ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 286/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 286/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 286/2017

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, la data de 19 noiembrie 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta SC A.

SRL a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a

Vămilor, Direcția Regională Vamală Constanța, B.

și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională

de Administrare Fiscală, solicitând obligarea pârâților în solidar la

plata următoarelor sume: 287.501,5 euro, în echivalent în lei la cursul de

schimb din ziua executării (1.234.186,44 lei la data introducerii

acțiunii), reprezentând diferența dintre prețul de

achiziție din import a două răcitoare de lichid centrifugale

(chiller), respectiv 326.706,25 euro și prețul de vânzare al acestora

în stare degradată, după ce au fost confiscate de Vamă

(pierderea de valoare ca urmare a confiscării abuzive și a

depozitării și manipulării improprii), respectiv 39.204,75 euro;

330.350,94 euro + TVA, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua

executării (1.418.130,5 lei + TVA la data introducerii acțiunii)

reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a faptului că nu a mai putut

onora două contracte de furnizare, montaj, punere în funcțiune;

67.151,25 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb din ziua

executării (288.266,9 lei la data introducerii acțiuni), reprezentând

dobânda plătită băncii pentru linia de credit contractată

de către reclamantă, din care a susținut imobilizarea de fonduri

pentru această operațiune, până la data formulării cererii

(în cazul taxei de vama, comisionului vamal și TVA, până la data

restituirii lor), dar nu mai vechi de 3 ani și obligarea pârâților la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a încheiat cu SC C. SRL, contractele nr. 210 A și 210

B din 08 martie 2005, având ca obiect principal livrarea, punerea în

funcțiune și asigurarea service-ului în perioada de garanție

pentru câte un chiller și un turn de răcire pentru fiecare contract.

În vederea realizării celor

două contracte, reclamanta a importat de la SC D. SA Grecia

(subsidiară a E. S.U.A. pentru Europa de sud-est) 2 bucăți

răcitor centrifugal de lichid (chiller), care au venit însoțite de

factura externă din 29 iunie 2005 și pentru care a întocmit

declarația vamală nr. 1426 din 27 iulie 2005.

Agentul B., prepus al Direcției

Regionale Vamale Constanța, Biroul Vamal Constanța Sud, a întocmit

procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor

nr. 190 din 29 iulie 2005, considerând că a încălcat prevederile art.

386 lit. k) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, dispunând

amendarea SC A. SRL și confiscarea celor două răcitoare centrifugale

de lichid.

Împotriva procesului-verbal de

constatare și sancționare a contravențiilor, reclamanta a

formulat plângere, care a fost admisă, prin Sentința civilă nr.

10.736 din 21 noiembrie 2006, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului la data de 24 octombrie 2007, fiind exonerată de plata amenzii

și înlăturată măsura confiscării.

Cele două răcitoare

centrifugale de lichid au fost restituite reclamantei în anul 2008, într-o

avansată stare de degradare, întrucât fuseseră ținute

afară, în aer liber și fuseseră manipulate fără

respectarea instrucțiunilor de manipulare.

De la data restituirii și

până în prezent, reclamanta nu a reușit să le mai vândă

nici în țară și nici în străinătate, întrucât sunt

echipamente de dimensiuni și capacități foarte mari și au o

construcție personalizată, care nu-și găsesc utilizarea

decât în aplicații tehnice de puteri foarte mari și de tipul exact al

celor pentru care fuseseră comandate, proiectate și fabricate.

Însuși producătorul acestor

echipamente a încercat să găsească beneficiar pentru ele,

însă nu a reușit și având în vedere starea de degradare a

făcut o ofertă reclamantei de a le cumpăra pentru piese de

schimb cu suma de 39.204,75 euro.

Degradările echipamentelor au

fost constatate în cadrul unui proces de asigurare dovezi, care a făcut

obiectul Dosarului nr. x/212/2007 pe rolul Judecătoriei Constanța,

expertiza tehnică efectuată în cauză la data de 14 august 2007

concluzionând că evaluează degradările vizibile la suma de

132.850 euro, valoare la care s-ar putea adaugă degradări interne

care nu puteau fi constatate decât prin demontarea echipamentelor.

Întrucât nu s-a găsit niciun

client pentru aceste echipamente, reparațiile nu s-au efectuat, deoarece

ar fi impus costuri suplimentare, care nu se puteau recupera.

Având în vedere că pârâții,

prin activitatea lor sau a prepușilor lor, prin confiscarea nelegală,

depozitarea și manipularea în condiții improprii, au pus reclamanta

în imposibilitatea executării celor două contracte și au

făcut cele două răcitoare centrifugale de lichid nevandabile,

i-au creat prejudiciul menționat în petitul acțiunii, împrejurare

față de care a solicitat admiterea acesteia astfel cum a fost

formulată.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 și art. 1000 alin.

(3) C. civ.

Pârâtele au formulat și cerere de

chemare în garanție a SC F. SA București - Sucursala I.

Constanța Sud, arătând că obligația depozitarii,

conservării și asigurării integrității bunurilor

confiscate era în sarcina comisionarului vamal, în speță în sarcina

SC F. SA București - Sucursala Constanța, conform prevederilor art.

95 lit. g) și lit. h) din Legea 141/1997 și art. 578 lit. g) și

lit. h) din Regulamentul Vamal aprobat prin H.G. nr. 707/2006.

Reclamanta a depus cereri precizatoare

cu privire la câtimea pretențiilor.

Prin Sentința civilă nr. 868

din 27 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis

acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta

SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați; a obligat

pe pârâții B. și Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Galați, în solidar, la plata către

reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent în lei la data

plății și a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de

despăgubiri; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția

Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată; a admis

în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați; a obligat chemata în garanție SC G. SA, la plata către

pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați a sumei de 473.764,77 euro, în echivalent în lei la data

plății și a sumei de 1.117.295 lei; a respins cererea de chemare

în garanție formulată de pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală ca lipsită de obiect și a obligat pârâții

B. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de

136.678,43 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Examinând cu prioritate, legitimarea

procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța a

reținut că împrejurarea dacă acest pârât a săvârșit

sau nu faptele descrise de reclamantă și dacă acestea au sau nu

caracter ilicit reprezintă o chestiune care ține de fondul pretențiilor

deduse judecății, presupunând verificarea îndeplinirii în cauză

a condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu un aspect care

să vizeze calitatea procesuală.

Asupra fondului cauzei, prima

instanță a reținut că la data de 08 martie 2005, între

reclamanta SC A. SA și SC C. SRL s-a încheiat contractul nr. 210A, având

ca obiect livrarea, punerea în funcțiune, reglarea și asigurarea

serviciilor în perioada de garanție a unui chiller J. și a unui turn

de răcire K., valoarea contractului fiind de 465.407,81 dolari SUA plus

87.762,50 euro.

La aceeași dată, între reclamanta

SC A. SA și SC C. SRL s-a încheiat contractul nr. 210B, având ca obiect

livrarea, punerea în funcțiune, reglarea și asigurarea serviciilor în

perioada de garanție a unui chiller J. și a unui turn de răcire

K., valoarea contractului fiind de 676.812,5 dolari SUA plus 175.525 euro.

În vederea executării celor

două contracte, reclamanta a importat de la D. SA Grecia 2

bucăți răcitor centrifugal de lichid (chiller) model x și

y, în valoare de 326.706,26 euro.

La data de 27 iulie 2005, reclamanta,

prin comisionarul vamal SC F. SA (actualmente SC G. SA) a completat și

depus declarația vamală de import nr. 123454, având ca obiect 2

bucăți răcitor centrifugal de lichid, bunurile fiind încadrate

la poziția tarifară 84159090, cu taxă vamală de 2,7%,

corespunzătoare descrierii "părți pentru instalația de

condiționare a aerului".

Prin procesul-verbal de constatare

și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005

încheiat de Direcția Regională Vamală Constanța - Biroul

Vamal Constanța Sud, prin agentul constatator B., s-a dispus

sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 5.000 lei pentru

săvârșirea contravenției prevăzute de art. 386 lit. k) din

Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, reținându-se că

la data de 27 iulie 2005, reclamanta a depus declarația vamală de

import nr. 123454, având ca obiect 2 bucăți răcitor centrifugal

de lichid (parte a instalației pentru condiționarea aerului marca

J.), bunurile fiind încadrate la poziția tarifară 84159090, cu taxa

vamală de 2,7%, corespunzătoare descrierii "părți

pentru instalația de condiționare a aerului", potrivit

traducerii certificate prin semnătura și ștampila declarantului

pe factura din 29 iunie 2005 anexată la declarația vamală de

import. În urma expertizei tehnice efectuate la 28 iulie 2005, organul

constatator a stabilit că mărfurile pentru care reclamanta a depus

declarația vamală sunt de fapt 2 grupuri frigorifice cu compresoare,

care cuprind compresorul cu motor și condensatorul cu evaporator, formând

cu ansamblu monobloc și accesoriile aferente (grupuri răcitoare cu

lichid), ce se încadrează la poziția tarifară 84186190 "

alte mașini și aparate și mașini pentru producerea

frigului" din Tariful vamal de import al României, pentru care taxa

vamală este de 20%.

Prin procesul-verbal de constatare

și sancționare a contravențiilor menționat s-a dispus, de

asemenea, confiscarea celor 2 grupuri frigorifice cu compresoare, cuprinzând

compresorul cu motor și condensatorul cu evaporator, formând cu ansamblu

monobloc și accesoriile aferente, predate în custodia SC F. SA - Sucursala

I. Constanța Sud, conform procesului-verbal de custodie RCI 1247 din 29

iulie 2005.

Prin Sentința civilă nr.

10736 din 21 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria

Constanța, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta SC A.

SRL împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a

contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005, a fost anulat acest

proces-verbal și exonerată reclamanta de plata amenzii

contravenționale, fiind înlăturată măsura confiscării,

cu consecința restituirii către reclamantă a bunurilor

confiscate, reținându-se că descrierea mărfurilor

făcută în declarația vamală de import este în

concordanță cu felul mărfurilor, fiind o descriere corectă.

Această sentință a

rămas irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei

civile nr. 189 din 13 martie 2007 pronunțate de Tribunalul Constanța.

Instanța de fond a reținut

existența mai multor fapte ilicite, constând în confiscarea, în mod

nelegal, a echipamentelor frigorifice aparținând societății

reclamante, cât și în manipularea și depozitarea

necorespunzătoare a acestor echipamente, săvârșite de pârâtul

B., care a încheiat procesul-verbal de constatare și sancționare a

contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005 și respectiv, de chemata în

garanție SC G. SA, societate căreia, în calitate de comisionar vamal,

i-au fost predate în custodie bunurile respective.

S-a stabilit că în cauză,

atât pârâtul B., cât și chemata în garanție SC G. SA au acționat

cu vinovăție, sub forma culpei, că sunt îndeplinite în persoana

acestora toate condițiile răspunderii civile delictuale, în ce

privește cuantumul prejudiciului avându-se în vedere sumele pretinse prin

cererea inițială și cea precizatoare

Prin urmare, s-a constatat că în

cauză sunt îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâtului B. și că prejudiciul

suferit de reclamantă este imputabil atât acestui pârât, cât și SC G.

SRL.

În consecință,

față de reclamantă a fost obligat la repararea prejudiciului

pârâtul B., în solidar cu comitentul său, Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Galați, conform

dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ și art. 1000 alin. (3) C.civ,

fapta ilicită constând în confiscarea nelegală a utilajelor

frigorifice și fiind săvârșită de pârât în exercițiul

funcției încredințate.

Astfel, au fost obligați

pârâții B. și Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Galați, în solidar, la plata către

reclamantă a sumei de 947.529,55 euro, în echivalent lei la data

plății și a sumei de 2.234.590 lei, cu titlu de

despăgubiri. Tribunalul a avut în vedere suma solicitată de

reclamantă prin cererea inițială și prin cererile

precizatoare depuse cu respectarea prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc.

civ.

A fost respinsă acțiunea în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca

neîntemeiată, reținându-se că acești pârâți nu au

săvârșit nicio faptă ilicită și nici nu au calitatea

de comitenți ai pârâtului B., acesta fiind angajat al Direcției Generale

Regionale a Finanțelor Publice Galați, instituție cu

personalitate juridică.

În temeiul art. 60 și urm. C.

proc. civ., tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Galați și a obligat chemata în garanție

SC G. SA la plata către pârâtă a sumei de 473.764,77 euro, în

echivalent lei la data plății și a sumei de 1.117.295 lei.

S-a avut în vedere, de asemenea,

că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta

altuia, această răspundere, inclusiv solidaritatea dintre comitent

și prepus fiind prevăzute în folosul victimei, constituind

măsuri de garantare a intereselor acesteia; plătind

despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze, în locul

prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează

victimei. Astfel fiind, pârâta este îndreptățită să

recupereze de la coautorul prejudiciului, respectiv chemata în garanție SC

G. SA, partea din despăgubiri corespunzătoare participării

acesteia din urmă la producerea prejudiciului.

Tribunalul a respins, în rest, cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați,

reținând că pentru cealaltă parte a despăgubirilor, aceasta

are la îndemână o acțiune în regres formulată împotriva

propriului prepus, care a contribuit, alături de chemata în garanție,

la producerea prejudiciului.

Cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală a fost respinsă ca lipsită de obiect, având în vedere

că această parte nu a căzut în pretenții.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanta SC A. SRL, pârâții B., Ministerul Finanțelor

Publice și Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Galați și chemata în garanție SC G. SA.

Prin Decizia nr. 670 din 19 octombrie

2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat

de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință de la

data de 06 august 2015 și apelurile declarate de pârâții B.,

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București

și de chemata în garanție SC G. SA împotriva Sentinței civile

nr. 868 din 27 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă.

A fost anulată sentința

și cauza trimisă spre competentă soluționare Tribunalului

București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța

de apel a reținut că se impun analizei, în mod prioritar, criticile

deduse judecății de către Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Galați, referitoare la

necompetența funcțională a primei instanțe, ca

instanță civilă, susținându-se că pricina revenea în

competența instanței de contencios administrativ.

S-a apreciat că stabilirea

competenței funcționale, care vizează atribuțiile ce revin

fiecărei categorii de instanțe, se face din perspectiva includerii

acesteia în sfera competenței materiale, potrivit unei clasificări

adoptate constant în doctrina și practica judiciară. Mai mult,

întrucât normele juridice ce reglementează specializarea unei

instanțe în judecarea anumitor pricini țin de compunerea completului

de judecată, s-a susținut în doctrina recentă că aceste

norme sunt asimilate normelor de organizare judecătorească, având

caracter de ordine publică.

Astfel fiind, fie că este

analizată ca parte a competenței materiale, fie că e

privită din perspectiva reglementării compunerii completului de

judecată, deci a organizării judecătorești, competența

funcțională a instanței are caracter de ordine publică, iar

concluzia ce rezultă este aceea că apelanta pârâtă Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați avea

posibilitatea de a critica direct în apel necompetența

funcțională a primei instanțe sub forma invocării

necompetenței instanței civile de a judeca pricina,

competență ce revenea, potrivit apelantei, instanței de

contencios administrativ.

Această posibilitate trebuie

recunoscută apelantei pârâte, contrar susținerilor reclamantei din cuprinsul

întâmpinării vizând inadmisibilitatea invocării excepției direct

în apel, raportat și la dispozițiile procedurale incidente în

cauză față de data la care s-a formulat cererea de chemare în

judecată, 19 noiembrie 2009, deci anterior modificării Codului de

procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, act normativ prin care a

fost introdus art. 159

1

C. proc. civ., ce instituie ca moment

limită până la care se poate invoca necompetența materială

prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, nu mai

târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

S-a constatat că, întrucât

potrivit art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispozițiile art. 159

1

C. proc. civ. se aplică numai proceselor și cererilor începute,

respectiv formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu

poate fi reținută incidența acestor dispoziții în

cauză, invocarea necompetenței materiale funcționale nefiind

deci limitată la momentele procesuale menționate și putând fi

invocată direct în apel, dat fiind caracterul de ordine publică al

normelor ce reglementează competența funcțională.

Pe fondul criticii vizând

necompetența funcțională a instanței civile de a judeca

pricina, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiate susținerile

apelantei pârâte potrivit cu care instanța de contencios administrativ era

cea competentă funcțional să soluționeze cauza.

Astfel, prin cererea dedusă

judecății, reclamanta a învestit instanța cu solicitarea de

obligare a pârâților, în solidar, la plata sumelor de bani reprezentând

despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei

ilicite constând în confiscarea nelegală, prin procesul-verbal de

constatare și sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie

2005, a unor bunuri și în depozitarea acestora în condiții

necorespunzătoare, invocându-se dispozițiile art. 998 - 999 și

art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, prin cererea de majorare

a câtimii obiectului cererii, formulată la data de 06 septembrie 2013,

reclamanta a susținut că prejudiciul a cărui reparare o cere, a

rezultat din actele ilicite săvârșite în principal de

instituțiile statului. A arătat, astfel, reclamanta că fapta

ilicită pe care o impută pârâților Autoritatea

Națională a Vămilor - Direcția Regională a

Vămilor Constanța, Ministerul Finanțelor și B., este

reprezentată de confiscarea nelegală a bunurilor prin procesul-verbal

de constatare și sancționare a contravențiilor, anulat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind vorba de acte

administrative ilicite ale autorităților publice, primul temei legal

pentru repararea prejudiciului astfel generat fiind prevăzut de art. 52

alin. (1) din Constituție. S-a susținut și că

răspunderea autorităților este una delictuală, de tip

special, avându-și, de asemenea, temei în dispozițiile Legii nr.

554/2004 potrivit cu care lezarea unui drept sau a unui interes legitim, privat

sau public, deschide calea reparării pagubei.

Inclusiv prin întâmpinările

formulate de reclamantă în apel, s-a arătat că faptul generator

de prejudicii a fost reprezentat de confiscarea nelegală a bunurilor,

apelanta susținând însă că trebuie făcută

distincția între actul procedural prin care această măsură

s-a dispus, anume procesul-verbal de contravenție și măsura în

sine, chiar dacă aceasta a fost consemnată în cuprinsul

procesului-verbal.

Mai mult, pe parcursul

judecății în primă instanță, dar și în apel,

susținerile apelantei reclamante au fost în sensul că și în

cazul în care bunurile ar fi fost depozitate în mod corespunzător, acestea

nu mai puteau fi vândute din cauza depășirii termenului contractual,

ca urmare a confiscării dispuse de autoritatea vamală, dat fiind

că bunurile prezentau caracteristici speciale adaptate cerințelor

beneficiarului, astfel că principalul răspunzător de prejudiciul

cauzat este autoritatea vamală.

Astfel fiind, Curtea de apel a

constatat că, în esență, reclamata a urmărit prin cererea

adresată instanței repararea unui prejudiciu cu privire la care a

susținut că a fost produs prin fapta funcționarului public ce a

exercitat defectuos atribuțiile ce îi reveneau în efectuarea procedurii de

vămuire a mărfurilor aparținând reclamantei, faptă ce a

constat în luarea măsurii confiscării mărfurilor și cu

privire la care s-a constatat ulterior, în cadrul procesului având ca obiect

anularea procesului-verbal de contravenție prin care s-a dispus

măsura confiscării, că este nelegală. De asemenea, s-a

susținut că prejudiciul a fost creat și prin manipularea și

depozitarea necorespunzătoare a mărfurilor, pretențiile din

cererea de chemare în judecată fiind îndreptate numai împotriva

pârâților Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția

Regională a Vămilor Constanța, Ministerul Finanțelor

și B., ulterior fiind chemat în proces și comisionarul vamal prin

cererea de chemare în garanție formulată de pârâți.

Susținând, așadar, că

prejudiciul ce trebuie reparat a fost produs, în principal, prin constatarea

greșită a unei contravenții în sarcina reclamantei, constatare

ce a atras atât sancționarea cu amendă contravențională,

cât și măsura confiscării bunurilor, s-a reținut că

reclamanta solicită în fapt repararea unei pagube izvorâte din încheierea

unui act administrativ.

Natura de acte administrative a

proceselor-verbale de constatare și sancționare a

contravențiilor, categorie în care intră actul ce a generat

prejudiciul pe care reclamanta urmărește să îl repare prin

cererea ce face obiectul prezentei cauze, nu poate prezenta vreun dubiu.

Astfel, chiar în condițiile în care O.G. nr. 2/2001, legea-cadru în

materie contravențională, nu precizează, în mod expres, natura

juridică a procesului-verbal de constatare a contravenției și de

aplicare a sancțiunii contravenționale, limitându-se, în art. 15

alin. (1), să arate doar că acesta este actul prin care se

constată de către agentul constatator săvârșirea unei

contravenții, trebuie reținut că procesul-verbal de

contravenție, materializând o manifestare de voință cu caracter

unilateral a unei autorități publice (prin intermediul persoanelor

care au calitatea de agenți constatatori), reprezintă un act

administrativ unilateral cu caracter individual, emis în temeiul puterii

publice, cu scopul de a produce efecte juridice.

De altfel, doctrina juridică

și jurisprudența s-au exprimat constant în sensul că

procesul-verbal de contravenție este un act administrativ, iar în

jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, de asemenea,

că natura juridică a procesului-verbal de contravenție este de

"act administrativ de constatare".

Pornind de la toate aceste elemente,

Curtea a constatat, în esență, că apelanta reclamantă

pretinde repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal,

neputând fi primită ca având vreun temei ori logică juridică

distincția dintre măsura confiscării bunurilor, reclamată

ca fiind fapta generatoare a prejudiciului, pe de o parte și

procesul-verbal, ca act constatator al acestei măsuri (distincție

făcută de apelanta reclamantă în cuprinsul întâmpinării),

câtă vreme măsura confiscării a fost dispusă, alături

de sancțiunea amenzii, prin procesul-verbal de constatare și

sancționare a contravențiilor nr. 190 din 29 iulie 2005 încheiat de

Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională

Vamală Constanța, Biroul Vamal Constanța Sud. Procesul-verbal

menționat a fost anulat prin Sentința civilă nr. 10736 din 21

noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Constanța în

Dosarul nr. 7177/2006, irevocabilă.

Așa fiind, Curtea a reținut

că, deducând judecății în fața instanței de

judecată un raport juridic întemeiat pe răspunderea materială a

autorităților administrative pentru un act încheiat de acestea în mod

nelegal, pretențiile reclamantei de reparare a prejudiciului astfel creat

își găsesc temeiul juridic în dispozițiile speciale ale Legii

nr. 554/2004, încadrându-se în sfera raporturilor de drept administrativ

reglementate expres prin art. 19 alin. (1) din actul normativ. Astfel, potrivit

normei menționate, când persoana vătămată a cerut anularea

actului administrativ, fără a cere în același timp și

despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de

despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei.

Dispozițiile art. 19 din Legea

nr. 554/2004, chiar dacă au ca denumire marginală termenul de

prescripție pentru despăgubiri, reglementează, în realitate,

regulile la care se supune acțiunea în răspundere patrimonială a

autorității publice, reguli privitoare la condițiile de

admisibilitate a acțiunii de despăgubiri, durata și data de la

care curge termenul de prescripție, instanța competentă și

procedura aplicabilă.

Din interpretarea sistematică a

prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, 11 și 18 din Legea nr.

554/2004, rezultă regula acțiunii în contencios subiectiv de

plină jurisdicție, prin care se urmărește și repararea

pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare

ale actului administrativ nelegal ce se cere a fi anulat. Astfel fiind, calea

procesuală reglementată de art. 19 este una de excepție, la care

se recurge în situația în care reclamantul nu avea, în mod rezonabil,

posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data

formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute

de art. 11 din Legea nr. 554/2004. De altfel, în doctrina juridică s-a

subliniat că prevăzând expres competența instanței de

contencios administrativ, legea actuală accentuează natura

juridică a acțiunii în despăgubire drept componentă a

contenciosului administrativ și dă rezolvare controverselor care au

existat sub imperiul Legii nr. 29/1990, în sensul că o astfel de

acțiune, formulată pe cale separată, ar intra în competența

instanței civile de drept comun.

De asemenea, s-a reținut că

acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un

act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având

ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de

contencios administrativ și supunându-se regulilor specifice acestuia sub

aspect procesual. S-a apreciat, totodată, reținându-se

competența instanței de contencios administrativ, reglementată

expres în art. 19 din lege, că împrejurarea indicării de către reclamant,

ca temei de drept, a prevederilor art. 998 - 999 C. civ., nu modifică

fizionomia acțiunii, pentru că textele indicate conțin norme de

drept material privind condițiile angajării răspunderii civile

delictuale.

Ca atare, instanța de apel a

constatat că acțiunea în despăgubiri promovată de

reclamantă, prin care aceasta urmărește repararea pagubei create

prin actul administrativ nelegal (procesul-verbal de contravenție nr. 190

din 29 iulie 2005 încheiat Biroul Vamal Constanța), act ce a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, este în

competența instanței de contencios administrativ, iar nu a celei

civile, iar regulile căreia i se supune acțiunea sunt cele

prevăzute de dispozițiile speciale cuprinse în art. 19 din Legea nr.

554/2004, inclusiv sub aspectul competenței instanței de

judecată.

Împrejurarea că în cauză a

fost ulterior atras în proces, ca urmare a unei cereri incidentale, și un

terț față de raportul juridic dedus inițial

judecății, fiind formulată de către pârâte cererea de chemare

în garanție a SC G. SA (în prezent SC H. SA), nu este de natură

să modifice configurația acțiunii principale, câtă vreme

potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală, aplicabil în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru toate aceste considerente,

critica formulată de către apelanta pârâtă Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a fost

găsită fondată, judecata în primă instanță

făcându-se de o instanță necompetentă, ceea ce a atras

incidența art. 297 alin. (2) C. proc. civ., cu soluția admiterii

apelului declarat de această pârâtă, anulării hotărârii

atacate și trimiterii cauzei spre judecare instanței competente.

Referitor la instanța în

competența căreia intră soluționarea acțiunii în

despăgubiri promovate de reclamantă, s-a arătat că aceasta

trebuie determinată prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 și cum obiectul acțiunii privește despăgubiri

pentru repararea pagubei pricinuite prin actul administrativ emis nelegal de o

autoritate publică județeană, iar nu taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale ori accesorii ale acestora, aceasta din

urmă fiind singura ipoteză în care competența materială a

instanței de contencios administrativ se determină prin luarea în

considerare a criteriului valoric, față de prevederea expresă

și clară a normei legale, competența de a judeca pricina revine

tribunalului. De asemenea, sub aspect teritorial, s-au avut în vedere

dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora

reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei

de la domiciliul pârâtului, în cauză opțiunea reclamantei fiind în

favoarea domiciliului acesteia, ceea ce a determinat concluzia potrivit

căreia competent în primă instanță este Tribunalul

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ținând seama de soluția

pronunțată ca urmare a admiterii apelului declarat de pârâta

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați, de anulare a hotărârii pe motivul necompetenței

instanței de a judeca pricina, Curtea de apel a constatat că nu mai

poate analiza celelalte critici din apelul acestei pârâte și nici

celelalte apeluri declarate în cauză, dat fiind că acestea

vizează aspecte legate de fondul cauzei, iar judecata în primă

instanță urmează a fi reluată în fața instanței

competente, astfel încât soluția de admitere a apelurilor acestora este doar

una formală, decurgând din cerințe procedurale.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta SC A. SRL, care a susținut caracterul nelegal al soluției

sub următoarele aspecte:

- În mod greșit s-a apreciat

că ar fi competentă în soluționarea cauzei instanța de

contencios administrativ, deși litigiul nu îndeplinește

condițiile judecării de o astfel de instanță.

Astfel, procesul-verbal de constatare

și sancționare contravențională este, așa cum

rezultă de altfel, și din jurisprudența Curții

Constituționale, un act administrativ de constatare, iar nu actul juridic

care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice în

sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nici nu a fost emis de o

autoritate în regim de putere publică, pentru a se aplica

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în ce privește

acțiunea în repararea prejudiciului, incidente fiind dispozițiile

dreptului comun.

Trebuie avut în vedere că

dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la anularea

actului administrativ în procedura prevăzută de această lege

și nu în alte proceduri speciale.

În speță, anularea

procesului-verbal de contravenție fiind reglementată prin O.G. nr.

2/2001, repararea pagubelor nu ar fi putut fi solicitată decât în baza

dreptului comun, în condițiile în care actul administrativ nu a fost

anulat de instanța de contencios administrativ, ci de cea de drept comun

și nu în baza Legii nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001.

În cauză nu era îndeplinită

nici condiția prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea

nr. 554/2004, pentru a fi un litigiu de contencios administrativ - născut

din emiterea sau încheierea unui act administrativ - întrucât acțiunea

dedusă judecății este una în răspundere civilă

delictuală, îndreptată în principal împotriva unei persoane fizice,

chemate să răspundă solidar alături de comitent pe temeiul

art. 1000 alin. (3) C. civ.

- Decizia atacată este

lovită de nulitate întrucât există neconcordanțe între minuta

întocmită la 19 octombrie 2016 - care conține doar soluția de

admitere apelurilor și anulare a sentinței atacate cu trimiterea

cauzei spre rejudecare", în timp ce dispozitivul hotărârii este mult

mai amplu, așa încât "numai dacă se numără rândurile

minutei și ale dispozitivului, rezultă o diferență

enormă".

- Există neconcordanțe

și între considerentele deciziei și "oricare din cele două

dispozitive", în condițiile în care din conținutul

considerentelor rezultă că "față de soluția de

anulare a hotărârii pe motivul necompetenței nu vor mai fi analizate

celelalte critici ale pârâtei Direcția Generală a Finanțelor

Publice Galați și nici celelalte apeluri declarate, deoarece acestea

vizează aspecte ale fondului cauzei" iar pe de altă parte, au

fost admise toate apelurile.

Or, în celelalte apeluri n-au fost

formulate critici pe aspectul necompetenței și pe de altă parte,

ceea ce se execută dintr-o hotărâre este dispozitivul, ceea ce

înseamnă că instanța "a dat dreptate tuturor

celorlalți apelanți". Astfel, admițând apelul pârâtului B.

care a susținut că nu sunt întrunite elementele răspunderii

civile delictuale înseamnă că instanța a confirmat, prin

soluția adoptată, această susținere și că la

rejudecare, tribunalul va trebui să țină seama de această

dezlegare a problemei, în sensul că nu sunt îndeplinite elementele

răspunderii civile delictuale.

Prin soluția adoptată,

Curtea a admis apeluri ale căror susțineri erau nu doar diferite, ci

și profund contradictorii.

- Necompetența

funcțională nu era o reală competență materială

pentru a putea fi invocată și supusă controlului judiciar în

calea de atac.

Astfel, dispozițiile procedurale

referitoare la normele de competență se referă la

instanță și nu la secțiile instanței respective, iar

potrivit art. 159 coroborat cu art. 19 C. proc. civ., doar prevederile

referitoare la competența generală, la competența materială

și cea teritorială exclusiv au caracter imperativ, fiind reglementate

de norme de ordine publică. În schimb, competența

funcțională a unei secții din cadrul unei instanțe are

caracter relativ, fiind reglementată de norme de ordine privată.

Aceasta întrucât maniera de

distribuire a cauzelor în funcție de o anumită specializare a

judecătorilor în anumite materii sau domenii ale dreptului ține de

organizarea judiciară și nu reprezintă norme de

competență în sensul avut în vedere de legiuitor.

În drept, criticile au fost încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinările formulate,

intimatele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați și SC H. România SA au solicitat respingerea recursului ca

nefondat susținând, în esență, caracterul legal al

soluției, în condițiile în care procesul-verbal de contravenție

este un act administrativ de constatare, ceea ce nu-l exclude din sfera actelor

administrative definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

și nici de la incidența art. 19 din acest act normativ în

privința soluționării acțiunii în despăgubiri ca

urmare a anulării actului administrativ nelegal. În plus, nu există,

cum se susține, neconcordanțe între minută și dispozitiv,

nici între considerentele deciziei și dispozitiv, iar prima

instanță a încălcat norme de competență în materia

contenciosului administrativ, iar nu doar norme care vizează organizarea

funcțională a instanței.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând, sub aspectul

criticilor de ordin formal - vizând contradicția între minută și

dispozitiv, între considerente și dispozitiv - încadrabile, în

condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează nereguli procedurale ale

judecății, se constată caracterul lor nefondat.

Astfel, este total lipsită de

fundament susținerea conform căreia ar exista deosebire între

conținutul minutei și dispozitivul deciziei, în condițiile în

care dispozitivul întocmit "de îndată" (minuta) conține

soluția adoptată, de admitere a apelurilor, anulare a sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în timp ce dispozitivul

cuprinde doar elemente suplimentare referitoare la indicarea obiectului apelurilor

(încheierea de ședință din 6 august 2015 și Sentința

nr. 868 din 27 iunie 2014), la denumirea și sediul părților.

O eventuală contradicție,

aptă să atragă nulitatea hotărârii, ar fi putut fi

invocată numai dacă dispozitivul ar fi conținut elemente care

să denatureze soluția adoptată, iar nu elemente care

completează dispozitivul întocmit de îndată (în termenii art. 258 C.

proc. civ.) cu precizarea obiectului controlului judiciar (actele procedurale

anulate ca urmare a admiterii apelurilor) și respectiv, datele de

identificare a părților (denumire, sediu), necesare inclusiv pentru

îndeplinirea procedurii de comunicare a actului jurisdicțional, în vederea

curgerii termenului de exercitare a căii de atac.

De o manieră total

nejuridică, recurenta-reclamantă susține neconcordanța

între minută și dispozitiv raportându-se la "numărul de

rânduri" ale celor două acte procedurale, iar nu la conținutul

soluției, omițând totodată, diferența care există din

punct de vedere tehnic-juridic (iar nu al substanței soluției) între

dispozitivul hotărârii întocmit de îndată [art. 258 alin. (1) C.

proc. civ.] și dispozitivul redactat conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ.

- Este, de asemenea, nefondată

critica potrivit căreia ar exista contradicție între considerente

și dispozitiv sub motiv că, deși a anulat sentința de

primă instanță sub aspectul necompetenței, primind astfel

critica din apelul pârâtei Direcția Generală Regională a

Finanțelor Publice Galați, în același timp, instanța a

admis și celelalte apeluri care conțineau critici pe fondul soluției.

Contrar susținerii

recurentei-reclamante, o astfel de contradicție care să afecteze cu

nulitatea actul jurisdicțional, nu există în contextul în care în

conținutul considerentelor se menționează expres că, față

de aspectul reținut spre analiză în mod prioritar vizând

necompetența, criticile deduse judecății legate de fondul cauzei

nu mai pot fi analizate, admiterea celorlalte apeluri realizându-se doar

formal, pentru a face posibilă o soluționare unitară la momentul

rejudecării.

Este total eronată

susținerea recurentei conform căreia, admițându-se de exemplu,

apelul pârâtului B., care a susținut că nu sunt îndeplinite

cerințele răspunderii civile delictuale, înseamnă că

instanța a validat raționamentul acestuia, urmând ca o asemenea

dezlegare a problemei să se impună instanței la rejudecare.

Este de principiu că ceea ce

intră în autoritate de lucru judecat și dobândește caracter

obligatoriu este soluția cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta

este explicitată în conținutul considerentelor (care au caracter

necesar și fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă,

de autoritatea lucrului judecat).

Or, astfel cum s-a arătat,

instanța de apel nu a tranșat în conținutul considerentelor

problema existenței sau nu a elementelor angajării răspunderii

civile delictuale, menționând în mod expres, că admiterea apelurilor

vizând fondul litigiului se realizează doar formal, pentru a permite din

punct de vedere procedural o reluare a judecății sub toate aspectele

de către instanța considerată competentă.

Ca și în cazul susținerii

referitoare la contradicția între minută și dispozitiv, și

cea privitoare la neconcordanța între considerente și dispozitivul

deciziei este total lipsită de fundament, ignorând modalitatea în care

dispozitivul unei hotărâri dobândește autoritate de lucru judecat,

alături de considerentele care explică soluția.

- Este nefondată și critica

potrivit căreia instanța de apel n-ar fi putut cenzura în calea de

atac aspectul vizând competența întrucât dispozițiile referitoare la

competența funcțională privesc de fapt, distribuirea cauzelor

între secțiile aceleiași instanțe în funcție de

specializarea judecătorilor și ca atare, sunt de ordine privată.

În realitate, în speță nu

este vorba despre o simplă repartizare a cauzelor între secțiile

aceleiași instanțe, deopotrivă competente în soluționarea

pricinii, ceea ce ar fi atras, cum se susține, doar o exercitare a

atribuțiilor administrative ale președintelui instanței (privind

repartizarea dosarelor).

Problema care s-a pus în

speță a fost aceea a determinării competenței materiale

procesuale (după natura litigiului), iar o astfel de competență,

anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, era

reglementată de norme de ordine publică, părțile neputând

conveni, nici chiar cu încuviințarea instanței, să deroge de la

aceasta.

Soluționarea litigiilor în

materia contenciosului administrativ este dată în competența anumitor

instanțe, reglementată ca atare prin normele Codului de

procedură civilă, [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1]

sau prin acte normative speciale, nefiind vorba de o simplă specializare a

completelor în funcție de care să se facă repartizarea cauzelor

și deci de respectarea doar a normelor de organizare judiciară.

Cum s-a arătat, o astfel de

competență materială, anterior modificărilor aduse prin

Legea nr. 202/2010 (forma nemodificată a art. 159 C. proc. civ. fiind

incidentă în cauză, față de data promovării

litigiului) era de ordine publică, excepția putând fi invocată

oricând în cursul procesului și deci, valorificabilă în faza

apelului.

Deși instanța de apel

reține în mod greșit că ar fi vorba despre chestiunea

competenței funcționale - cea care se determină după felul

atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de

instanțe și care se referă la judecata în primă

instanță, în apel sau în recurs - această eroare nu are

consecințele pretinse de către recurentă în legătură

cu imposibilitatea analizării chestiunii competenței în apel.

Considerentele expuse anterior - care

suplinesc, pe aspectul calificării excepției de

necompetență, pe cele din apel - împreună cu regimul juridic dat

de existența în materie a unor norme de ordine publică justifică

posibilitatea analizei respectivei critici deduse judecății în apelul

pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Galați.

- Critica recurentei-reclamante are

însă caracter întemeiat cu privire la modalitatea în care a fost

soluționată în apel excepția de necompetență

materială procesuală, determinând anularea sentinței și trimiterea

cauzei pentru soluționare în primă instanță secției de

contencios administrativ a tribunalului.

Justificând această soluție,

instanța de apel a reținut că prejudiciul a cărui reparare

s-a solicitat a fost produs prin constatarea greșită a unei

contravenții în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât

sancționarea cu amendă contravențională, cât și

măsura confiscării bunurilor, fiind vorba deci, de repararea unei

pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ nelegal.

S-a apreciat că, dată fiind

natura administrativă a procesului-verbal de contravenție, chiar în

condițiile în care legea - cadru în materie contravențională

(O.G. nr. 2/2001) nu-i definește natura juridică, raportul litigios

dedus judecății este unul de drept administrativ,

găsindu-și reglementarea în dispozițiile art. 19 din Legea nr.

554/2004, care statuează asupra unei căi procesuale de excepție,

în favoarea instanțelor de contencios-administrativ, pentru acțiunea

în despăgubiri decurgând din anularea actului administrativ.

Deși a pornit de la premisa

corectă, a naturii administrative a procesului-verbal de contestație,

instanța de apel concluzionează greșit în sensul

configurației raportului juridic dedus judecății ca fiind unul

care îl plasează în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 19 din

Legea nr. 554/2004, atrăgând competența de primă

instanță a jurisdicției de contencios-administrativ.

Astfel, textul menționat

vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării

actului administrativ, în condițiile, procedura de judecată și

competența prevăzute de Legea nr. 554/2004. Rămânând

nesoluționată o asemenea pretenție, doar pentru că persoana

vătămată nu a solicitat, odată cu anularea actului

administrativ și despăgubiri [art. 19 alin. (1)], partea poate adresa

pe cale separată o cerere aceleiași instanțe competente în

soluționarea litigiului principal [art. 19 alin. (2)].

Dispoziția legală

menționată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii

accesorialității, instanța competentă în soluționarea

pretenției principale (vizând anularea actului) rămânând

competentă să judece și pretenția accesorie constând în

despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă

judecății în același timp cu cea principală.

În speță însă, așa

cum subliniază recurenta-reclamantă prin criticile formulate, procesul-verbal

de contravenție nu a fost supus controlului și anulat în

condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr.

2/2001, actul normativ care reprezintă sediul în materie

contravențională.

Este vorba într-o astfel de

situație de așa-numitul recurs paralel, care supune anumite acte

administrative altui control jurisdicțional decât cel prevăzut de

Legea nr. 554/2004 - în speță, competența de primă

instanță a aparținut judecătoriei (art. 32 din O.G. nr.

2/2001) și doar soluționarea căii de atac a recursului s-a

realizat de secția de contencios administrativ și fiscal a

tribunalului.

Or, rațiunea dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 554/2004 este de a lăsa cererea în despăgubiri

în competența instanței de contencios administrativ, cea căreia

i-a revenit și atribuțiunea de a judeca litigiul principal referitor

la anularea actului.

Deosebirea esențială dintre

litigiile de contencios administrativ date în competența anumitor

instanțe prin norme speciale și cele date numai în competența

instanțelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că

primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de

legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună

a dreptului procesual civil.

Că este așa, rezultă

fără dubiu, în speță, din prevederile art. 47 ale O.G. nr.

2/2001, potrivit cărora "dispozițiile prezentei ordonanțe

se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de

procedură civilă, după caz".

Așadar, determinarea

competenței în speță, nu se va face în condițiile art. 19

din Legea nr. 554/2004, întrucât nu această lege completează O.G. nr.

2/2001, ci în condițiile prevăzute de normele de drept comun ale

procedurii civile.

De aceea, nu natura

administrativă a actului anulat - identificat drept cauză a producerii

prejudiciului - este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras

jurisdicției de contencios-administrativ reglementate de Legea nr.

554/2004 și supus normelor dreptului comun ca procedură de

judecată și reguli de competență.

Fiind vorba de formularea unor

pretenții în materia răspunderii civile delictuale, cu o valoare a

acestora ce depășește suma de 500.000 lei, competența de

primă instanță aparține tribunalului conform art. 2 pct. 1

lit. b) C. proc. civ., adică instanței care a fost în mod corect

învestită cu cererea de chemare în judecată.

Ca atare, anularea sentinței

tribunalului sub motiv de nesocotire a normelor de competență s-a

făcut în mod eronat de către instanța de apel.

În consecință,

constatându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 C.

proc. civ. de către instanța de apel ceea ce atrage, fiind vorba de

nesocotirea unor norme de procedură, incidența art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. [motiv de recurs în care vor fi încadrate, în condițiile art.

306 alin. (3) C. proc. civ., criticile sub acest aspect formulate de

recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.], se va dispune casarea

deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre continuarea judecății

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 670/A din 19 octombrie 2016 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași

instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 15 februarie 2017.

Procesat

de GGC - CT