Oancea și alții împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 5984/02) îndreptată împotriva României și din care unsprezece cetățeni ai acestui stat, dumnii Petre Oancea, Dumitru Oancea, Alexandru Stoicescu, Gheorghe Stoicescu și Teodor Dumitrescu și doamnele Maria Scrieciu, Maria Oancea-Dumitrescu, Elena Radulescu, Victoria Mazurca, Maria-Eugenia Pîrlea și Margareta-Aurelia Constantinescu ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 20 noiembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de avocat Eugenia Crângariu, cu sediul la București. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 26 septembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât în plus că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Prin sentință definitivă din 14 mai 1998, tribunalul de primă instanță din București a admis acțiunea în revendicarea unui bun imobiliar naționalizat în regimul comunist pe care reclamanții o introduseră împotriva consilului local din București. Amplasat la nr. 53 din strada Calea Griviței, la București, bunul se compunea din două corpuri de clădiri și terenul atenant. La acea vreme, unul din apartamentele clădirii era ocupat de soții P. în virtutea unui contract de închiriere pe care-l încheiaseră anterior cu Statul și care fusese prelungit de drept pentru o durată de cinci ani în virtutea legii nr. 17/1994 privind prelungirea și reînnoirea contractelor de închiriere.

Pe o decizie a primarului Bucureștiului, reclamanții, în calitatea lor de coproprietari, au fost formal puși în posesiune a bunului lor la 10 noiembrie 1998. Soții P., care au fost informați de decizia primarului, au refuzat să plece din locație sau să încheie un contract de închiriere cu reclamanții în calitatea lor de noi proprietari ai apartamentului. I-au împiedicat pe aceștia și pe membrii familiilor lor să se bucure de prerogativele lor de proprietari, prin blocarea accesului la clădiri și curtea imobilului prin punerea unui lacăt, prin amenințări verbale și chiar agresiuni fizice, și prin împiedicarea acestora să efectueze lucrările necesare pentru reabilitarea bunului lor. Comportamentul soților P. a fost sancționat de autoritățile de poliție printr-un proces-verbal de contravenție din 20 aprilie 1999, confirmat printr-o sentință din 16 noiembrie 1999 a tribunalului de primă instanță din București.

Având în vedere comportamentul soților P., la 11 mai 1999, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanții i-au somează să plece din locație, indicând că nu doresc să încheie cu ei un contract de închiriere; comportamentul lor agresiv făcea imposibilă coabitarea în imobil, circumstanță de natură să împiedice prelungirea legală a contractelor de închiriere conform art. 13 i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor ("OUG nr. 40/1999").

Confruntați cu refuzul soților P. de a răspunde cererii lor, în virtutea art. 25 și 24 b) alineatele 1 și 3 din legea nr. 114/1996 privind imobilele cu destinație de locuință ("legea nr. 114/1996") și din art. 13 i) din OUG nr. 40/1999, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune de expulzare, invocând că soții P. îi împiedicau din utilizarea normală a imobilului și că refuzau să plătească chirii.

Prin sentință din 7 iunie 2000, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a ordonat expulzarea soților P. din imobilul reclamanților. Sprijinindu-se pe declarațiile martorilor ascultați, pe procesul-verbal din 20 aprilie 1999 și pe refuzul apărătorilor de a răspunde la întrebările puse de judecători (interogatoriu), tribunalul a hotărât că soții P. ocupau apartamentul fără titlu de închiriere și că au avut un comportament care făcea imposibilă coabitarea în imobil și împiedica utilizarea normală a locuinței. Această sentință a fost confirmată, în apel de soții P., printr-o hotărâre din 16 ianuarie 2001 pronunțată de tribunalul județean din București.

Pe un recurs al soților P., prin hotărâre definitivă din 22 mai 2001, curtea de apel din București a anulat deciziile pronunțate de judecătoriile inferioare și, pe fond, a respins acțiunea de expulzare a soților P. Curtea de apel a constatat că soții P. au avut un comportament condamnabil față de reclamanți, manifestând nemulțumirea cu privire la calitatea lor de noi proprietari, dar că un asemenea comportament nu corespundea cazului prevăzut de art. 13 i) din OUG nr. 40/1999, care trebuia interpretat ca referindu-se exclusiv la relațiile între diferiți chiriași ai unui imobil. Prin urmare, a hotărât că, în virtutea art. 11 din OUG nr. 40/1999, era necesar să se prelungească de drept contractul de închiriere încheiat de soții P. cu Statul, și că incumba reclamanților să trimită o notificare apărătorilor, prin executor judecătoresc, în conformitate cu art. 10 din OUG nr. 40/1999, pentru a-i invita să încheie un contract de închiriere. B. A doua acțiune de expulzare

Prin sentință din 14 februarie 2005, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea reclamanților de expulzare a soților P. din imobilul în cauză pe motiv al absenței titlului de închiriere al acestora, observând că în aprilie 2004 OUG nr. 40/1999 încetase să producă efectele sale privind prelungirea de drept a contractelor de închiriere și că contractul de care se bucurau apărătorii nu putea fi reînnoit în virtutea art. 14 din OUG nr. 40/1999, având în vedere absența oricărui contract încheiat între reclamanți și soții P. Pe apel al soților P., reclamanții au invocat de asemenea că primii nu au dovedit că au plătit chiriile datorate pentru apartamentul în litigiu. Prin hotărâre din 15 noiembrie 2005, tribunalul județean din București a confirmat sentința din primă instanță.

Prin hotărâre din 6 septembrie 2006, adoptată la majoritate, curtea de apel din București a respins acțiunea de expulzare a soților P. Conform art. 14 din OUG nr. 40/1999, a hotărât că netrimiterea de către proprietari a unei notificări respectând condițiile stricte de fond și formă prevăzute în ordonanța precitată aveva sancțiunea de reînnoire a contractului de închiriere încheiat de soții P. cu Statul, pentru aceeași durată de cinci ani. În plus, curtea de apel a considerat că existența litigiilor dintre reclamanți și soții P. nu era pertinentă în acest sens. În sfârșit, sprijinindu-se pe art. 11 (1) și 22 (3) din OUG nr. 40/1999, curtea de apel a hotărât de asemenea că neachitarea chiriilor de către soții P. nu putea fi invocată de proprietari ca motiv pentru expulzarea lor din apartament.

Din informațiile furnizate de reclamanți reiese că, până la această zi, nu și-au recuperat partea din bunul lor ocupată de soții P., care continuă să locuiască acolo fără a plăti vreo chirie. C. Plângere penală pentru refuzul unui terț de a respecta o sentință definitivă cu privire la un imobil

În virtutea art. 271 (2) din codul penal, reclamanții au depus o plângere penală la parchetul de lângă tribunalul de primă instanță din București, susținând că soții P. îi împiedicau de la accesul la curtea imobilului care le-a fost restituit prin sentința definitivă din 14 mai 1998.

Prin hotărâre din 4 noiembrie 2005, tribunalul județean din București a anulat și cu întoarcere decizia de neîncepere a urmăririi pronunțată de parchet cu privire la plângerea reclamanților. O nouă decizie de neîncepere a urmăririi pronunțată de parchetul sus-menționat la 20 decembrie 2006 a fost infirmată printr-o rezoluție din 9 martie 2007 a procurorului șef al parchetului în cauză care, sprijinindu-se pe hotărârea precitată, a ordonat un nou examen al plângerii penale a reclamanților. Procurorul șef a constatat că P.L. a recunoscut că soțul ei, în martie 2004, blocasem accesul curții imobilului reclamanților și a remarcat că examinarea faptelor săvârșite se impunea chiar dacă soții P. au autorizat mai târziu un acces parțial. Din dosar reiese că procedura în cauză este în curs.

Art. 271 (2) din codul penal sancționează delictul de a împiedica o persoană de a utiliza o locuință sau un imobil pe care îl deține în virtutea unei sentințe definitive. Utilizarea amenințărilor sau a violenței constituie circumstanțe agravante. Art. 320 din codul penal sancționează, doar la plângere penală a victimei, faptul de a obstrucționa utilizarea normală a unei locuințe. De altfel, condițiile necesare pentru a introduce o acțiune civilă posesorie, împotriva unei tulburări a posesiei săvârșite cu sau fără violență, sunt descrise în hotărârea Pușcaș c. România (nr. 30502/03, § 41 in fine, 11 octombrie 2007). ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei opinii. A. Privind admisibilitatea

În măsura în care greul reclamanților comportă o ramură referitoare la faptul că soții P. le-au blocat accesul la curtea imobilului, Curtea constată că, spre deosebire de cazul apartamentului litigios ocupat în virtutea OUG nr. 40/1999 care va fi examinat separat mai jos, din informațiile persoanelor interesate reiese că obstrucția în dreptul lor de proprietate cu privire la restul imobilului ar fi datorată comportamentului soților P. Remarcă că mai multe căi de recurs par să fie deschise reclamanților pentru a face să înceteze obstrucția în dreptul lor la respectarea bunurilor lor săvârșită de particulari prin fapte concrete (§ 17 mai sus) și că au, de altfel, sesizat parchetul competent cu o plângere penală împotriva soților P. conform art. 271 (2) din codul penal, necontestând deloc în caz caracterul efectiv al acestei căi de recurs al cărei examen este încă în curs la această zi.

În vederea celor de mai sus, Curtea consideră că această parte a greului trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Privind restul greului, Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne. Conform acestuia, reclamanții ar fi trebuit să angajeze împotriva soților P. o procedură de expulzare fundată pe art. 24 din legea nr. 114/1996 și să se plângă în mod expres de neachitarea chiriilor timp de mai mult de trei luni consecutive. De altfel, susține că reclamanții ar fi putut sesiza tribunalele interne cu o acțiune de expulzare a soților P. la împlinirea termenului de cinci ani prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru prelungirea de drept a contractului în favoarea chiriașilor, și anume după 8 aprilie 2004, considerând că după această dată reînnoirea contractului nu poate interveni decât pe acord al părților implicate. Guvernul prezintă dossierului exemple de jurisprudență internă referitoare la litigii locative.

Reclamanții nu au prezentat observații pe acest punct.

Curtea amintește că a hotărât deja în mai multe cauze că acțiunea de expulzare fundată pe art. 24 b) din legea nr. 114/1996 nu era efectivă în cazul proprietarilor care se aflau în situația reclamanților și nu vede niciun motiv de a ajunge la altă concluzie în caz (a se vedea, între altele, Radovici și Stănescu c. România, nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, §§ 62-66, 2 noiembrie 2006, Spanoche c. România, nr. 3864/03, §§ 42-45, 26 iulie 2007, și Arsenovici c. România, nr. 77210/01, §§ 30-32, 7 februarie 2008). De altfel, ca în prima cauză sus-menționată, remarcă că reclamanții și-au întemeiat acțiunea de expulzare de asemenea pe neachitarea chiriilor de către ocupanții apartamentului lor (§ 8 in fine mai sus). În plus, Curtea constată că, dacă o parte din deciziile furnizate de Guvern se referă la proceduri privind aplicarea art. 24 în cauză, acesta nu a demonstrat că deciziile respective au dobândit autoritate de lucru judecat, deoarece erau susceptibile de a fi modificate în recurs.

Privind introducerea unei acțiuni de expulzare a ocupanților apartamentului lor după 8 aprilie 2004, când, conform Guvernului, efectele OUG nr. 40/1999 privind reînnoirea de drept a contractelor de închiriere ar fi încetinit, Curtea nu poate decât să constate că reclamanții au angajat o asemenea procedură, dar au fost respinși de judecătoriile interne (§§ 11 și 12 mai sus).

Prin urmare, se impune respingerea excepției Guvernului bazate pe neepuizarea căilor de recurs în ambele ramuri ale sale.

De altfel, Curtea constată că, pentru atât cât se referă la apartamentul ocupat de soții P. în virtutea dispozițiilor legale privind protecția chiriașilor, acest greu nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, constată că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci a fi declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul consideră că ingerința autorităților în drepturile reclamanților de a folosi bunul lor, ingerință decurgând din respingerea acțiunii de expulzare a soților P., era prevăzută de lege, și anume de OUG nr. 40/1999, urmărea un scop legitim, și anume protecția intereselor chiriașilor într-o situație caracterizată de penuria locuințelor cu preț accesibil, și era proporționată cu scopul în cauză. După ce a reafirmat argumentele prezentate privind admisibilitatea, a trimis la cererea Robitu c. România examinată de Comisie (nr. 33352/96, decizia din 20 mai 1998, Decisions and Reports (DR) 49) și în fine a rezumat dispozițiile OUG nr. 40/1999, Guvernul concluzionează că prezenta cauză este diferită de cauzele Hutten-Czapska c. Polonia ([GC], nr. 35014/97, 19 iunie 2006) și Immobiliare Saffi c. Italia ([GC], nr. 22774/93, CEDH 1999-V).

Reclamanții nu au prezentat observații în răspuns.

Curtea a avut deja ocazia să afirme că OUG nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosirii bunurilor care urmărește un scop de interes general și că sistemul ainsi pus în loc de autoritățile naționale nu este critiquabil în sine. Cu toate acestea, după ce a examinat și identificat dispoziții defectuoase și lacune în OUG nr. 40/1999, a hotărât de asemenea că sancționarea proprietarilor care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999 prin impunerea unei obligații atât de grele ca aceea de a ține foștii chiriași ai Statului în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe chirie, a pus pe ei o sarcină specială și excesivă de natură să rupă echilibrul corect dintre protecția dreptului individului la respectarea bunurilor lui și exigențele interesului general (a se vedea, între altele, Radovici și Stănescu, precitat, § 89).

Curtea consideră că situația în caz este similară cu cea descrisă în cauza Radovici și Stănescu precitată. Respinși de tribunalele interne din acțiunile lor de expulzare îndreptate împotriva foștilor chiriași ai Statului care ocupau apartamentul lor și refuzaseră să încheie un contract de închiriere cu ei, și obligați să ție foștii chiriași din cauza necunoașterii dispozițiilor stricte ale OUG nr. 40/1999, ale căror lacune au fost menționate mai sus, reclamanții s-au văzut timp de mai mulți ani în imposibilitate de a utiliza apartamentul în cauză sau de a obține chirii. De altfel, în aplicarea OUG nr. 40/1999, tribunalele interne au hotărât că neachitarea chiriilor de către soții P. nu putea fi invocată ca motiv de expulzare de către reclamanți, proprietari ai apartamentului în cauză.

Prin urmare, Curtea consideră că nimic nu permite a se abate de la jurisprudența precitată și că a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Sprijinindu-se pe un raport de expertiză, reclamanții cer 3.790 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit din cauza chiriilor neperceute din partea soților P. pentru apartamentul în cauză între decembrie 1998 și mai 2007 și 32.640 EUR pentru daunele suferite prin nefuncționarea altor piese ale imobilului din cauza comportamentului soților P. De altfel, reclamanții cer 10.000 EUR pentru fiecare dintre ei pentru prejudiciul moral suferit din cauza frustrării și umilării resimțite din cauza imposibilității de a utiliza imobilul lor.

Privind prejudiciul material invocat, Guvernul constată că obiectul material al cererii este reprezentat de apartamentul închiriat soților P. Admițând că suma de 3.790 EUR reprezintă o estimare rezonabilă a chiriilor neperceute pentru acest apartament, se opune acordării unei alte sume la acest titlu. Cât la prejudiciul moral invocat, Guvernul trimite la alte cauze similare judecate de Curte și consideră că suma solicitată este excesivă.

Privind cererea la titlu de prejudiciu material, Curtea a constatat în caz o încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restricțiilor suferite de reclamanți timp de mai mulți ani în legătură cu folosirea apartamentului lor ocupat de soții P., restricții derivate din OUG nr. 40/1999, precum și din imposibilitatea rezultată de a face pe ocupanții acestui apartament să le verse o chirie. Curtea nu zărește nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat din cauza neutilizării altor piese ale imobilului decât apartamentul ocupat de soții P. și respinge cererea reclamanților în acest sens. De fapt, consideră că acordarea unei sume pentru lipsa de beneficiu a apartamentului în cauză este deci în legătură directă cu încălcarea constatată. De altfel, Curtea constată că în caz soții P. continuă să ocupe apartamentul reclamanților fără a plăti nicio chirie (a se vedea Popescu și Toader, nr. 27086/02, § 47, 8 martie 2007, și Tarik c. România, nr. 75849/01, § 68 in fine, 7 februarie 2008).

Prin urmare, Curtea consideră că se impune a aloca în ansamblu reclamanților întreaga sumă cerută la acest titlu pentru prejudiciu material, și anume 3.790 EUR.

De altfel, Curtea estimează că reclamanții au suferit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de leziunea dreptului lor de a utiliza apartamentul în cauză. Având în vedere ansamblul elementelor de care dispune și statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea aloca 1.000 EUR fiecăruia dintre reclamanți pentru prejudiciul moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții nu au prezentat cerere de rambursare a cheltuielilor și costurilor suportate pentru procedurile în fața judecătoriilor interne sau în fața Curții. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind greul bazat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și referitor la leziunea dreptului reclamanților de folosire a apartamentului ocupat de soții P., și inadmisibilă pentru restul; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în virtutea art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume a fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății: i. 3.790 EUR (trei mii șapte sute nouăzeci euro) în ansamblu reclamanților, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material; ii. 1.000 EUR (o mie euro) fiecăruia dintre reclamanți, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ușurinței de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 5984/02) dirigée contre la Roumanie et dont onze ressortissants de cet Etat, MM. Petre Oancea, Dumitru Oancea, Alexandru Stoicescu, Gheorghe Stoicescu et Teodor Dumitrescu et M mes Maria Scrieciu, Maria Oancea-Dumitrescu, Elena Radulescu, Victoria Mazurca, Maria-Eugenia Pîrlea et Margareta-Aurelia Constantinescu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 20 novembre 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e Eugenia Crângariu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 26 septembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Par un jugement définitif du 14 mai 1998, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l’action en revendication d’un bien immobilier nationalisé pendant le régime communiste que les requérants avaient introduite contre le conseil local de Bucarest. Sis au n o 53 de la rue Calea Griviței, à Bucarest, ce bien se composait de deux corps de bâtiments et du terrain attenant. A cette époque, l’un des appartements de l’immeuble était occupé par les époux P. en vertu d’un contrat de bail qu’ils avaient conclu auparavant avec l’Etat et qui avait été prorogé de droit pour une durée de cinq ans en vertu de la loi n o 17/1994 sur la prorogation et le renouvellement des baux d’habitation.

Sur une décision du maire de Bucarest, les requérants, en leur qualité de copropriétaires, furent formellement mis en possession de leur bien le 10 novembre 1998. Les époux P., qui furent informés de la décision du maire, refusèrent de quitter les lieux ou de conclure un contrat de bail avec les requérants en tant que nouveaux propriétaires de l’appartement. Ils empêchèrent ces derniers et les membres de leurs familles de jouir de leurs prérogatives de propriétaires, en bloquant l’accès aux bâtiments et à la cour de leur immeuble par la pose d’un cadenas, en les menaçant verbalement et même en les agressant physiquement, et en les empêchant de faire les travaux nécessaires à la réhabilitation de leur bien. Le comportement des époux P. fut sanctionné par les autorités de police par un procès-verbal de contravention du 20 avril 1999, confirmé par un jugement du 16 novembre 1999 du tribunal de première instance de Bucarest.

Compte tenu du comportement des époux P., le 11 mai 1999, par l’intermédiaire d’un huissier de justice, les requérants les sommèrent de quitter les lieux, en leur indiquant qu’ils ne souhaitaient pas conclure avec eux un contrat de bail ; leur comportement agressif rendait impossible la cohabitation dans l’immeuble, circonstance de nature à empêcher la prorogation légale des baux d’habitation en vertu de l’article 13 i) de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 40/1999 sur la protection des locataires (« l’OUG n o 40/1999 »).

Face au refus des époux P. de donner suite à leur demande, en vertu des articles 25 et 24 b) alinéas 1 et 3 de la loi n o 114/1996 sur les immeubles à usage d’habitation (« la loi n o 114/1996 ») et de l’article 13 i) de l’OUG n o 40/1999, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en expulsion, invoquant que les époux P. empêchaient l’utilisation normale de l’immeuble et qu’ils refusaient de payer des loyers.

Par un jugement du 7 juin 2000, le tribunal de première instance accueillit l’action et ordonna l’expulsion des époux P. de l’immeuble des requérants. S’appuyant sur les déclarations de témoins entendus, sur le procès-verbal du 20 avril 1999 et sur le refus des défendeurs de répondre aux questions posées par les juges ( interogatoriu ), le tribunal jugea que les époux P. occupaient l’appartement sans titre locatif et qu’ils avaient eu un comportement qui rendait impossible la cohabitation dans l’immeuble et empêchait l’utilisation normale du logement. Ce jugement fut confirmé, sur un appel des époux. P., par un arrêt du 16 janvier 2001 rendu par le tribunal départemental de Bucarest.

Sur un recours des époux P., par un arrêt définitif du 22 mai 2001, la cour d’appel de Bucarest annula les décisions rendues par les juridictions inférieures et, sur le fond, rejeta l’action en expulsion des époux P. La cour d’appel constata que les époux P. avaient eu un comportement condamnable envers les requérants, manifestant ainsi le mécontentement à l’égard de leur qualité de nouveaux propriétaires, mais qu’un tel comportement ne correspondait pas au cas prévu par l’article 13 i) de l’OUG n o 40/1999, qui devait s’interpréter comme concernant exclusivement les rapports entre les différents locataires d’un immeuble. Partant, elle jugea qu’en vertu de l’article 11 de l’OUG n o 40/1999, il convenait de proroger de droit le contrat de bail conclu par les époux P. avec l’Etat, et qu’il incombait aux requérants d’envoyer une notification aux défendeurs, par un huissier de justice, conformément à l’article 10 de l’OUG n o 40/1999, pour les inviter à conclure un bail. B. Seconde action en expulsion

Par un jugement du 14 février 2005, le tribunal de première instance fit droit à l’action des requérants en expulsion des époux P. de l’immeuble en cause au motif de l’absence de titre locatif de ces derniers, observant qu’en avril 2004 l’OUG n o 40/1999 avait cessé de produire ses effets relatifs à la prorogation de droit des baux d’habitation et que le bail dont bénéficiaient les défendeurs ne pouvait être renouvelé en vertu de l’article 14 de l’OUG n o 40/1999, vu l’absence de tout bail conclu entre les requérants et les époux P. Sur un appel des époux P., les requérants firent également valoir que les premiers n’avaient pas prouvé avoir payé les loyers dus pour l’appartement en litige. Par un arrêt du 15 novembre 2005, le tribunal départemental de Bucarest confirma le jugement rendu en première instance.

Par un arrêt du 6 septembre 2006, adopté à la majorité, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’action en expulsion des époux P. En vertu de l’article 14 de l’OUG n o 40/1999, elle jugea que le défaut pour les propriétaires de leur envoyer une notification respectant les conditions strictes de fond et de forme prévues dans l’ordonnance précitée avait pour sanction le renouvellement du contrat de bail conclu par les époux P. avec l’Etat, pour la même durée de cinq ans. Par ailleurs, la cour d’appel considéra que l’existence des litiges entre les requérants et les époux P. n’était pas pertinente à cet égard. Enfin, s’appuyant sur les articles 11 (1) et 22 (3) de l’OUG n o 40/1999, la cour d’appel jugea aussi que le défaut de paiement de loyers par les époux P. ne pouvait être invoqué par les propriétaires comme motif pour les faire expulser de leur appartement.

Il ressort des informations fournies par les requérants qu’ils n’ont, à ce jour, pas récupéré la partie de leur bien occupé par les époux P., lesquels continuent d’y loger sans verser aucun loyer. C. Plainte pénale pour le refus de tiers de respecter un jugement définitif ayant pour objet un immeuble

En vertu de l’article 271 (2) du code pénal, les requérants déposèrent une plainte pénale auprès du parquet près le tribunal de première instance de Bucarest, alléguant que les époux P. les empêcheraient d’accéder à la cour de l’immeuble qui leur avait été restitué par le jugement définitif du 14 mai 1998.

Par un arrêt du 4 novembre 2005, le tribunal départemental de Bucarest cassa avec renvoi la décision de non ‑ lieu rendue par le parquet au sujet de la plainte des requérants. Un nouveau non-lieu rendu par le parquet susmentionné le 20 décembre 2006 fut infirmé par une résolution du 9 mars 2007 du procureur en chef du parquet en question qui, s’appuyant sur l’arrêt précité, ordonna un nouvel examen de la plainte pénale des requérants. Le procureur en chef constata que P.L. avait reconnu que son mari avait, en mars 2004, bloqué l’accès de la cour de l’immeuble aux requérants et nota que l’examen des faits commis s’imposait même si les époux P. avaient autorisé un accès partiel ultérieurement. Il ressort du dossier que la procédure en cause est pendante. II.

L’article 271 (2) du code pénal sanctionne le délit d’empêcher une personne d’utiliser un logement ou un immeuble qu’elle détient en vertu d’un jugement définitif. L’utilisation des menaces ou de la violence constituent des circonstances aggravantes. L’article 320 du code pénal sanctionne, seulement sur une plainte pénale de la victime, le fait d’entraver l’usage normal d’une habitation. Par ailleurs, les conditions requises pour introduire une action civile possessoire, contre un trouble de la possession commis avec ou sans violence, sont décrites dans l’arrêt Pușcaș c. Roumanie (n o 30502/03, § 41 in fine , 11 octobre 2007). EN DROIT I.

Les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’impossibilité d’obtenir l’expulsion des époux P. de leur immeuble, ces derniers occupant un appartement de cet immeuble sans titre locatif et sans payer de loyers, ainsi que de la réglementation en matière de prorogation des baux d’habitation (OUG n o 40/1990) qui leur imposerait une charge disproportionnée. Ils ajoutent que les époux P. les ont empêchés d’accéder à la cour de l’immeuble. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Dans la mesure où le grief des requérants comporte une branche portant sur le fait que les époux P. leur ont bloqué l’accès de la cour de l’immeuble, la Cour observe que, à la différence du cas de l’appartement litigieux occupé en vertu de l’OUG n o 40/1999 qui va faire l’objet d’un examen distinct ci-dessous, il ressort des dires des intéressés que l’entrave dans leur droit de propriété à l’égard du restant de l’immeuble serait due au comportement des époux P. Elle relève que plusieurs voies de recours apparaissent ouvertes aux requérants pour faire cesser l’entrave dans leur droit au respect de leurs biens commise par des particuliers par voie de fait (paragraphe 17 ci ‑ dessus) et qu’ils ont d’ailleurs saisi le parquet compétent d’une plainte pénale contre les époux P. en vertu de l’article 271 (2) du code pénal, n’ayant nullement contesté en l’espèce le caractère effectif de cette voie de recours dont l’examen est encore pendant à ce jour.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que cette partie du grief doit être rejetée pour non ‑ épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant du restant du grief, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, les requérants auraient dû engager contre les époux P. une procédure d’expulsion fondée sur l’article 24 de la loi n o 114/1996 et se plaindre expressément du non-paiement des loyers pendant plus de trois mois consécutifs. Par ailleurs, il soutient que les requérants auraient pu saisir les tribunaux internes d’une action en expulsion des époux P. à l’échéance du délai de cinq ans prévu par l’OUG n o 40/1999 pour proroger de droit le bail en faveur des locataires, soit après le 8 avril 2004, considérant qu’après cette date le renouvellement du bail ne peut intervenir que sur accord des parties en cause. Le Gouvernement verse au dossier des exemples de jurisprudence interne relative à des litiges locatifs.

Les requérants n’ont pas soumis d’observations sur ce point.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans plusieurs affaires que l’action en expulsion fondée sur l’article 24 b) de la loi n o 114/1996 n’était pas effective dans le cas des propriétaires se trouvant dans la situation des requérants et ne voit aucune raison d’aboutir à une autre conclusion en l’espèce (voir, entre autres, Radovici et Stănescu c. Roumanie , n os 68479/01, 71351/01 et 71352/01, §§ 62-66, 2 novembre 2006, Spanoche c. Roumanie , n o 3864/03, §§ 42-45, 26 juillet 2007, et Arsenovici c. Roumanie , n o 77210/01, §§ 30-32, 7 février 2008). D’ailleurs, comme dans la première affaire susmentionnée, elle observe que les requérants ont fondé leur action en expulsion également sur le défaut de paiement de loyers par les occupants de leur appartement (paragraphe 8 in fine ci-dessus). En outre, la Cour relève que, si une partie des décisions fournies par le Gouvernement porte sur des procédures relatives à l’application de l’article 24 en question, ce dernier n’a pas démontré que lesdites décisions ont acquis l’autorité de la chose jugée, car elles étaient susceptibles d’être réformées en recours.

S’agissant de l’introduction d’une action en expulsion des occupants de leur appartement après le 8 avril 2004 quand, selon le Gouvernement, les effets de l’OUG n o 40/1999 relatifs au renouvellement de droit des baux d’habitation auraient cessé, la Cour ne peut que constater que les requérants ont engagé une telle procédure, mais ont été débouté par les juridictions internes (paragraphes 11 et 12 ci-dessus).

Partant, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours dans ses deux branches.

Par ailleurs, la Cour constate que, pour autant qu’il porte sur l’appartement occupé par les époux P. en vertu des dispositions légales en matière de protection des locataires, ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l’ingérence des autorités dans le droits des requérants de faire usage de leur bien, ingérence découlant du rejet de l’action en expulsion des époux P., était prévue par la loi, à savoir par l’OUG n o 40/1999, poursuivait un but légitime, à savoir la protection des intérêts des locataires dans une situation caractérisée par la pénurie des logements bon marché, et était proportionnée au but en question. Après avoir réitéré les arguments présentés sur la recevabilité, renvoyé à la requête Robitu c. Roumanie examinée par la Commission (n o 33352/96, décision du 20 mai 1998, Décisions et rapports (DR) 49) et enfin résumé les dispositions de l’OUG n o 40/1999, le Gouvernement conclut que la présente affaire est différente des affaires Hutten-Czapska c. Pologne ([GC], n o 35014/97, 19 juin 2006) et Immobiliare Saffi c. Italie ([GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V).

Les requérants n’ont pas soumis d’observations en réponse.

La Cour a déjà eu l’occasion d’affirmer que l’OUG n o 40/1999 s’analyse en une réglementation de l’usage des biens qui poursuit un but d’intérêt général et que le système ainsi mis en place par les autorités nationales n’est pas critiquable en soi. Toutefois, après avoir examiné et identifié des dispositions défectueuses et des lacunes dans l’OUG n o 40/1999, elle a également jugé que sanctionner les propriétaires ayant omis de se conformer aux conditions de forme prévues par l’OUG n o 40/1999 en leur imposant une obligation aussi lourde que celle de garder les anciens locataires de l’Etat dans leur immeuble pendant plusieurs années, sans aucune possibilité concrète et réelle de percevoir un loyer, a fait peser sur eux une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de l’individu au respect de ses biens et les exigences de l’intérêt général (voir, entre autres, Radovici et Stănescu , précité, § 89).

La Cour considère que la situation en l’espèce est similaire à celle décrite dans l’affaire Radovici et Stănescu précitée. Déboutés par les tribunaux internes de leurs actions en expulsion dirigées contre les anciens locataires de l’Etat qui occupaient leur appartement et avaient refusé de conclure un bail avec eux, et obligés de loger ces locataires en raison de la méconnaissance des dispositions strictes de l’OUG n o 40/1999, dont les lacunes ont été mentionnées ci-dessus, les requérants se sont vu pendant plusieurs années dans l’impossibilité d’utiliser l’appartement en question ou d’obtenir des loyers. Par ailleurs, en application de l’OUG n o 40/1999, les tribunaux internes ont jugé que le défaut de paiement de loyers par les époux P. ne saurait être invoqué comme motif d’expulsion par les requérants, propriétaires de l’appartement en cause.

Partant, la Cour considère que rien ne permet de s’écarter de la jurisprudence précitée et qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

S’appuyant sur un rapport d’expertise, les requérants réclament 3 790 euros (EUR) pour le préjudice matériel subi du fait des loyers non perçus de la part des époux P. pour l’appartement en cause entre décembre 1998 et mai 2007 et 32 640 EUR pour le dommage subi par le défaut d’utiliser d’autres pièces de l’immeuble en raison du comportement des époux P. Par ailleurs, les requérants demandent 10 000 EUR pour chacun d’entre eux pour le préjudice moral subi du fait de la frustration et de l’humiliation ressenties en raison de l’impossibilité d’utiliser leur immeuble.

Au regard du dommage matériel allégué, le Gouvernement note que l’objet matériel de la requête est représenté par l’appartement loué aux époux P. Admettant que le montant de 3 790 EUR représente une estimation raisonnable des loyers non perçus pour cet appartement, il s’oppose à l’octroi d’une autre somme à ce titre. Quant au préjudice moral invoqué, le Gouvernement renvoie à d’autres affaires similaires jugées par la Cour et considère que le montant sollicité est excessif.

S’agissant de la demande au titre du dommage matériel, la Cour a constaté en l’espèce une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 en raison des restrictions subies par les requérants pendant plusieurs années relativement à l’usage de leur appartement occupé par les époux P., restrictions issues de l’OUG n o 40/1990, ainsi que de l’impossibilité en découlant de faire condamner les occupants de cet appartement à leur verser un loyer. La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué en raison du défaut d’utilisation d’autres pièces de l’immeuble que l’appartement occupé par les époux P. et rejette la demande des requérants à cet égard. En revanche, elle considère que l’octroi d’une somme pour privation de jouissance de l’appartement en cause est donc en liaison directe avec la violation constatée. De plus, la Cour note qu’en l’espèce les époux P. continuent à occuper l’appartement des requérants sans payer un quelconque loyer (voir Popescu et Toader , n o 27086/02, § 47, 8 mars 2007, et Tarik c. Roumanie , n o 75849/01, § 68 in fine , 7 février 2008).

Partant, la Cour considère qu’il convient d’allouer conjointement aux requérants l’intégralité de la somme demandée à ce titre pour dommage matériel, à savoir 3 790 EUR.

Par ailleurs, la Cour estime que les requérants ont subi un préjudice moral du fait de la frustration provoquée par l’atteinte à leur droit d’utiliser l’appartement en question. Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue 1 000 EUR à chacun des requérants pour le préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Les requérants n’ont pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour les procédures devant les juridictions internes ou devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et relatif à l’atteinte au droit des requérants d’usage de l’appartement occupé par les époux P., et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 3 790 EUR (trois mille sept cent quatre-vingt-dix euros) conjointement aux requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii. 1 000 EUR (mille euros) à chacun des requérants, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président