului de a reglementa noțiunea și limitele înglobate de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, efectele acesteia, dar mai ales de a sublinia importanța sa vitală în plan jurisdicțional, statuând nu doar că aceasta este intangibilă, dar și că este prevalentă în concurs cu alte principii ale procesului civil.

Conservând acest deziderat și în materia căilor extraordinare de atac, putem observa că, în cazul revizuirii pentru hotărâri potrivnice, legiuitorul a înlăturat orice limite referitoare la admisibilitatea revizuirii în funcție de evocarea fondului în hotărârea atacată, a stabilit norme speciale de competență materială, iar în final a statuat o regulă specială în materia căii de atac a hotărârii pronunțate în urma judecății.

Nu este deloc întâmplător că, în acest context, în teza a II-a a alin. (3) al art. 513 din Codul de procedură civilă, legiuitorul român a conferit dreptul părților la recurs chiar și atunci când revizuirea a fost pronunțată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție și chiar când este atacată cu revizuire o hotărâre a instanței supreme, spre deosebire de reglementarea din Codul de procedură civilă din 1865 unde, într-adevăr, pentru această ipoteză, legiuitorul admitea că hotărârea dată în revizuire este irevocabilă.

Interpretarea logică a normei de drept supuse analizei conduce la concluzia că alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă instituie o derogare de la regula că hotărârea pronunțată în revizuire este supusă aceleiași căi de atac ca și hotărârea supusă revizuirii.

Ca principiu, excepția trebuie prevăzută ca atare de lege, iar norma de excepție este de strictă interpretare și aplicare, aceasta găsindu-și sensul tocmai prin diferența pe care o conturează în raport cu norma generală. Fără a relua ceea ce deja s-a dezvoltat, elementul de diferență care delimitează sfera de aplicare a normei de excepție este dat de motivul de revizuire, astfel că art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă permite recursul ori de câte ori motivul de revizuire invocat este cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Apoi, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nu se poate adăuga alin. (6) al art. 513 din Codul de procedură civilă o distincție pe care textul nu o include, respectiv aceea că este recunoscută calea de atac a recursului doar atunci când hotărârea atacată cu revizuire pentru contrarietate de hotărâri este susceptibilă de apel sau/și recurs, dar niciodată atunci când hotărârea revizuibilă este definitivă. De aceea, argumentul interpretării coroborate a alin. (6) cu alin. (5) al art. 513 din Codul de procedură civilă nu poate fi acceptat, acesta ignorând regula de interpretare a legii în context.

Plecând de la aceste premise, a admite că pentru motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă se poate considera că, dacă hotărârea supusă revizuirii este definitivă, atunci hotărârea dată în revizuire este definitivă înseamnă a crea, pe cale pretoriană, o nouă derogare, adică o excepție de la excepție, ceea ce ar reprezenta o adăugare la lege.

Un alt considerent în sensul acestei interpretări este justificat de regula că actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, dar și de argumentul interpretării prin reducere la absurd a art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă.

Astfel, în sprijinul concluziilor anterioare sunt de menționat dispozițiile art. 513 alin. (6) teza finală din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența Completului de 5 judecători".

Potrivit art. 510 alin. (2) din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a soluționa o cerere de revizuire, atunci când prima hotărâre este pronunțată de o curte de apel sau atunci când una dintre hotărârile potrivnice a fost pronunțată de instanța supremă.

Prima orientare jurisprudențială avansează, pentru ipoteza în care competența revizuirii aparține, potrivit legii, Înaltei Curți de Casație și Justiție, cazual, următoarea interpretare:

Totuși, pentru toate argumentele prezentate, nu poate fi admis că legiuitorul a intenționat, în contextul noii legiferări a revizuirii, o limitare a aplicării tezei legale într-o asemenea măsură.

Celor deja arătate se adaugă și argumentul că, în ierarhia instanțelor judecătorești, este greu de acceptat că acesta este singurul caz în care este cu adevărat nevoie să fie exercitat controlul jurisdicțional la Completul de 5 judecători asupra unei hotărâri a instanței supreme, atunci când aceasta este chemată să cenzureze, prin revizuire, o hotărâre pronunțată de o judecătorie sau de către un tribunal.

Argumentul în sensul că intenția legiuitorului nu ar fi fost în niciun caz să deschidă calea recursului împotriva unei hotărâri definitive este înlăturat nu numai de norma legală în discuție, ci și de alte norme similare, valorificate inclusiv de autorul sesizării, care a confirmat pentru acestea faptul că hotărârea atacată poate fi și una definitivă - art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, care reglementează calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care se constată renunțarea la judecată, și art. 421 alin. (2) din același cod, în care se arată că hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare, iar când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

În egală măsură, sunt relevante și dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară - referitor la care s-a statuat prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale

În această decizie s-au reținut considerente care pot fi valorificate și în înlăturarea aceluiași argument al opiniei contrare, prin care s-a susținut că intenția legiuitorului nu ar fi fost în niciun caz să deschidă calea recursului împotriva unei hotărâri definitive. Astfel, s-a statuat că, întrucât "egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiași tratament juridic pentru situații analoage, se realizează o discriminare între persoanele care pot accesa calea de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale în funcție de gradul instanței judecătorești în fața căreia este ridicată excepția de neconstituționalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituție", precum și că blocarea "accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție prin raportare la folosirea căilor de atac, contrar art. 21 alin. (1) și (2) și art. 129 din Constituție. De asemenea, ținând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcție de garanțiile procesuale de care dispun părțile în litigiu, Curtea constată că textul criticat încalcă și art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil. (. . . . . . . . . .)".

Principiul celerității soluționării cauzelor, invocat de autorul sesizării, cu referire și la Expunerea de motive a noului Cod de procedură civilă, nu poate infirma un drept, cu atât mai mult cu cât în dispoziția legală în discuție a intervenit o modificare față de vechea reglementare, prevăzându-se în mod expres dreptul la recurs împotriva hotărârii prin care s-a soluționat o cerere de revizuire de către o secție a Înaltei Curți, iar în actul de referință se subliniază că sustragerea anumitor hotărâri de la calea de atac a recursului trebuie prevăzută în mod expres.

Nu în ultimul rând, este de menționat că argumente similare cu cele arătate în prezenta decizie se regăsesc în motivarea Deciziei nr. 2 din 30 ianuarie 2017

Se apreciază, așadar, că finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea art. 513 alin. (6) din Codul de procedură civilă corespunde celei de-a doua orientări jurisprudențiale, astfel că, indiferent de categoria hotărârii atacate cu revizuire, atunci când aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din același cod, recursul este admisibil.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 514 din același cod,