ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1888/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1888/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1888/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1740 din

17 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012, Tribunalul Specializat

Cluj – a cărui competență de soluționare a cauzei a fost stabilită prin sentința

civilă nr. 108 din 5 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul

nr. x/33/2013 - a admis în parte cererea formulată de către reclamanta A., în

contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, SC C. SRL și D. București.

A dispus

obligarea pârâtei SC B. SRL de a nu mai folosi denumirea de „E.” pe pagina web F.

și, totodată, încetarea înregistrării domeniului de internet G. pe numele pârâtei SC B. SRL.

S-a

dispus obligarea pârâtelor ca, la accesarea domeniului G., să nu se mai facă redirecționarea automată către websit-ul

F.

În

motivarea sentinței, s-a reținut că așa-zisa solicitare de constatare a

dreptului exclusiv al reclamantei asupra domeniului de internet G. ține de

motivarea cererii de chemare în judecată prin care reclamanta tinde la

împiedicarea pârâtelor la a-i încălca dreptul exclusiv la folosirea denumirilor

„H.” și „E.”, cu tot ceea ce derivă din acestea. Dacă instanța va aprecia că

reclamanta deține un drept asupra domeniului de internet G. față de pârâte (și nu exclusiv), celelalte solicitări care

formează de fapt obiectul acțiunii trebuie admise. În analizarea pretențiilor

ambelor părți, instanța a stabilit, pe cale incidentală, având în vedere și

prevederile legale în vigoare, cui îi aparține dreptul asupra domeniului în

discuție.

Reclamanta

este titularul necontestat al mărcilor comunitare H., înregistrate la OSIM din 08

februarie 2008, pentru produse și servicii din clasele 9, 28, 41 și E.,

înregistrate la OSIM din 08 februarie 2008, pentru produse și servicii din

clasele 16, 35, 38.

După

introducerea cererii de chemare în judecată, pârâta SC B. SRL a făcut unele

modificări cu privire la website-ul G., în sensul redirecționării automate a

celor care îl accesează către altă adresă de web, respectiv F.,

folosită în comun cu pârâta SC C. SRL. Deci, posibilitatea celor care accesează

acest nou site să creadă că accesează de fapt site-ul reclamantei a fost

eliminată, între denumirile celor două domenii de internet existând acum o

evidentă diferențiere (novo versus new). Practic, pe parcursul derulării

procesului, pârâta SC B. SRL a acceptat, de bună voie, eliminarea unei părți

din confuzia pe care tot ea a creat-o, schimbând denumirea domeniului de

internet cu ajutorul căruia își promovează serviciile.

Pe de

altă parte însă, în continuare, cu toate că nu a avut acordul E. și nici nu l-a

cerut, pârâta SC C. SRL a continuat să vândă produse sub denumirea de „E.”,

fără să aibă acest drept, folosindu-se de numele reclamantei, cunoscut în

domeniul cazinourilor, sălilor de pariuri și a sălilor de joc în mai multe

țări.

Deoarece

reclamanta este proprietara denumirii „H.”, respectiv „E.”, are un drept

exclusiv asupra acestora încă din 2007, respectiv 2008, de a se folosi și dispune,

în mod exclusiv de acestea, drept reglementat de dispozițiile art. 36 din Legea

nr. 84/1998 privind mărcile și indicații geografice.

În

comerțul electronic, un rol cheie este jucat de sistemul numelor de domeniu,

deoarece fiecare astfel de domeniu are un nume care servește drept referințe

mnemonica. Numele de domeniu facilitează găsirea locațiilor pe internet și

permite comercianților să promoveze nume care sa le identifice, să le distingă

de alte firme și să atragă sau să rețină clientul pentru produsele oferite pe

piață.

Prin

folosirea denumirii de „E.” fără acordul reclamantei, pârâtele societăți

comerciale o prejudiciază pe aceasta. Consumatorii/potențialii clienți ce

navighează pe internet pentru a afla informații legate de produsele marcate,

având ca punct de plecare marca verbală pentru a descoperi numele de domeniu,

ajung pe domeniul pârâtelor SC B. SRL și SC C. SRL fiind blocat astfel accesul

unor potențiali achizitori spre servicii similare oferite spre vânzare de către

reclamantă.

Modul cum

au procedat pârâtele, care, prin accesarea domeniului G., redirecționează potențialii clienți către website-ul F.

unde se vând produse/activități/servicii tot din domeniul jocurilor de noroc,

fără ca acestea să provină de la reclamantă sau să aparțină acesteia, este o

modalitate ilegală de a profita de faima reclamantei, în scopul vânzării

propriilor produse/activități/servicii. Această redirecționare îi induc pe

consumatori în eroare și le creează impresia eronată de afiliere a pârâtelor SC

B. SRL și SC C. SRL la grupul E. Prejudiciul produs reclamantei, titulara

mărcii, constă în posibilitatea evidentă de confuzie între propria marcă H. și

activitatea desfășurată de către pârâte, similară cu obiectul de activitate al

reclamantei și anume către potențialii clienți de diverse facilități pentru a

se accesa alte site-uri de societăți de jocuri de noroc notorii, cunoscute.

Prejudiciul care i se aduce reclamantei nu este numai unul actual, ci și unul

viitor, dar cert, deoarece potențialii consumatori ai produselor acesteia, în

momentul în care vor dori să afle informații pe Internet pornind de la marca

verbală H. vor găsi site-ul pârâtelor SC B. SRL și SC C. SRL și vor fi

direcționați către aceste societăți de jocuri de noroc concurente.

Astfel

sunt întrunite condițiile cerute dispozițiile art. 1357 din Noul C. civ.,

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, iar pârâta SC C. SRL a fost

obligată să nu mai folosească denumirea de „E.” pe pagina de web F. și toate

pârâtele obligate să facă în așa fel încât, la accesarea domeniului G., (domeniu de internet a cărui înregistrare pe numele

pârâtei SC B. SRL urmează să și înceteze), să nu se mai facă redirecționarea

automată către websit-ul F.

Acțiunea

a fost admisă doar în parte, întrucât instanța nu a putut atribui domeniul de

internet solicitat având terminația „.ro” către reclamantă, neavând cum să facă

verificările corespunzătoare în sensul stabilirii că acesta poate fi folosit,

în mod exclusiv, de către reclamantă, neexistând pe teritoriul României sau a

altor țări comunitare sau chiar extra-comunitare o altă societate care ar putea

ridica, la rândul ei, pretenții față de acest domeniu. Cum hotărârea ce a putut

fi dată de către instanță are o putere relativă, în sensul că nu va fi

opozabilă decât părților din prezentul proces, efectele ei nu s-au putut

răsfrânge asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul României sau chiar

dincolo de granițele țării. Atribuirea unui domeniu de internet se face (așa

cum a procedat și pârâta SC B. SRL) respectând o anumită procedură, în urma

unor verificări, analize și probabil, achitării unor taxe, procedură extrinsecă

activității judecătorești și care trebuie parcursă de către reclamantă dacă

dorește să folosească domeniul G.

Apărările

pârâtelor, în sensul că ele au respectat procedura de atribuire a domeniului de

internet și în mod legal folosesc domeniul de internet în discuție, nu au putut

fi acceptate ca și argumente pentru respingerea acțiunii reclamantei, fiind

evident că pârâtul D. București a greșit, fie dintr-o eroare de procesare a

datelor culese premergător acordării aprobării sau de interpretare a lor, fie

pentru că nu are o procedură suficient de bine pusă la punct pentru a face

toate verificările necesare, în scopul evitării unor situații ca cele întâlnite

în prezenta acțiune.

Prin

decizia nr. 524 din 27

octombrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către

pârâtele SC B. SRL și

SC C. SRL împotriva sentinței

menționate.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a arătat, cu titlu preliminar, că analiza

legalității și temeiniciei sentinței atacate se realizează în raport de dispozițiile

art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, respectiv

urmând a se verifica stabilirea situație de fapt și aplicarea legii de către

prima instanță, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant,

precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre

care a fost atacată.

În ceea

ce privește criticile de nelegalitate și netemeinicie aduse soluției primei

instanțe cu privire la obligarea apelantei SC B. SRL de încetare a

înregistrării domeniului de internet G., instanța de apel a

reținut că, în esență, apelanta susține că, anterior acestei rezervări,

Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Informatică (în continuare D.

București) a respectat regulile pentru înregistrarea numelor de domenii și

subdomenii din zona „ro”, în sensul în care D. București a acordat acest

domeniu primului solicitant, adică apelantei.

Însă, după

cum a precizat pârâta D. București prin întâmpinarea depusă în fața primei

instanțe, D. București nu are posibilitatea verificării inițiale a tuturor

persoanelor care solicită rezervări de domenii, dacă aceste nume de domenii

încalcă drepturile altor persoane fizice sau juridice, care au denumirea firmei

sau marca înregistrată cu aceeași denumire ca numele de domeniu rezervat.

Pe de

altă parte, fapt necontestat în cauză, reclamanta A., persoană juridică de

naționalitate austriacă, este titulara mărcilor comunitare H. și E., iar înregistrarea

domeniului G. la data de 15 noiembrie 2010 a avut loc ulterior înregistrării

mărcii H. (în 2008), pârâtele creând, astfel, reclamantei un prejudiciu prin

imposibilitatea de a utiliza marca drept nume de domeniu de Internet, pentru

facilitatea comerțului electronic, cu indicarea zonei geografice „ro”, în

condițiile în care folosirea denumirii de „E.” s-a făcut fără acordul

reclamantei.

Instanța

de apel a apreciat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și 36 din

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, făcând referire și

la prevederile art. 5 alin. (1) al Directivei nr. 2008/95/CE a Parlamentului

European și a Consiliului de apropriere a legislațiilor statelor membre cu

privire la mărci, precum și la preambulul nr. 11 al acestei directive.

Pe acest temei, s-a

apreciat că este irelevant faptul că D. București a respectat regulile pentru

înregistrarea numelor de domenii și subdomenii din zona „ro”, în condițiile în

care acesta se afla în imposibilitatea verificării inițiale a tuturor persoanelor

care solicită rezervări de domenii și dacă aceste nume de domenii încalcă

drepturile altor persoane fizice sau juridice, care au denumirea firmei sau

marca înregistrată cu aceeași denumire ca numele de domeniu rezervat.

Așa fiind, în mod

corect tribunalul a reținut faptul că modalitatea adoptată de pârâte, care,

prin accesarea domeniului G. redirecționează potențialii clienți către website-ul

F. - unde se vând produse, activități și servicii tot din

domeniul jocurilor de noroc -, este o modalitate ilegală de a profita de

notorietatea societății E., în scopul vânzării propriilor produse, activități

și servicii.

De altfel, pârâtele

nu au combătut prin cererea de apel în niciun fel starea de fapt expusă, pe care

și-a întemeiat soluția prima instanță.

S-a apreciat,

totodată, că sunt nefondate criticile aduse dispoziției primei instanțe de

obligare a pârâtei SC B. SRL de a nu mai folosi denumirea de „E.” pe pagina de

web F.

Alegația apelantelor

în sensul că nu pot fi acuzate de încălcarea dreptului de proprietate al

societății producătoare, deoarece obțin în mod legal produsele E. cu licență, nu

a fost dovedită în niciun fel, în conformitate cu exigențele dispozițiilor art.

129 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1865.

Certificatele de

aprobare tip emise de Biroul Român de Metrologie Legală sunt irelevante,

întrucât nu fac dovada existenței unui drept de folosire a mărcii aparținând A.,

acest drept putând fi transmis printr-o convenție încheiată între părți, ceea

ce nu s-a demonstrat în cauză.

Astfel, conform art. 11

alin. (1) din H.G. nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de

noroc, verificările efectuate de Biroul Român de Metrologie Legală se referă la

mijloacele mașinilor, instalațiilor, dispozitivelor, meselor de jocuri de noroc

și pentru alte mijloace de joc, cu excepția programelor informatice care nu fac

parte integrantă din mijlocul de joc.

În acest

sens, nu se confundă folosirea aparatelor de joc, fie și provenind de la E. cu

dreptul privind utilizarea mărcii.

Așa cum a

reținut prima instanță, împrejurare necontestată de apelante, în comerțul

electronic, un rol cheie este jucat de sistemul numelor de domeniu, deoarece

fiecare astfel de domeniu are un nume care servește drept referințe

mnemotehnice. Numele de domeniu facilitează găsirea locațiilor pe internet și

permite comercianților să promoveze nume care sa le identifice, să le distingă

de alte firme și să atragă sau să rețină clientul pentru produsele oferite pe

piață.

Prin

urmare, în mod corect a reținut tribunalul că prin folosirea denumirii de „E.”

fără acordul reclamantei, apelantele o prejudiciază pe aceasta; astfel,

consumatorii (potențialii clienți) ce navighează pe internet pentru a afla

informații legate de produsele marcate, având ca punct de plecare marca verbală

pentru a descoperi numele de domeniu, ajung pe domeniul apelantelor SC B. SRL

și SC C. SRL, fiind blocat astfel accesul unor potențiali achizitori spre

servicii similare oferite spre vânzare de către reclamantă.

Cât

privește critica referitoare la neîncuviințarea de către prima instanță a

probelor solicitate, Curtea a apreciat ca fiind pur formală, întrucât

apelantele nu au arătat despre ce mijloace de probă este vorba, teza probatorie

și nici pertinența și concludența acestora, pentru a se face aplicarea

dispozițiilor art. 167 și 168 C. proc. civ. de la 1865.

De

altfel, prin încheierea de ședință din 1 septembrie 2014, Curtea a respins

proba cu interogatoriul solicitat de apelante prin cererea de apel întrucât

prin această probă se tindea la dovedirea interpretării unor dispoziții legale,

ceea ce constituie atributul exclusiv al instanței de judecată, apreciind în

schimb că se impune suplimentarea probațiunii în cauză și punând în vedere

reprezentantului apelantelor să depună la dosar înscrisurile de care înțelege

să se prevaleze în dovedirea susținerilor din apel referitoare la licența

pentru produsele comercializate.

Împotriva

deciziei menționate, au declarat recurs pârâtele, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și solicitând, în

principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în

subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și al respingerii

cererii de chemare în judecată.

1.

Recurentele au susținut că soluția de casare a deciziei și trimitere a cauzei

spre rejudecare se impune pentru următoarele motive:

Instanța

de apel a soluționat apelul în temeiul unor prevederi legale neaplicabile în

prezenta cauză, respectiv în temeiul noului cod de procedură civilă, cu toate

că dosarul a fost înregistrat și a fost judecat de către prima instanță în

conformitate cu vechiul cod, în condițiile în care dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 10 decembrie 2012, deci anterior

intrării în vigoare a noului cod.

Astfel,

instanța de apel a considerat că este ținută de dispozițiile art. 477 alin. (1)

NCPC și a precizat că a făcut aplicarea regulii tantum devolutum qauntum

apellantum, consacrată de dispozițiile art. 479 alin. (1) NCPC. Prin urmare

textele legale invocate de instanța de apel în motivarea deciziei atacate sunt

străine de prezenta cauză.

În

același timp, instanța de apel nu a pus în discuția părților o eventuală

schimbare a textelor legale, respectiv a dispozițiilor din cod aplicabile,

încălcând dreptul la apărare al pârâtelor, deoarece acestea au arătat că apelul

este întemeiat pe prevederile art. 296 și urm. din vechiul Cod de procedură

civilă.

Pe

de altă parte, în motivarea deciziei se face trimitere, la punctul 1, la

dispozițiile art. 477 și următoarele din noul Cod de procedură civilă, dar la

punctul 4 se face trimitere la dispozițiile art. 167, 168 precum și la art. 296

C. proc. civ. de la 1865. Ca atare, decizia este contradictorie, împrejurare ce

impune casarea sa, atât timp cât instanța de recurs nu poate realiza un control

judiciar eficient.

Recurentele

au criticat, totodată, respingerea solicitării de încuviințare a

interogatoriului reclamantei, în condițiile în care prin administrarea acestei probe

se urmărea dovedirea faptului că produsele E. reprezintă o marcă de jocuri de

noroc, proba fiind, astfel, pertinentă, concludentă și utilă soluționării

cauzei. Contrar aprecierii instanței de apel, proba solicitată nu tindea la

dovedirea interpretării unor dispoziții legale.

2.

Recurentele au susținut că soluția de modificare a deciziei atacate, cu

consecința admiterii apelului și a respingerii acțiunii, se impune pentru

următoarele motive:

Dispoziția

privitoare la obligarea pârâtei SC B. SRL la încetarea înregistrării domeniului

de internet G. este nelegală, întrucât nu s-a avut în

vedere că numele de domeniu a fost obținut în mod legal, așa cum rezultă din

extrasul eliberat de SC I. SRL, achitându-se și taxa corespunzătoare înregistrării.

La momentul solicitării de înregistrare, domeniul internet G. nu era rezervat

în favoarea vreunei alte persoane, conform verificării efectuate de Institutul

Național de Cercetare și Dezvoltare in informatică - D. București. În acest

sens, trebuia să se țină cont de precizările făcute în cauză de acest institut,

precum și de punctul 14 al regulamentului institutului, din care rezultă că

cererile pentru înregistrarea de noi nume de domenii sunt procesate automat, în

ordine cronologică de către N. (primul venit, primul servit).

În

aceste condiții, pârâta nu

a fost de rea-credință la înregistrarea numelui de

domeniu și era îndreptățită să efectueze redirecționarea automată de pe

domeniul deținut către website-ul F., instanța de apel

apreciind în mod greșit că, prin înregistrare, a fost afectat dreptul la marcă

al reclamantei.

În

ceea ce privește obligarea pârâtei SC B. SRL de a nu mai folosi denumirea „E.”

pe pagina de web F., recurentele au susținut că instanța de

apel a apreciat în mod greșit că fapta de a comercializa produse sau servicii

aparținând unei anumite firme este de natură să încalce dreptul de proprietate

intelectuală al acesteia sau denumirile folosite respectivelor produse

protejate prin mărci înregistrate.

Pârâta

a obținut în mod legal produsele E., cu licență și costurile aferente, iar din

informațiile postate pe site-urile aparținând reclamantei, respectiv pârâtei,

rezultă gama de produse și servicii oferite cu mărcile aferente.

Pe

de altă parte, produsele E. reprezintă o marcă de jocuri de noroc, astfel încât

marca trebuie evidențiată într-o tranzacție între furnizori și beneficiar, pentru

identificarea produselor (la fel cum, în cazul vânzărilor de autoturisme

acestea sunt evidențiate după marcă, de exemplu J., K., L., etc.).

Prin

certificatele de aprobare tip emise de Biroul Român de Metrologie, pârâta a

dovedit că a fost autorizată să pună în folosință jocurile de noroc marca E. cu

diferitele serii care rezultă din aceste certificate. Pe aceste certificate de

aprobare apare denumirea producătorului jocurilor de noroc, respectiv E., așa

cum de altfel sunt și alți producători de jocuri de noroc, fără ca acest lucru să

fi făcut imposibilă autorizarea pârâtei la folosirea acestor jocuri.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele

considerente:

1.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța de apel a soluționat calea ordinară

de atac pe temeiul prevederilor Codului de procedură civilă de la 1865, și nu

al celor cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind noul Cod de procedură civilă, iar

această abordare rezultă atât din textele de lege la care s-a făcut explicit

referire în cuprinsul deciziei, cât și din regulile de judecată aplicate.

Astfel,

instanța de apel a arătat că soluția de respingere a apelului se fundamentează

pe dispozițiile art. 296 C. proc. civ. de la 1865, iar criticile referitoare la

probele administrate au fost examinate în contextul art. 167 și 168 din același

cod, ale cărui dispoziții au fost aplicate și în ceea ce privește obligația

părții în proces de a-și proba susținerile și apărările, respectiv cele ale art.

129.

Pe

de altă parte, instanța de apel a verificat, în mod necontestat, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, ceea ce înseamnă

că a efectuat o nouă judecată asupra fondului, însă, prin prisma motivelor de

apel și în limitele în care a avut loc judecata în primă instanță. Acest mod de

soluționare a apelului relevă aplicarea prevederilor art. 292 – 295 C. proc.

civ. de la 1865.

Faptul

că instanța de apel a menționat că limitele devoluțiunii apelului ar fi

consacrate prin prevederile art. 477 alin. (1) și 479 alin. (1) din noul cod

este lipsit de relevanță în aprecierea legalității hotărârii pronunțate, în

condițiile în care s-a făcut aplicarea efectivă a regulilor de judecată prevăzute

de vechiul cod, arătate anterior, și nu a celor regăsite în reglementarea

actuală.

Astfel,

este de observat faptul că, spre deosebire de codul de la 1865, art. 477 alin. (1)

din reglementarea aplicabilă din 15 februarie 2013 prevede că rejudecarea

fondului va avea loc în limitele stabilite de apelant, dar nu numai în mod

expres, astfel cum era prevăzut anterior, ci și implicit, totodată, că va privi

și soluțiile dependente de partea din hotărâre care a fost atacată,

reglementare ce are un caracter novator.

Dat

fiind că recurentele nu au criticat o eventuală pronunțare a instanței de apel

în cadrul presupus de art. 477 alin. 1 din noul cod, se constată că instanța de

apel a făcut aplicarea regulilor de judecată din vechiul cod, pronunțându-se

doar cu privire la dispozițiile din hotărârea primei instanțe vizate de

motivele de apel și strict în limitele criticilor explicit formulate, ținând cont

de cererile și apărările de la judecata în primă instanță.

În

aceste condiții, menționarea unor dispoziții din noul Cod de procedură civilă nu

relevă existența vreunei contradicții în cuprinsul deciziei și nici împiedică

exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs, atât timp

cât nu s-a făcut aplicarea efectivă a acestora, urmând a se verifica, în

limitele celorlalte motive de recurs, modul de aplicare a dispozițiilor

incidente din vechiul cod.

De

asemenea, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare a recurentelor, prin

nepunerea în discuția părților a normelor aplicabile din perspectiva aplicării

legii în timp, din moment ce instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor

noului cod.

Cât

privește critica referitoare la neadministrarea probei cu interogatoriul

reclamantei, a cărei admitere ar conduce, în opinia recurentelor, la casarea

deciziei în vederea administrării probei de către instanța de apel, se reține

că recurentele susțin în mod greșit că obiectul probei solicitate la termenul

din 1 septembrie 2014 ar fi reprezentat de natura de jocuri de noroc a produselor

pentru care marca E. a fost înregistrată. În realitate, pârâtele au solicitat

administrarea interogatoriului reclamantei pentru dovedirea faptului că produsele

E. sunt bunuri de larg consum, totodată a faptului că nu se contestă de către

reclamantă împrejurarea că, la momentul înregistrării acțiunii, denumirea G.

era rezervată.

Din

această perspectivă, se constată că proba a fost respinsă în mod corect de

către instanța de apel,

dat

fiind că, potrivit prevederilor art. 218 C. proc. civ., interogatoriul poate fi

încuviințat exclusiv în legătură cu fapte personale, care pot duce la

dezlegarea pricinii. Niciuna dintre împrejurările invocate de către pârâte nu evocă

fapte ale organelor persoanei juridice, în plus, nu s-a evidențiat relevanța în

speță a caracterului de bunuri de larg consum a produselor purtând marca E. Pe

de altă parte, reclamanta și-a făcut cunoscută poziția procesuală față de

apărările părții adverse, prin intermediul mijloacelor procesuale adecvate, nefiind

necesară, în acest scop, administrarea unei probe rezervate lămuririi unor

fapte personale.

Față

de considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins ca

nefondat.

2.

În ceea ce privește dispozițiile primei instanțe de obligare a pârâtei SC B.

SRL la încetarea înregistrării domeniului de internet G. și de obligare a pârâtelor ca, la accesarea acestuia, să nu

se mai facă redirecționarea automată către website-ul F., se constată următoarele:

Astfel,

prin decizia recurată s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Directiva nr. 95/2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire

la mărci, regăsite și în art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind

mărcile și indicațiile geografice, referitoare la dreptul exclusiv al

titularului unei mărci înregistrate de a interzice oricărui terț să utilizeze, în

activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn pentru care,

datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele

sau serviciile cărora Legii nr. 129/1992 se aplică marca sunt identice sau

similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul

de asociere între semn și marcă.

În

acest context, s-a apreciat că este lipsită de relevanță împrejurarea că

domeniul de internet a fost legal înregistrat de către D. București, dat fiind

că, la momentul înregistrării, este imposibilă verificarea încălcării

drepturilor asupra unei mărci anterior înregistrate.

Se

reține, așadar, că instanța de apel a constatat existența unui conflict între

marca comunitară

H., înregistrată pe numele reclamantei A. și domeniul de internet

G.

, aparținând pârâtei SC B. SRL, și

a constatat, în acest context, încălcarea dreptului exclusiv al reclamantei

asupra mărcii comunitare, dată fiind întrunirea cerințelor de aplicare a

dispozițiilor legale privind similaritatea semnelor, similaritatea dintre

produsele/serviciile pentru care marca a fost înregistrată (produse din clasele

9 și 28 constând, în general, în echipamente pentru cazinouri, jocuri de noroc,

jocuri de loterie video, precum și servicii din clasa 41, constând în

exploatarea de cazinouri sau hale de jocuri, dar și operarea sălilor și a

locațiilor cu jocuri de noroc și/sau cazinouri online pe internet și case de

pariuri) și serviciile prestate de către pârâtă prin intermediul domeniului de

internet (comerț cu produse și servicii din domeniul jocurilor de noroc). De

asemenea, instanța de apel a apreciat că există

un risc de confuzie în

percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă.

Se

constată că, prin motivele de recurs, nu se formulează nicio critică

referitoare la cerințele de aplicare a prevederilor legale menționate, singura susținere

referitoare la dispozițiile adoptate prin hotărârea primei instanțe constând în

efectele înregistrării cu bună - credință a domeniului de internet.

Această

susținere este nefondată, fiind în mod corect respinsă de către instanța de

apel, în contextul în care s-a constatat încălcarea dreptului exclusiv al

titularului asupra unei mărci anterior înregistrate.

Este

de precizat că referirile la domeniul de internet includ numele de domeniu, ce

constituie adresa ce permite identificarea operatorilor de internet – respectiv,

localizarea serverelor, a site-urilor web și/sau a utilizatorilor lor și chiar

a sectorului de activitate a acestora -, reprezentând, în fapt, echivalentul în

litere al unui număr afectat unui calculator conectat la internet.

Înregistrarea numelui

de domeniu de către prestatorul agreat de M. (societate fără scop lucrativ care

gerează la nivel mondial numele de domeniu) – care, în România, este D., ce

operează înregistrări în Registrul Național N., chemat în judecată în cauză

pentru opozabilitate -, are un caracter pur tehnic, fără de care semnul nu ar

putea fi utilizat în rețeaua de internet, bazându-se pe principiul “primul

venit, primul servit”, după cum în mod corect s-a relevat deja în cauză.

Această operațiune nu

are rolul de a desemna categoriile de produse sau servicii pentru care semnul a

fost înregistrat, ci doar de a indisponibiliza semnul pentru înregistrări

viitoare.

Nu înseamnă, însă, că

semnul în discuție nu este supus principiului specialității, numele de domeniu

reprezentând un semn folosit cu intenția de a identifica un site de internet,

implicit, produsele și serviciile oferite prin site-ul respectiv, așadar,

folosit întocmai ca o marcă.

În aceste condiții,

semnul poate intra în conflict cu o marcă anterior înregistrată, cât timp este

afectată însăși funcția oricărei mărci de garantare a originii produselor sau a

serviciilor pentru care marca a fost înregistrată. Pentru examinarea

conflictului, sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la mărci,

respectiv cele ale art. 36 din Legea nr. 84/1998 sau, în cazul unei mărci

comunitare, precum în speță, cele ale art. 9 din Regulamentul nr. 20/2009

privind marca comunitară (ce conține dispoziții echivalente celor din art. 36

ale Legii nr. 84/1998).

Așadar, înregistrarea

unui nume de domeniu și, implicit, crearea domeniului de internet, nu poate

împiedica un conflict între acest semn și o marcă anterior înregistrată și,

după caz, constatarea încălcării drepturilor asupra mărcii, dimpotrivă, creează

premisele unui asemenea conflict. Faptul că înregistrarea a operat cu

respectarea dispozițiilor legale și cu bună – credință are relevanță exclusiv într-un

potențial conflict cu alte nume de domeniu, în care se apreciază legalitatea

înregistrării, nu și atunci când se evaluează o eventuală încălcare a unui

drept la marcă.

De

altfel, după cum a reținut prima instanță în prezenta cauză, a cărei hotărâre a

fost menținută în apel, acțiunea în contrafacere întemeiată pe dispozițiile art.

9 din Regulamentul mărcii comunitare (ce corespunde prevederilor art. 36 din

Legea nr. 84/1998) presupune îndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale în persoana pârâtei.

Fiind vorba, însă,

despre o lege specială, modul de dovedire a întrunirii acestor condiții rezultă

din conținutul normelor particulare, derogatorii de la dreptul comun

reprezentat de dispozițiile art. 1357 C. civ.

După cum s-a arătat,

normele particulare prevăd că utilizarea unui semn identic sau similar mărcii

înregistrate, fără consimțământul titularului, în condițiile anume prescrise,

reprezintă o faptă de încălcare a dreptului la marcă. Nu este prevăzută vreo

condiție referitoare la

vinovăția

autorului faptei ilicite.

În

absența unei asemenea cerințe legale, în cazul acțiunii privind obligația de a

face, este suficientă și culpa autorului, care decurge din obligația de

diligență cerută oricărui comerciant privind desfășurarea activității sale cu

respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, inclusiv a celor referitoare

la protecția conferită unei mărci înregistrate și la necesitatea

consimțământului titularului pentru utilizarea unui semn similar mărcii, pentru

produse identice sau similare, susceptibilă de a crea risc de confuzie în

percepția publicului.

Susținând

că a fost de bună - credință în modul de realizare a activității comerciale

prin intermediul site-ului de internet, pârâta SC B. SRL invocă, în realitate,

necunoașterea dispozițiilor legale menționate, situație ce nu echivalează cu

buna – credință și care, astfel, nu înlătură obligația de diligență a

comerciantului în desfășurarea propriei activități.

Întrucât

instanța de apel a menținut în mod corect dispoziția primei instanțe privind

obligarea pârâtei SC

B. SRL la încetarea înregistrării domeniului de internet G., din această apreciere decurge legalitatea și a dispoziției

de obligare a pârâtelor ca, la accesarea acestei adrese de internet, să nu se

mai facă redirecționarea automată către website-ul F., dat fiind că nu mai este posibilă utilizarea în niciun mod

a domeniului în legătură cu care s-a dispus încetarea înregistrării.

În

consecință, susținerile recurentelor pe aspectele analizate nu au temei și

urmează a fi înlăturate.

În

ceea ce privește dispoziția primei instanțe privind încetarea folosirii denumirii

„E.” pe pagina web F., menținută în apel, este de observat că această

dispoziție a vizat-o doar pe pârâta SC B. SRL, astfel cum au fost formulate

pretențiile reclamantei, nu și pe pârâta SC C. SRL, astfel încât motivele de

recurs vor fi analizate exclusiv din perspectiva pârâtei în sarcina căreia s-a

reținut obligația menționată.

Tribunalul

a reținut – iar instanța de apel a confirmat – că pârâta SC B. SRL folosește în

comun pagina

web

F. pentru promovarea produselor pe care le comercializează și

a serviciilor prestate, toate în domeniul jocurilor de noroc, fără acordul

reclamantei, faptă ce reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra

mărcii comunitare „E.”, înregistrate pentru produse și servicii din clasele 16,

35 și 38, în aplicarea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Prin

motivele de recurs, s-a susținut, în esență, că produsele „E.” reprezintă o

marcă de jocuri de noroc, pe care pârâta le comercializează în baza unei licențe

și cu autorizarea Biroului Român de Metrologie Legală, pe care este menționată

denumirea producătorului jocurilor de noroc. S-a susținut că evidențierea

mărcii este necesară pentru identificarea produselor originale, ce provin de la

titularul mărcii.

Înalta

Curte constată că aceste susțineri nu pot conduce la înlăturarea caracterului

ilicit al faptei pârâtei de încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcii

comunitare „E.”.

Cu

toate că recurenta – pârâtă nu a invocat o anumită dispoziție legală pe care sar

fundamenta apărarea formulată, se apreciază că este evocat art. 12 alin. (1) lit.

c) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009 (ce corespunde art. 39 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 84/1998), potrivit cărora titularul unei mărci

comunitare, prin excepție de la regula dreptului exclusiv de a interzice

utilizarea unui semn identic sau similar cu marca, nu poate interzice, totuși,

utilizarea mărcii de către un terț în comerț, atunci când această folosire se

impune pentru indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu.

După

cum s-a reținut deja, marca comunitară „E.” a fost înregistrată pentru produse

și servicii din clasele 16, 35 și 38.

Din

enumerarea expresă a acestora în cuprinsul certificatului de înregistrare (file

32 – 35 din dosarul Tribunalului Specializat Cluj), rezultă că niciunul dintre produsele

pentru care marca a fost înregistrată nu are legătură cu domeniul jocurilor de

noroc (vizând generic articole de legătorie, articole de papetărie, articole de

imprimerie, articole de birou, materiale didactice, materiale plastice pentru

ambalare). De asemenea, serviciile din clasa 38 sunt din domeniul

telecomunicațiilor, în timp ce pentru serviciile din clasa 35 nu există vreun

indiciu al unei legături cu domeniul jocurilor de noroc (vizând generic

servicii de publicitate, servicii de conducere a afacerilor, administrarea

afacerilor, funcții administrative).

Susținând

că produsele „E.” reprezintă o marcă de jocuri de noroc, recurenta – pârâtă asimilează

produsele pentru care marca „E.” a fost înregistrată cu cele pe care societatea

E. le introduce pe piața jocurilor de noroc sub alte mărci (de exemplu, sub

marca H., care, după cum s-a arătat, a fost înregistrată pentru produse și

servicii din domeniul relevant în speță). Or, ceea ce interesează, din

perspectiva faptei de încălcare a drepturilor asupra mărcii „E.” și strict în

limitele motivelor de recurs formulate, este sfera produselor pentru care

această marcă a fost înregistrată, nu produsele pentru care au fost

înregistrate alte mărci ale aceluiași titular, deoarece întinderea protecției

conferite prin înregistrare și a cărei încălcare se pretinde este relevată de

certificatul de înregistrare a mărcii.

Ca

atare, nu se poate reține că utilizarea semnului „E.” se impune pentru identificarea

produselor sau a serviciilor din domeniul jocurilor de noroc ce poartă marca „E.”,

câtă vreme această marcă nu a fost înregistrată pentru asemenea produse sau

servicii.

În

realitate, pârâta a urmărit identificarea produselor introduse pe piață de

către societatea E. sub alte mărci (al căror producător este indicat a fi, de

altfel, societatea O.), ceea ce nu justifică folosirea semnului „E.”, ce

reprezintă marcă înregistrată pentru alte produse și servicii decât cele vizate

de activitatea comercială a pârâtei.

În

consecință, nu este întrunită situația de excepție prevăzută de art. 12 alin. (1)

lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare, nefiind, astfel, justificată

folosirea semnului identic mărcii, fără consimțământul titularului, susținerile

recurentei urmând a fi înlăturate.

Față

de considerentele expuse, ce au avut în vedere doar susținerile din motivele de

recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca

atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 524/2014

din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 septembrie 2015.