ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași, constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 9/CP-G din data de 20 ianuarie 2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iași a admis excepția necompetenței materiale a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași privind soluționarea contestației formulate de contestatorul A. împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV/14.09.2016, în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iași și, în consecință:

A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară - completul de contestații, respectiv Curtea de Apel Iași.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iași a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, inițial stabilindu-se competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară, contestatorul A., cu domiciliul în mun. Iași, str. x, jud. Iași, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet avocat B., situat în Iași, str. x, a formulat contestație împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV din 14.09.2016, în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iași, solicitând efectuarea unui control al legalității și temeiniciei măsurii de supraveghere tehnică, în acord cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 244/2017, publicată în M. Of. nr. 529/06.07.2017. Pe cale de consecință, a solicitat excluderea mijloacelor de probă (interceptărilor) care au fost administrate cu implicarea altor organe ale statului decât organele de urmărire penală, precum și eliminarea de la dosarul cauzei a înregistrărilor efectuate și a proceselor-verbale de redare realizate pe baza acestora.

La primul termen de judecată, s-a pus în discuție excepția de necompetență materială a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, după ce, în prealabil, s-a stabilit că aparține competența funcțională de soluționare a prezentei contestații judecătorului de drepturi și libertăți.

Analizând contestația prin prisma motivelor formulate și a normelor de competență funcțională și după materie incidente, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași a reținut că, în susținere, contestatorul petent A. a arătat că pe baza plângerii formulate de numita C., în conținutul căreia nu exista un minim de informații, cel puțin cu privire la persoana sa, în faza de urmărire penală in rem s-au încuviințat și administrat procedee probatorii care sunt extrem de intruzive în exercitarea dreptului la viață privată al persoanelor vizate, fără să se poată face dovada unei suspiciuni rezonabile, în sensul legii procesual penale. Prin urmare, în mod nelegal și netemeinic au procedat procurorul de caz și judecătorul de drepturi și libertăți, solicitând, respectiv autorizând măsuri de supraveghere tehnică, fără să existe o situație de fapt conturată în actul de sesizare a organelor de urmărire penală. Totodată, a invocat faptul că măsura de supraveghere tehnică a fost adusă la îndeplinire de către sau cu implicarea unor organe care nu aveau calitatea de organe de urmărire penală și, prin urmare, nici competența materială și funcțională de a realiza procedee probatorii.

Contestatorul a mai subliniat că, în ciuda faptului că legiuitorul nu s-a conformat Deciziei Curții Constituționale a României nr. 244/2017, prezenta cerere reprezintă o cale de atac exercitată de o persoană care nu are calitatea de inculpat, prin care se solicită analiza legalității și temeiniciei unei măsuri de supraveghere tehnică dispusă și administrată cu încălcarea dreptului la viață privată prevăzut de art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Așa cum rezultă din hotărârea Curții Constituționale menționată anterior, cât privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa, în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, fapt ce determină încălcarea art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și cele prevăzute de art. 8 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului. Implicit, statului îi revenea și obligația de a reglementa corespunzător procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate.

Suplimentar, judecătorul a constatat că, așa cum rezultă din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv hotărârile pronunțate în cauza Bălteanu c. României - 16.07.2013 și Patriciu c. României - 17.01.2012, eficiența căii de atac se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, de acordarea de despăgubiri pentru ingerința în exercitarea dreptului la viață privată, solicitări pe care le-a formulat și contestatorul din prezenta cauză.

Având în vedere absența unui text de lege care să reglementeze expres calea de atac ce poate fi exercitată de o persoană vizată de o măsură de supraveghere tehnică, alta decât inculpatul, în raport de care s-a dispus o soluție de neurmărire penală, judecătorul a apreciat că temeiul de drept al acestei contestații constă în dispozițiile art. 21 din Constituție și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cât privește competența judecătorului de cameră preliminară, inițial învestit cu soluționarea prezentei cauze, s-a apreciat că nu poate fi asimilat controlul de legalitate exercitat de către judecătorul de cameră preliminară potrivit dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 din C. proc. pen. sau cel prev. de art. 346 din C. proc. pen., căii de atac exercitate de către o persoană care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică în faza de urmărire penală in rem, alta decât inculpatul. Obiectul prezentei contestații are în vedere controlul jurisdicțional al unui procedeu probator, independent de soluția dată în faza de urmărire penală; or, câtă vreme nu este pusă în discuție soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată, s-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară nu poate exercita controlul a posteriori al legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale in rem.

Având în vedere temeiul de drept al căii de atac uzitate în cauza de față, precum și împrejurarea că, împotriva soluțiilor judecătorului de drepturi și libertăți, pronunțate potrivit competenței funcționale a acestuia, în cursul fazei de urmărire penală, calea de atac care se poate exercita este contestația, care cade în competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, precum și ținând seama de Legea de modificare a noului C. proc. pen., aflată în stadiul de proiect, care reglementează expres contestația exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică, contestație care se depune la judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței de judecată care a dispus sau a confirmat măsura și se soluționează de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, judecătorul de drepturi și libertăți din cauza de față a apreciat că excepția de necompetență materială invocată din oficiu este întemeiată.

Prin Încheierea nr. 24/CDL/2020 din data de 07 februarie 2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iași a admis excepția necompetenței funcționale și materiale a Curții de Apel Iași - complet de judecători de drepturi și libertăți, excepție invocată de petentul A., prin apărător ales.

În baza art. 50 C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a cererii formulate de petentul A., în favoarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași.

În baza art. 51 alin. (2) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală cu soluționarea acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Iași a reținut că, după învestirea Curții de Apel Iași - completul judecător de drepturi și libertăți, contestații, la termenul de soluționare stabilit inițial pentru data de 05.02.2020, petentul, prin apărător ales, a invocat excepția necompetenței funcționale și materiale a Curții de Apel Iași, solicitând termen pentru motivarea acesteia.

Prin motivele depuse în formă scrisă la dosar, apărătorul ales al petentul a arătat că natura juridică a acțiunii introductive de instanță permise petentului este aceea a unei acțiuni de sine stătătoare, a unui control a posteriori și nu a unei căi de atac față de hotărârea judecătorească dispusă în cursul urmăririi penale de către D. (încheierea de autorizare a utilizării măsurii de supraveghere tehnică). De asemenea, din lecturarea Deciziei Curții Constituționale a României reiese faptul că judecătorii Curții Constituționale, admițând decizia de neconstituționalitate, au recunoscut petentului un drept de acces în fața instanțelor naționale în vederea analizării legalității nu doar a hotărârii prin care au fost încuviințate măsurile de supraveghere tehnică, ci a întregii proceduri urmate după încuviințarea măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți (așadar, atât încuviințarea cât și aspectele ulterioare ce țin de punerea efectivă în executare a mandatului de supraveghere tehnică, conservarea datelor obținute, realizarea proceselor-verbale de transcriere a convorbirilor relevante s.a.). Funcția exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, așa cum este explicitată de art. 3 alin. (1) lit. (b) este circumscrisă exclusiv fazei de urmărire penală, în sensul că judecătorul de drepturi și libertăți are competența de a soluționa cereri, plângeri etc. doar cât timp există o urmărire penală activă (începută și nefinalizată). Or, în prezenta cauză, câtă vreme procurorul a dispus soluții de clasare, soluții ce nu au fost infirmate, faza de urmărire penală s-a finalizat și astfel, a dispărut și competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți de a acționa.

Dimpotrivă, competența judecătorului de cameră preliminară este stabilită cu titlu general de prevederile art. 54 C. proc. pen. - Competența judecătorului de cameră preliminară. Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege. Din această enumerare a art. 54 C. proc. pen. nu rezultă expres sau implicit faptul că judecătorul de cameră preliminară are dreptul de a analiza legalitatea actelor sau probatoriilor din cursul urmăririi penale exclusiv în situațiile în care se pune în discuție legalitatea/temeinicia soluțiilor de trimitere sau netrimitere în judecată (cu alte cuvinte, nu consacră nicicum caracterul accesoriu al acestor verificări de legalitate în privința probelor/actelor). În plus, judecătorul de cameră preliminară are competența de a derula Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării (conform art. 5491 C. proc. pen. și următoarele), proceduri ce nu sunt condiționate de punerea în discuție a legalității/temeiniciei soluțiilor de netrimitere în judecată adoptate. De asemenea, legea de procedură recunoaște competențe ale judecătorului de cameră preliminară și în legătură cu punerea în executare a hotărârilor penale executorii pronunțate de acesta - art. 553 alin. (4) C. proc. pen.

Deliberând cu privire la excepția necompetenței funcționale și materiale invocate, Curtea de Apel Iași a constatat că aceasta este întemeiată, reținând că petentul A. a fost supus măsurii supravegherii tehnice în Dosarul nr. x/2015 al DNA-ST Iași, în baza Încheierii nr. 289/IAV/14.09.2016 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, pentru o durată de 30 de zile.

În Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al DNA-ST Iași, procurorul a dispus soluția de clasare a cauzei, în raport de infracțiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem, prin ordonanța din data de 29.05.2019. La finalul urmăririi penale, persoanele care au fost supuse măsurilor de supraveghere tehnică în cursul urmăririi penale, printre care și petentul A., au fost încunoștințate referitor la măsura dispusă, petentul solicitând accesul la dosarul de urmărire penală și la interceptările efectuate.

Ulterior rămânerii definitive a soluției de clasare dispusă de procuror în Dosarul nr. x/2015 al DNA-ST Iași, petentul A. a înțeles să se adreseze Tribunalului Iași, judecătorul de cameră preliminară, solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalității Încheierii judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV/14.09.2016 și a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice și, constatând nelegalitatea acestora, să procedeze la înlăturarea probelor astfel obținute, cu acoperirea prejudiciului produs petentului prin încălcarea dreptului său la viața privată.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași - judecătorul de cameră preliminară, la data de 19.12.2019, sub nr. x/2019. La termenul din data de 20.01.2020, judecătorul a solicitat petentului, prin apărător ales, să indice temeiul de drept al cererii formulate, acesta precizând că cererea formulată are la bază Decizia Curții Constituționale a României nr. 244/2017. În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași a reținut că nu-i aparține competența funcțională de soluționare a cererii întrucât "cererea nu se fundamentează pe critici aduse soluției de clasare a cauzei", și, invocând necompetența sa funcțională, a considerat că judecătorul de drepturi și libertăți ar avea o competență în privința cererii deduse judecății.

Totuși, în același timp, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași a considerat că din punct de vedere material competența de soluționare a cererii aparține judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Iași - completul de contestații, întrucât, pe de o parte, petentul critică soluția dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți prin Încheierea nr. 289/IAV/14.09.2016, iar soluțiile dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului sunt verificate de completul de contestații din cadrul Curții de Apel, iar pe de altă parte, ar exista un proiect de lege prin care, în aplicarea Deciziei nr. 244/2017 a Curții Constituționale a României, contestația exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică se soluționează de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, procedând la declinarea competenței.

Reține Curtea de Apel, cu prioritate, că un text al unui proiect de lege nu ar putea în nicio situație să fie invocat, nici măcar cu titlu de referință, în determinarea competenței de soluționare a unei cauze, indiferent de instanța competentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în materia modificărilor legislative este o efervescență de proiecte/propuneri de acte normative, unele dintre acestea nemaiajungând să parcurgă procesul de legiferare.

Prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituțională a reținut că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea a constatat că în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din C. proc. pen. care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Deși a fost publicată în M. Of. nr. 529/06.07.2017, nici până în prezent legiuitorul nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional, pentru a-l pune în acord cu decizia Curții. S-a constatat astfel că petentul A., prin cererea de față, a înțeles să uzeze de o cale de atac la care este îndrituit potrivit deciziei Curții Constituționale anterior expuse și reglementărilor Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Priteanu împotriva României din 3 februarie 2015), dar care nu are o reglementare expresă în dreptul intern.

În acest context, procedurii de față îi sunt aplicabile principiile generale de drept, inclusiv cu privire la competență, și nu dispozițiile unui proiect de lege, cum eronat a reținut judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Iași.

Curtea a reținut că prin cererea dedusă judecății, petentul A. a solicitat nu doar analiza legalității Încheierii judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași nr. 289/IAV/14.09.2016, ci și a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, în considerarea interesului său procesual privind înlăturarea probelor astfel obținute, respectiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate autorizat. Prin urmare, instanța nu a fost investită limitat la verificarea încheierii anterior menționate, cum eronat a considerat judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, ci în cadrul unei proceduri mai largi ce vizează legalitatea procedeului probatoriu și al probelor astfel obținute, analiză specifică, ca și reglementare, procedurii de cameră preliminară.

Deși este adevărat că petentul nu a solicitat o atare analiză în cadrul plângerii împotriva soluției dispuse de procuror în Dosarul nr. x/2015, motiv pentru care Tribunalul Iași - judecătorul de cameră preliminară s-a considerat necompetent a soluționa cererea, acesta nici nu avea deschisă o astfel de cale întrucât probele contestate au fost administrate cu urmărirea penală începută in rem, iar petentul A. nu a avut nici măcar calitatea de suspect.

Pe de altă parte, din moment ce urmărirea penală a fost finalizată în Dosarul nr. x/2015, prin clasare, judecătorul de drepturi și libertăți nu mai poate avea vreo competență funcțională în legătură cu cererea de față.

Faptul că orice competență funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți încetează la momentul finalizării urmăririi penale rezultă din mai multe texte ale C. proc. pen. Astfel:

- art. 231 C. proc. pen. privind executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului prevede că audierea acestuia se face de către judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive, ca regulă, sau, după caz, de judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluționare dosarul cauzei;

- art. 250 C. proc. pen. prevede că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară.

- art. 53 C. proc. pen. prevede că judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări.

Dimpotrivă, faptul că ulterior intervenirii unei soluții de clasare într-un dosar de urmărire penală, există situații ce necesită rezolvare iar acestea sunt date în competența judecătorului de cameră preliminară rezultă din:

- art. 246 alin. (13) C. proc. pen. (text introdus prin O.U.G. nr. 18/2016), care prevede că în cazul în care dispune o soluție de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranță cu caracter medical

- art. 315 C. proc. pen. arată că ordonanța de clasare cuprinde dispoziții privind: c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale; d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris; e) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranță prevăzute de art. 109 sau 110 din C. pen. Toate aceste proceduri au loc în fața judecătorului de cameră preliminară în contextul unei urmăriri penale finalizate prin netrimitere în judecată.

Având în vedere și dispozițiile art. 54 C. proc. pen. care prevăd o competență funcțională mai largă judecătorului de cameră preliminară, competență legată de competența instanței din care acesta face parte, rezultă cu prisosință, ca principiu al C. proc. pen. în vigoare, că judecătorul de cameră preliminară are competența de a soluționa cereri legate de urmărirea penală finalizată de procuror, competența judecătorului de drepturi și libertăți oprindu-se odată cu finalizarea urmăririi penale.

De altfel, acestea sunt aspecte reținute și de Curtea Constituțională în motivarea multor decizii pronunțate referitor la dispozițiile legale ce reglementează competența judecătorului de cameră preliminară. De exemplu, în Decizia nr. 802/05.12.2017 reține Curtea faptul că judecătorul de cameră preliminară a preluat competența de verificare a legalității administrării probelor de la instanța de judecată, motiv pentru care procedurii desfășurate în fața acestuia îi sunt aplicabile cerințele de contradictorialitate și egalitate a armelor, instanța constituțională stabilind că dreptul de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza de urmărire penală trebuie să presupună, în concret, administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea invocată. În același sens, în Decizia nr. 246 din 16.04.2019 Curtea reține ca fiind constituțională dispoziția legală care conferă dreptul procurorului ca, după finalizarea urmăririi penale, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru luarea măsurii obligării provizorii la tratament medical, stabilind că, este firesc ca în faza de urmărire penală judecătorul de drepturi și libertăți să dispună soluții în materie doar la sesizarea procurorului, acesta fiind organul judiciar ce conduce faza urmăririi penale, după cum este conform legii fundamentale ca judecătorul de cameră preliminară să dispună cu privire la măsura obligării provizorii la tratament medical la sesizarea procurorului, deși a intervenit transferul de competență funcțională de la organul de urmărire penală către instanța de judecată, în considerarea rolului constituțional al procurorului de reprezentare a intereselor generale ale societății.

Prin urmare, din punct de vedere funcțional, prin raportare la faptul că urmărirea penală în Dosarul nr. x/2015 în care a fost administrat procedeul probatoriu contestat de petent era finalizată, Curtea de Apel Iași a reținut că avea competența de a soluționa cererea formulată de petentul A., în cauza de față, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași, și nu judecătorul de drepturi și libertăți, cum eronat s-a reținut prin Încheierea Tribunalului Iași nr. 9/CP-G/20.01.2020.

În plus, acest judecător de cameră preliminară este aferent ca și competență materială Tribunalului Iași, și nu Curții de Apel. Din toate reglementările legale anterior menționate se desprinde principiul că cel care este îndrituit legal de a soluționa cereri vizând o urmărire penală finalizată de procuror este judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în cazul de față Tribunalul Iași, instanță care, de altfel, a și "supervizat" urmărirea penală prin intermediul judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul acesteia.

Reținând că cererea petentului A. revenea în competența de soluționare a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași, Curtea a constatat că inclusiv acest judecător, investit inițial, s-a considerat necompetent funcțional, potrivit celor menționate în încheierea de dezbateri din 13.01.2020.

Prin raportare și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a reținut că atunci când folosește termenul de "instanță" în cuprinsul art. 51 C. proc. pen., legiuitorul actual se referă la instanțele judecătorești prevăzute de lege, fără însă a exclude din înțelesul acestei noțiuni pe judecătorul de cameră preliminară, de vreme ce una din atribuțiile acestuia în procedurile reglementate în art. 341 C. proc. pen. și art. 342 și urm. C. proc. pen. constă tocmai în verificarea competenței sale (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Încheierea nr. 409 din 31 octombrie 2019), competență ce revine și judecătorului de drepturi și libertăți, Curtea de Apel - judecătorul de drepturi și libertăți, completul de contestații, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Iași - judecătorul de cameră preliminară și judecătorul de drepturi și libertăți, pe de o parte, și Curtea de Apel Iași, pe de altă parte, reținând că Tribunalului Iași - judecătorul de cameră preliminară îi revine competența materială și funcțională de soluționare a cererii formulate de petentul A., conform principiilor de drept extrase în acest caz de vacatio legis.

Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. proc. pen., cu rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare revine completului competent de drepturi și libertăți în materia contestației din cadrul Curții de Apel Iași, având în vedere că prin cererea înregistrată la data de 19.12.2019 pe rolul Tribunalului Iași, petentul A. a formulat contestație împotriva Încheierii nr. 289/IAV din 14.09.2016 pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, în Dosarul nr. x/2016.

În acest sens, se constată că în baza Încheierii nr. 289/IAV din 14.09.2016 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, petentul A. a fost supus măsurii supravegherii tehnice în Dosarul nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Iași, dosar în care, prin ordonanța din data de 29.05.2019, procurorul a dispus soluția de clasare a cauzei, în raport de infracțiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem. Ulterior rămânerii definitive a soluției de clasare dispusă de procuror, petentul A. s-a adresat judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași cu o cerere intitulată "contestație împotriva măsurii de supraveghere tehnică", solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalității Încheierii judecătorului de drepturi și libertăți nr. 289/IAV din 14.09.2016 și a legalității procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, cerere asupra căreia judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu este competent să se pronunțe, întrucât nu sunt aduse critici soluției de clasare a cauzei, considerând totodată că solicitările petentului trebuie soluționate de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași.

Examinând motivarea contestației care a generat prezentul conflict de competență, Înalta Curte constată că aceasta are la bază critici asupra soluției dispuse de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași, arătându-se expres că, se critică dispunerea măsurii de supraveghere tehnică față de contestatorul A. fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2), precum și la proporționalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea faptei.

Astfel, pe fondul contestației se susține că, în mod nelegal și netemeinic, judecătorul de drepturi și libertăți a admis cererea procurorului și a dispus emiterea mandatului de supraveghere tehnică față de A. fără să existe o suspiciune rezonabilă bazată pe probe concludente (în speță existând doar niște bănuieli expuse în cuprinsul unei sesizări de către numita C.) și fără ca măsura să respecte cerința de proporționalitate cu restrângerea dreptului la viață privată, în condițiile în care a fost luată doar un baza unei sesizări care nu conținea detalii concrete și pertinente privind presupusa comitere a unor fapte penale.

În acest context, reținând că natura cererii petentului, adresată inițial judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iași, este acea a unei căi de atac împotriva soluției dispusă de către un judecător de drepturi și libertăți, Înalta Curte constată că, deși în cauză este pronunțată o soluție definitivă de netrimitere în judecată, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Iași și-a declinat, în mod corect, competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară - completul de contestații, în speță Curtea de Apel Iași.

De altfel, o atare soluție referitoare la competența de soluționare a contestațiilor împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți cu privire la măsurile de supraveghere tehnică este reflectată și de către practica judiciară a Înaltei Curți, astfel de cereri fiind soluționate de către completele competente de judecători de drepturi și libertăți în materia contestației din cadrul Înaltei Curți, chiar dacă în cauzele în care au fost formulate se pronunțate o soluție definitivă de netrimitere în judecată.

În consecință, Înalta Curte va stabili că instanța competentă a soluționa cauza privind pe petentul A. este completul competent de drepturi și libertăți în materia contestației din cadrul Curții de Apel Iași, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea completului competent de drepturi și libertăți în materia contestației din cadrul Curții de Apel Iași, instanță căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.

GGC - NN