cererilor nr. 541/08
prezentate de Leonard I. EISENFELD și Arline DUKER
împotriva Italiei
și
Cererea nr. 625/08
prezentată de Stephan FLATOW
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședindu-se la 2 septembrie 2008 în plen alcătuit din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Antonella Mularoni,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
judecători,
și Sally Dollé,
grefierul secțiunii,
Având în vedere cererile menționate anterior introduse la 20 și 21 decembrie 2007,
După deliberare, adoptă decizia următoare:
Reclamanții, dl. Leonard I. Eisenfeld și d-na Arline Duker (cererea nr. 541/08) și dl. Stephan Flatow (cererea nr. 625/08), sunt cetățeni americani, născuți în 1946 și 1948 respectiv și rezidenți în Statele Unite. Sunt reprezentați în fața Curții de către dl. A. Bozzi, avocat la Milano.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamani, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1995 și 1996, Matthew Eisenfeld, Sara Rachel Duker și Alisa Flatow, cetățeni americani și respectiv fii și fiice ai reclamantului, au decedat în Israel în urma unor atentate teroriste revendicate de Mișcarea de Rezistență Islamică denumită „Hamas".
1.
Litigiul în fața instanțelor americane
Reclamanții au inițiat acțiuni de despăgubire în fața Curții de Distrikt din Columbia („District Court of Columbia") împotriva Republicii Islamice Iran, Ministerului iranian pentru Informații și Securitate, Ayatollahului Ali Hoseni Khamenei și alți oficiali iranieni superiori.
Reclamanții au acționat în propriul nume și în numele rudelor decedate, precum și în interesul moștenitorilor acestora. Pârții defender nu s-au prezentat la proces.
Prin sentințe din 3 noiembrie 1998 și 11 iulie 2000, instanța americană a condamnat Republica Islamică Iran și celelalte pârți defender să plătească familiilor celor trei victime o sumă globală de cincizeci și doi de milioane de dolari americani ca despăgubire. În plus, acestea au fost condamnate să plătească o sumă globală de cinci sute douăzeci și cinci de milioane de dolari ca daune punitoare („punitive damages"), adică o sumă corespunzând de trei ori sumelor presupus utilizate de guvernul iranian pentru a finanța Hamas.
Instanța americană a declarat că Republica Iran și oficialii ei superiori erau responsabili pentru decesul lui Matthew Eisenfeld, Sara Rachel Duker și Alisa Flatow în măsura în care furnizează susținere economică și logistică constantă activității teroriste a Hamas.
Reclamanții au obținut plata unei părți din creanța lor, și anume suma recunoscută ca despăgubire, prin sechestrul bunurilor Republicii Islamice Iran confiscate pe teritoriul Statelor Unite.
2.
Procedurile de execuție și de punere în executare în fața instanțelor italiene
În 2003, reclamanții, prin intermediul unui mandatar special, dl. Shipman, au sesizat Curtea de Apel din Roma cu două cereri pentru obținerea homologării sentințelor pronunțate de instanța americană. Interesații, reprezentați de avocatul dl. M.V., doreau să recupereze restul creanței lor, corespunzând daunelor punitive, prin sechestrul bunurilor pe care Republica Islamică Iran le poseda pe teritoriul italian.
Prin ordonanță din 5 noiembrie 2003, dispunând asupra unei cereri a reclamantului, președintele Curții de Apel din Roma a ordonat ca actul de citație, tradus în limba farsi, să fie notificat pârților defender prin intermediul procedurii atipice prevăzute de art. 151 al codului de procedură civilă. A hotărât ca notificarea să fie efectuată, fără asistența unui executor de procese, prin trimiterea unei telecopii, a unei comunicări telematice interbancare și a unei scrisori recomandate fără confirmare de primire.
La 28 decembrie 2003, reclamanții au trimis o telecopie biroului președinției Republicii Islamice Iran la Teheran și o scrisoare recomandată fără confirmare de primire la aceeași adresă. Pârții nu s-au constituit în proces și Curtea de Apel, după ce a declarat că au fost citați în mod regulat, i-a declarat lipsă din proces.
Prin sentințe depuse la 14 iunie 2004, Curtea de Apel din Roma a acordat homologarea sentințelor americane și le-a declarat executabile. Aceste sentințe nu au făcut obiectul apelului.
Reclamanții au notificat președinției Republicii Islamice Iran o comandă de plată („atto di precetto"). Comanda era însoțită de sentințele Curții de Apel din Roma ca titluri executabile.
După aceea, reclamanții au inițiat în fața Tribunalului din Roma o sechestru bancară la Ambasada Republicii Islamice Iran din Roma („pignoramento presso terzi"). În procedura de punere în executare, dl. Shipman a delegat noi avocați.
La 30 septembrie 2005, dispunând asupra unei cereri a reclamantului, judecătorul de punere în executare lângă Tribunalul din Roma a ordonat ca notificarea comenzii de plată și a sechestrei să fie efectuată conform modalităților extraordinare, în conformitate cu art. 151 al codului de procedură civilă, datorită situației politice și militare existente în țara defender și pentru a evita o deviere a fondurilor prejudiciabilă intereselor reclamantului. În acest caz, notificările trebuiau să fie efectuate prin trimiterea unei telecopii și a unei scrisori recomandate cu confirmare de primire la biroul președinției Republicii la Teheran.
La 1 noiembrie 2005, reclamanții au trimis o telecopie și o scrisoare recomandată fără confirmare de primire la adresa biroului președinției Republicii la Teheran.
La 10 noiembrie 2005, Ambasada Republicii Islamice Iran din Roma a trimis o notă către Ministerul Afacerilor Externe al Italiei, susținând că a luat cunoștință de procedura de punere în executare doar cu ocazia sechestrii fondurilor sale bancare, la 8 noiembrie 2005, nici Ambasada nici Guvernul țării sale nefiind niciodată notificate judicial anterior.
Prin act din 14 noiembrie 2005, Republica Islamică Iran a format opoziție în procedura de punere în executare inițiată de reclamani.
La 17 ianuarie 2006, Tribunalul din Roma a declarat extinctă procedura de punere în executare împotriva Republicii Islamice Iran datorită irregularității absolute a notificării actului de citație.
3.
Recursul autorităților iraniene în fața Curții de Casație
Prin acte notificate la 10 iulie 2006, Republica Islamică Iran s-a pourvut în casație împotriva sentințelor Curții de Apel din Roma din 14 iunie 2004. Actele de pourvoi au fost notificate reclamantului, la domiciliul dlui M.V., avocatul care i-a reprezentat în procedura de homologare.
La 3 octombrie 2006, reclamanții, prin mandatarul lor special în Italia, dl. Shipman, s-au constituit în proces și au desemnat avocații A.B. și G.B.
În pourvoul său, Republica Islamică Iran a susținut, în primul rând, că nu a luat niciodată cunoștință de procedurile de homologare și de punere în executare împotriva ei și în care a fost declarată lipsă din proces, deoarece notificarea actelor de citație era nulă sau inexistentă. În primul rând, motivația prin care judecătorii de homologare și de punere în executare au ordonat aplicarea articolului 151 al codului de procedură civilă, și anume situația politică și militară existentă în Iran care nu permite notificarea prin căile ordinare, era neîntemeiat. În plus, modalitățile folosite pentru notificare nu erau în măsură să garanteze dreptul de apărare, trimiterea simplă a unei telecopii și a unei scrisori recomandate fără confirmare de primire nefiind în măsură să furnizeze nicio dovadă a cunoașterii efective a actului de către destinatar. Mai mult, numărul de fax și adresa poștală folosite de reclamani pentru notificare, găsite de aceștia pe un site internet neoficial, nu aparțineau birourilor Președinției.
Republica Islamică Iran a susținut că în lumina circumstanțelor cauzei, notificările trebuiau considerate ca inexistente („inesistenti") și că pourvoul era deci admisibil în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 327 al codului de procedură civilă.
Privitor la fond, în primul ei mijloc de atac, ea a susținut că Curtea de Apel din Roma ar fi trebuit să constate din oficiu, la examinarea criteriilor necesare pentru acordarea homologării, irregularitatea notificării citației de a se prezenta din 28 decembrie 2003. Printr-un alt mijloc, apelantul a susținut că jurisdicția italiană a greșit acordând homologarea sentințelor americane, deoarece noțiunea de „daune punitive" este contrară sistemului juridic italian.
Reclamanții s-au excepționat de inadmisibilitatea pourvoul Republicii Islamice Iran. Invocând regularitatea notificării din 1 noiembrie 2005 a actelor introductive ale procedurii de punere în executare și ale sentințelor Curții de Apel din Roma, au susținut că pourvoul era intempestiv conform articolului 325 al codului de procedură civilă.
În orice caz, chiar dacă s-ar admite nulitatea notificării, aceasta a fost regularizată cel mai târziu la 14 octombrie 2005, când Republica Islamică Iran a format opoziție execuției sentinței Curții de Apel din Roma, demonstrând astfel că a luat cunoștință de procedura de punere în executare și de existența sentințelor Curții de Apel. Din acea dată, termenul legal de șaizeci de zile pentru a se putea porvedi în casație a început să curgă.
Reclamanții au afirmat, în plus, că contextul internațional și, în special, starea critică a relațiilor diplomatice dintre Republica Islamică Iran și Statele Unite și Israel, justifică pe deplin decizia autorităților italiene de a notifica actele procedurii prin căi atipice. În fine, au susținut compatibilitatea noțiunii de „daune punitive" cu sistemul juridic italian.
Pârțile au depus memorii și documente. La ședința din 8 mai 2007, Curtea de Casație a audiat consilierul raportor, avocatul Republicii Islamice Iran, unul din cei doi avocați ai reclamantului și, în fine, avocatul general. După aceea, al doilea avocat al reclamantului a cerut să fie audiat pentru a replica la argumentele părții adverse privind în special daunele punitive. Curtea de Casație a declarat intervenția respectivă inadmisibilă în sensul articolului 379 al codului de procedură civilă, deoarece nu replica la rechiziția avocatului general.
Prin sentințe din 8 mai 2007, depuse la 22 iunie 2007, Curtea de Casație, ședindu-se în plen, a declarat admisibile pourvurile Republicii Islamice Iran. În primul rând, ea a afirmat că aplicarea articolului 151 CPC era justificată de absența unui acord între Italia și Republica Islamică Iran privind notificarea actelor judiciare.
Cu toate aceasta, ea a observat că notificarea sentințelor Curții de Apel din Roma, astfel cum a fost efectuată de reclamani, trebuia considerată ca inexistentă („giuridicamente inesistente"), din lipsă de certitudine că telecopия și scrisoarea recomandată fără confirmare de primire trimise la o adresă neoficială să fi ajuns la destinatar. Înalta jurisdicție a reamintit că, spre deosebire de notificările lovite doar de „nulitate", notificările „inexistente" nu admit regularizare („sanatoria") datorită cunoașterii efective a procesului.
Prin urmare, faptul că Republica Islamică Iran a luat cunoștință de procedura de punere în executare la 14 octombrie 2005, când a format opoziție în procedura respectivă, nu a determinat curgerea termenului legal de șaizeci de zile pentru a sesiza Curtea de Casație.
Înalta jurisdicție a afirmat apoi că dreptul la apărare și principiul contradictoriului nu au fost garantate în procedura de homologare și, acceptând primul mijloc de atac al Republicii Islamice Iran, a concluzionat că sentințele Curții de Apel din Roma trebuiau casate fără renvoi.
B.
Dreptul intern relevant
Articolele relevante ale codului de procedură civilă sunt următoarele:
art. 151
„Judecătorul poate ordona, chiar din oficiu, ca notificarea să fie efectuată prin căi altele decât cele prevăzute de lege atunci când circumstanțe particulare sau necesități de rapiditate o cer."
art. 325, paragraful al doilea,
„Termenul pentru a se putea porvedi în casație este de șaizeci de zile."
art. 326
„Termenul stabilit de art. 325, paragraful al doilea, este peremtoriu și începe să curgă cu notificarea sentinței."
art. 327
„Independent de notificare, pourvoul nu poate fi introdus după expirarea termenului de un an de la publicarea sentinței. Această dispoziție nu se aplică atunci când partea lipsă din proces demonstrează că nu a luat cunoștință de proces datorită nulității actului de citație sau a notificării acestuia, sau datorită nulității notificării actelor procedurii."
art. 379
„La ședința în fața Curții de Casație, judecătorul raportor prezintă elementele relevante ale cauzei. După aceea, președintele invită avocații pârților să pledeze. Apoi, procurorul general expune oral concluziile motivate. Replici orale nu sunt admise, dar avocații pârților pot depune scurte memorii scrise privind concluziile procurorului general."
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng sub diferite aspecte de neechitatea procedurii în fața Curții de Casație.
2.
Reclamanții afirmă, de asemenea, că sentințele Curții de Casație au determinat o încălcare a dreptului lor la respectul proprietății lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
A.
Conexiunea cauzelor
Ținând seama de asemănarea cauzelor privind faptele și problema de fond pe care o ridică, Curtea consideră necesar să le conecteze și decide să le examineze în mod conjunct.
B.
Privind presupusele încălcări
1.
Reclamanții se plâng, sub diferite aspecte, de neechitatea procedurii în fața Curții de Casație. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Toată persoana are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care să decidă (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile civile (...)"
a)
Reclamanții fac referire la cauza Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, 28 octombrie 1999) și susțin că Curtea de Casație, decizând să declare admisibile pourvurile Republicii Islamice Iran și să caseze fără renvoi sentințele Curții de Apel din Roma, nu a respectat principiul siguranței juridice în dezavantajul lor.
Ei susțin că interpretarea articolului 327 CPC făcută de Curtea de Casație în cauzele lor permite unei părți care s-a făcut intenționat lipsă din proces să redeschidă procedura fără a fi obligată de nici un termen, și să pună astfel în discuție oricând o decizie de justiție care a dobândit autoritatea de lucru judecat. Ei susțin că dispoziția respectivă a codului de procedură civilă trebuie aplicată în mod restrictiv, deoarece reprezintă o excepție la regula intangibilității lucrului judecat și un pericol pentru siguranța relațiilor juridice.
Înalta jurisdicție ar fi trebuit să examineze chestiunea cunoașterii efective a procesului din partea Republicii Islamice Iran, chestiune crucială pentru evaluarea admisibilității pourvoul împotriva sentințelor Curții de Apel. Reclamanții fac valabil că potrivit jurisprudenței bine stabilite a Curții de Casație italiene, partea lipsă din proces trebuie să furnizeze dovada ignoranței efective a procedurii pentru a putea beneficia de posibilitatea care i se oferă de art. 327 CPC de a ataca fără nici un termen o decizie de justiție definitivă.
Or, în caza de față, Curtea de Casație, neglijând propria sa jurisprudență, nu numai că nu a cerut Republicii Islamice Iran să aducă dovada că nu luase cunoștință de procedură, dar a ignorat, de asemenea, numeroasele elemente de dovadă pe care reclamanții înșiși le-au oferit în această privință, renunțând astfel să examineze acest aspect.
Curtea reamintește că dreptul la proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție implică respectarea principiului supremației dreptului. Unul din aspectele fundamentale ale supremației dreptului este siguranța juridică, care cere ca soluția dată definitive unui litigiu de tribunale să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu c. România, citat mai sus, § 61). În virtutea acestui principiu, nici o parte nu poate cere revizuirea unei sentințe definitive și executabile doar pentru a obține reexaminarea cauzei și o nouă decizie asupra ei. Jurisdicțiile superioare trebuie să-și exercite puterea de revizuire doar pentru a corecta erorile de fapt sau drept și erorile judiciare, și nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie să devină un apel mascat, și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Ryabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
În cazul reclamantului, Curtea de Casație a considerat că notificările adresate Republicii Islamice Iran trebuiau considerate ca inexistente și, aplicând art. 327 CPC, a declarat admisibile pourvurile introduse după termenul legal. Prin urmare, ea a declarat că procedurile de homologare conduse în fața Curții de Apel din Roma nu au garantat principiul contradictoriului și dreptul de apărare al Republicii Islamice Iran și a casated sentințele de homologare ale sentințelor americane.
Curtea observă că plenul Curții de Casație și-a dat decizia în exercitarea prerogativelor sale de interpret suprem al dreptului intern și de regulator al contradicțiilor de jurisprudență, concluzionând că nerespectarea normelor interne privind notificarea actelor judiciare compromisese în mod irevocabil desfășurarea procesului în fața Curții de Apel și făcuse aplicabilă norma procedurală prevăzută de art. 327 CPC.
Potrivit Curții, nu se poate califica ca extraordinară procedura în fața înaltei jurisdicții italiene, nici considera sentințele pronunțate de Curtea de Apel din Roma ca decizii definitive și irevocabile (a contrario, Brumărescu, citat mai sus, § 62).
Curtea reamintește că îi revine în principal autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze dreptul intern și că ea nu substituie propria interpretare a lor în absența arbitrarului (a se vedea, mutatis mutandis, Ravnsborg c. Suedia, sentința din 23 martie 1994, seria A nr. 283-B, pp. 29-30, § 33, și Bulut, citat mai sus, pp. 355-56, § 29; Tejedor García c. Spania, sentința din 16 decembrie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, § 31, p. 2796). În caza de față, Curtea de Casație a efectuat o interpretare a dreptului intern, sprijinindu-se pe elemente logice, gramaticale și teleologice pe care le-a explicitat pe larg în deciziile sale. În măsura în care reclamanții nu au fost lipsiți de posibilitatea de a-și apăra cauzele și în care sentințele înaltei jurisdicții italiene expun cu suficientă precizie motivele pe care se bazează, Curtea nu y descoperă nici un element de arbitrar susceptibil să genereze o încălcare a dreptului la proces echitabil.
Din aceasta rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
b)
Reclamanții invocă art. 6 § 1 și sub alte aspecte.
Ei se plâng de refuzul Curții de Casație de a-și audiona avocatul la ședința din 8 mai 2007. În plus, Curtea de Casație ar fi trebuit să constate din oficiu irregularitatea notificării pourvurilor în casație ale Republicii Islamice Iran, care au fost adresate reclamantului înșiși și nu mandatarului lor special în Italia. În fine, interesații văd în deciziile luate de Curtea de Casație pe tot parcursul procedurii dovada evidentă a lipsei imparțialității înaltei jurisdicții italiene.
Curtea observă de la început că reclamanții, în pofida presupusei irregularități a notificării pourvurilor Republicii Islamice Iran, s-au constituit fără întârziere în procedura de casație și au fost reprezentați în fața înaltei jurisdicții de doi avocați la alegere. Aceștia au avut cunoașterea memoriului părții adverse, au putut depune memorii în apărare și și-au expus oral argumentele la ședința din 8 mai 2007.
Curtea consideră că refuzul Curții de Casație de a-și audiona al doilea avocat al reclamantului, care doreau să răspundă părții adverse pe chestiunea compatibilității noțiunii de „daune punitive" cu sistemul juridic italian, a fost motivat, pe baza articolului 379 CPC, printr-o decizie care nu poate fi considerată arbitrară.
Ea notează că uno din avocații desemnați de reclamani a luat cuvântul după apărătorul Republicii Islamice Iran, în conformitate cu dispoziția procedurală respectivă vizând gestionarea dezbaterilor în fața Curții de Casație. A avut astfel ocazia să răspundă argumentelor părții adverse în respectul principiului contradictoriului.
Curtea observă că dreptul la proces echitabil nu cere ca mai mulți avocați să ia cuvântul pentru a pleda cauza unui justiciabil.
În plus, Convenția nu vizează protejarea unor drepturi pur teoretice sau iluzorii (a se vedea, printre altele, a contrario, Artico c. Italia, sentința din 13 mai 1980, seria A nr. 37, § 33). În acest sens, Curtea nu pierde din vedere faptul că înalta jurisdicție a transat pourvurile litigioase acceptând primul mijloc al demandantului, privind irregularitatea notificării actelor procedurii, fără a se pronunța pe chestiunea daunelor punitive.
În consecință, în circumstanțele cauzei, reclamanții nu pot susține că presupusa imposibilitate de a replica argumentele Republicii Islamice Iran pe o temă specifică fără nicio influență asupra rezultatului litigiului a cauzat încălcare a dreptului lor la proces echitabil, decât dacă li se recunoaște un drept fără adevărată importanță nici substanță (a se vedea, mutatis mutandis, Sale c. Franța, nr. 39765/04, § 19, 21 martie 2006).
Cât privește susținerea lipsei imparțialității Curții de Casație, este de remarcat că temeri reclamantului se bazează esențial pe importanța deciziilor luate de aceasta în cursul procedurii, pe care le califică ca arbitrare și nejustificate.
Or, Curtea tocmai constatat că procedura în fața Curții de Casație nu a fost viciată de arbitrar. Prin urmare, în absența oricărui alt element susceptibil să pună sub semnul întrebării imparțialitatea judecătorilor plenului Curții de Casație, ea concluzionează că temeri reclamantului nu sunt justificate.
În lumina celor de mai sus, rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Reclamanții susțin că hotărârea din 8 mai 2007 a Curții de Casație a avut efectul de a afecta dreptul lor la respectul bunurilor lor, pe cum se recunoaște în art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Toată persoana fizică și juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau penalități."
Reclamanții afirmă că decizia Curții de Casație de a casta fără renvoi sentințele Curții de Apel din Roma, recunoscându-le o creanță sigură și exigibilă, a împiedicat dreptul lor de proprietate.
Curtea reamintește că o „creanță" poate constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, cu condiția să fie suficient stabilită pentru a fi exigibilă (Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, § 59).
În cazul de față, Curtea tocmai constatat că actele juridice la baza creanței reclamantului, și anume sentințele Curții de Apel din Roma din 14 iunie 2004, au fost anulate de Curtea de Casație italiană urmând unei proceduri echitabile. În plus, Curtea observă că procedura inițiată de reclamani pentru a obține executarea sentințelor litigioase fusese deja încheiată de judecătorul de punere în executare datorită serioaselor nereguli proceduratle.
Prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a obține executarea sentințelor litigioase nu a constituit o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectul bunurilor lor, pe cum este enunțat în prima frază a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (mutatis mutandis, Ouzounis și alții c. Grecia, nr. 49144/99, 8 aprilie 2002; a contrario, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, CEDO 2002-III).
Din aceasta rezultă că acest grief este, de asemenea, în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Decide
să conecteze cererile;
Declară
cererile inadmisibile.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefierul
Președintă
des requêtes n
o
541/08
présentées par Leonard I. EISENFELD et Arline DUKER
contre l’Italie
et
Requête n
o
625/08
présentée par Stephan FLATOW
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites les 20 et 21 décembre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Leonard I. Eisenfeld et M
me
Arline Duker (requête n
o
541/08) et M. Stephan Flatow (requête n
o
625/08), sont des ressortissants américains, nés en 1946 et 1948 et résidant aux États-Unis. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
En 1995 et 1996, Matthew Eisenfeld, Sara Rachel Duker et Alisa Flatow, ressortissant américains et respectivement fils et filles des requérants, décédèrent en Israël à la suite d’attentats terroristes revendiqués par le Mouvement de résistance islamique dénommé «
Hamas
».
1.
Le contentieux devant les juridictions des Etats-Unis
Les requérants introduisirent des actions en dédommagement devant le tribunal d’instance de Columbia («
District Court of Columbia
») contre la République Islamique d’Iran, le ministère iranien pour l’Information et la Sécurité, l’Ayatollah Ali Hoseni Khamenei ainsi que d’autres hauts fonctionnaires iraniens.
Les requérants agirent en leur propre nom et au nom des proches décédés, ainsi que dans l’intérêt des héritiers de ces derniers. Les parties défenderesses ne se présentèrent pas aux débats.
Par des jugements des 3 novembre 1998 et 11 juillet 2000, le tribunal américain condamna la république islamique d’Iran et les autres parties défenderesses à payer aux familles des trois victimes une somme globale de cinquante deux millions de dollars américains pour dédommagement. En outre, elles furent condamnées à payer une somme globale de cinq cent vingt cinq millions de dollars à titre de dommages-intérêts punitifs (
«
punitive damages
»
), soit une somme correspondant à trois fois les montants prétendument utilisés par le gouvernement iranien pour financer le Hamas.
Le tribunal américain affirma que la République d’Iran et ses hauts fonctionnaires étaient responsables du décès de Matthew Eisenfeld, Sara Rachel Duker et Alisa Flatow dans la mesure où ils fournissent un support économique et logistique constant à l’activité terroriste du Hamas.
Les requérants obtinrent le paiement d’une partie de leur créance, soit le montant reconnu à titre de dédommagement, en saisissant les biens de la République Islamique d’Iran confisqués sur le territoire des Etats-Unis.
2.
Les procédures d’exequatur et d’exécution devant les juridictions italiennes
En 2003, les requérants, par l’intermédiaire d’un procurateur spécial, M. Shipman, saisirent la cour d’appel de Rome de deux recours tendant à obtenir l’exequatur des jugements rendus par le tribunal américain. Les intéressés, représentés par l’avocat M.V., souhaitaient récupérer le restant de leur créance, correspondant aux dommages punitifs, en saisissant les biens que la République Islamique d’Iran possédait sur le territoire italien.
Par une ordonnance du 5 novembre 2003, faisant droit à une demande des requérants, le président de la cour d’appel de Rome ordonna que l’acte d’assignation, traduit en langue farsi, fût notifié aux parties défenderesses par le biais de la procédure atypique prévue par l’article 151 du code de procédure civile. Il décida que la notification soit accomplie, sans l’assistance d’un huissier de justice, par l’envoi d’une télécopie, d’une communication télématique interbancaire ainsi que d’un pli recommandé sans accusé de réception.
Le 28 décembre 2003, les requérants envoyèrent une télécopie au bureau de la présidence de la République Islamique d’Iran à Téhéran et une lettre recommandée sans accusé de réception à la même adresse. Les défendeurs ne se constituèrent pas dans la procédure et la cour d’appel, après avoir affirmé qu’ils avaient été régulièrement cités, les déclara contumaces.
Par des arrêts déposés le 14 juin 2004, la cour d’appel de Rome accorda l’exequatur des jugements américains et les déclara exécutoires. Ces arrêts ne firent pas l’objet d’appel.
Les requérants signifièrent à la présidence de la République Islamique d’Iran un commandement de payer (
«
atto di precetto
»
). Le commandement était accompagné des arrêts de la cour d’appel de Rome en tant que titres exécutoires.
Par la suite, les requérants entamèrent devant le tribunal de Rome une saisie-arrêt bancaire auprès de l’Ambassade de la République Islamique d’Iran à Rome («
pignoramento presso terzi
»). Dans la procédure d’exécution, M.
Shipman donna mandat à de nouveaux avocats.
Le 30 septembre 2005, faisant droit à une demande des requérants, le juge de l’exécution près le tribunal de Rome ordonna que la notification du commandement de payer et de la saisie-arrêt fut effectuée selon des modalités extraordinaires, conformément à l’article 151 du code de procédure civile, en raison de la situation politique et militaire existant dans le pays défendeur et afin d’éviter un détournement des fonds préjudiciable aux intérêts des requérants. En l’occurrence, les notifications devaient être accomplies par l’envoi d’une télécopie et d’une lettre recommandée avec avis de réception au bureau de la présidence de la République à Téhéran.
Le 1
er
novembre 2005, les requérants envoyèrent une télécopie et une recommandée sans avis de réception à l’adresse du bureau de la présidence de la République à Téhéran.
Le 10 novembre 2005, l’Ambassade de la République Islamique d’Iran à Rome envoya une note au Ministère des affaires étrangères italien, alléguant avoir eu connaissance de la procédure d’exécution seulement à l’occasion de la saisie de ses fonds bancaires, le 8 novembre 2005, ni l’Ambassade ni le Gouvernement de son pays n’ayant jamais reçu de notification judiciaire auparavant.
Par un acte du 14 novembre 2005, la République Islamique d’Iran forma opposition dans la procédure d’exécution engagée par les requérants.
Le 17 janvier 2006, le tribunal de Rome déclara l’extinction de la procédure d’exécution contre la République Islamique d’Iran en raison de l’irrégularité absolue de la notification de l’acte de citation.
3.
Le recours des autorités iraniennes devant la Cour de cassation
Par des actes notifiés le 10 juillet 2006, la République Islamique d’Iran se pourvut en cassation contre les arrêts de la cour d’appel de Rome du 14 juin 2004. Les actes de pourvois furent notifiés aux requérants, près le domicile de M.V., l’avocat qui les avait représenté dans la procédure d’exéquatur.
Le 3 octobre 2006, les requérants, par le bais du procurateur spécial en Italie, M. Shipman, se constituèrent dans la procédure et désignèrent les avocats A.B. et G.B.
Dans son pourvoi, la République Islamique d’Iran affirma en premier lieu n’avoir jamais eu connaissance des procédures d’exequatur et d’exécution contre elle et dans lesquelles elle avait été déclarée contumace, car la notification des actes d’assignation était nulle ou non avenue. Tout d’abord, la motivation avec laquelle les juges de l’exequatur et de l’exécution avaient ordonné l’application de l’article 151 du code de procédure civile, à savoir la situation politique et militaire existante en Iran ne permettant pas la notification par les voies ordinaires, était mal fondée. En outre, les modalités employées pour la notification n’étaient pas en mesure de garantir le droit de la défense, le simple envoi d’une télécopie et d’une lettre recommandée sans accusé de réception de fournissant aucune preuve de la prise de connaissance effective de l’acte de la part de son destinataire. De plus, le numéro de fax et l’adresse postale utilisés par les requérants pour la notification, trouvés par ceux-ci dans un site internet non officiel, n’appartenaient pas aux bureaux de la Présidence.
La République Islamique d’Iran affirma qu’à la lumière des conditions d’espèce, les notifications devaient être considérées comme étant non avenues («
inesistenti
») et que le pourvoi était dès lors recevable au sens du second alinéa de l’article 327 du code de procédure civile.
Quant au fond, dans son premier moyen de recours, elle soutint que la cour d’appel de Rome aurait dû relever d’office, lors de l’examen des critères nécessaires pour l’octroi de l’exéquatur, l’irrégularité de la notification de la citation à comparaître du 28 décembre 2003. Par un autre moyen, le demandeur au pourvoi allégua que la juridiction italienne avait eu tort d’accorder l’exéquatur aux jugements américains, car la notion de «
dommages punitifs
» est contraire au système juridique italien.
Les requérants excipèrent de l’irrecevabilité du pourvoi de la République Islamique d’Iran. Faisant valoir la régularité de la notification du 1
er
novembre 2005 des actes introductifs de la procédure d’exécution et des arrêts de la cour d’appel de Rome, ils soutinrent que le pourvoi était tardif aux termes de l’article 325 du code de procédure civile.
En tout état de cause, même à supposer la nullité de la notification, celle-ci avait été régularisée le 14 octobre 2005 au plus tard, lorsque la République Islamique d’Iran avait formé opposition à l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Rome, démontrant ainsi avoir eu connaissance de la procédure d’exécution et de l’existence des arrêts de la cour d’appel. A partir de ce jour, le délai légal de soixante jours pour se pourvoir en cassation avait donc commencé à courir.
Les requérants affirmèrent en outre que le contexte international et, notamment, l’état critique des relations diplomatiques entre la République Islamique d’Iran et les États-Unis et Israël, justifiaient largement la décision des autorités italiennes de notifier les actes de la procédure par des voies atypiques. Enfin, ils soutinrent la compatibilité de la notion de «
dommages punitifs
» avec le système juridique italien.
Les parties déposèrent des mémoires et des documents. A l’audience du 8 mai 2007, la Cour de cassation entendit le conseiller rapporteur, l’avocat de la République Islamique d’Iran, l’un des deux avocats des requérants et, enfin, l’avocat général. Par la suite, le second avocat des requérants demanda à être entendu pour répliquer aux arguments de la partie adverse concernant notamment les dommages punitifs. La Cour de cassation déclara ladite intervention irrecevable au sens de l’article 379 du code de procédure civile, car elle ne répliquait pas aux réquisitions de l’avocat général.
Par des arrêts du 8 mai 2007, déposés le 22 juin 2007, la Cour de cassation, siégeant en assemblée plénière, déclara recevables les pourvois de la République Islamique d’Iran. Tout d’abord, elle affirma que l’application de l’article 151 CPC était justifiée par l’absence d’un accord entre l’Italie et la République Islamique d’Iran en matière de notification des actes judiciaires.
Cependant, elle observa que la notification des arrêts de la cour d’appel de Rome, telle qu’accomplie par les requérants, devait être considérée comme non avenue («
giuridicamente inesistente
»), à défaut de toute certitude que la télécopie et la lettre recommandée sans avis de réception envoyée à une adresse non officielle soient parvenues au destinataire. La haute juridiction rappela que, contrairement aux notifications entachées de simple «
nullité
», les notifications «
non avenues
» n’admettent pas la régularisation (
«
sanatoria
»
) en raison de la connaissance effective du procès.
Par conséquence, le fait que la République Islamique d’Iran ait eu connaissance de la procédure d’exécution le 14 octobre 2005, lorsqu’elle forma opposition dans ladite procédure, ne faisait pas courir le délai légal de soixante jours pour saisir la Cour de cassation.
La haute juridiction affirma ensuite que le droit de défense et le principe du contradictoire n’avaient pas été garantis dans la procédure d’exequatur et, accueillant le premier moyen de recours de la République Islamique d’Iran, conclut que les arrêts de la cour d’appel de Rome devaient être cassés sans renvoi.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code de procédure civile sont les suivants
:
Article 151
«
Le juge peut ordonner, même d’office, que la notification soit effectuée par des voies autres que celles prévues par la loi lorsque des circonstances particulières ou des exigences de rapidité le requièrent.
»
Article 325, deuxième alinéa,
«
Le délai pour se pourvoir en cassation est de soixante jours.
»
Article 326
«
Le délai imparti par l’article 325, deuxième alinéa, est péremptoire et commence à courir avec la notification de l’arrêt.
»
Article 327
«
Indépendamment de la notification, le pourvoi ne peut pas être introduit au-delà du délai d’un an à partir de la publication de l’arrêt. Cette disposition ne s’applique pas lorsque la partie contumace démontre ne pas avoir eu connaissance du procès pour nullité de l’acte d’assignation ou de sa notification, ou pour nullité de la notification des actes de la procédure.
»
Article 379
«
A l’audience devant la Cour de cassation, le juge rapporteur expose les éléments pertinents de l’affaire. Par la suite, le président invite les avocats des parties à plaider. Ensuite, le procureur général expose oralement ses conclusions motivées. Des répliques orales ne sont pas admises, mais les avocats des parties peuvent déposer des brèves mémoires écrites concernant les conclusions du procureur général.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent sous différents aspects de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation.
2.
Les requérants affirment également que les arrêts de la Cour de cassation ont entraîné une violation de leur droit au respect de leur propriété garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1.
A.
Jonction des affaires
Compte tenu de la similitude des affaires quant aux faits et au problème de fond qu’elles posent, la Cour estime nécessaire de les
joindre et décide de les examiner conjointement.
B.
Sur les violations alléguées
1.
Les requérants se plaignent, sous différents aspects, de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
a)
Les requérants font référence à l’affaire
Brumărescu c.
Roumanie
([GC], n
o
octobre 1999) et affirment que la Cour de cassation, en décidant de déclarer recevables les pourvois de la République Islamique d’Iran et de casser sans renvoi les arrêts de la cour d’appel de Rome, a méconnu le principe de la sécurité juridique à leur détriment.
Ils soutiennent que l’interprétation de l’article 327 CPC faite par la Cour de cassation dans leurs affaires permet à une partie qui s’est rendue intentionnellement contumace de rouvrir la procédure sans qu’elle soit tenue par aucun délai, et de remettre ainsi en cause à tout moment une décision de justice ayant acquis l’autorité de la chose jugée. Ils soutiennent que ladite disposition du code de procédure civile doit être appliquée de manière restrictive, car elle représente une exception à la règle de l’intangibilité de la chose jugée et un danger pour la sécurité des rapports juridiques.
La haute juridiction aurait dû examiner la question de la connaissance effective du procès de la part de la République Islamique d’Iran, question cruciale pour évaluer la recevabilité du pourvoi contre les arrêts de la cour d’appel. Les requérants font valoir que selon une jurisprudence bien établie de la Cour de cassation italienne, la partie contumace doit fournir la preuve de l’ignorance effective de la procédure pour pouvoir bénéficier de la possibilité, qui lui est offerte par l’article 327 CPC, d’attaquer sans aucun délai une décision de justice définitive.
Or, dans le cas d’espèce, la Cour de cassation, méconnaissant sa propre jurisprudence, non seulement n’a pas exigé que la République Islamique d’Iran apporte la preuve qu’elle n’avait pas connaissance de la procédure, mais a également ignoré les nombreux éléments de preuve que les requérants mêmes avaient offerts à ce propos, renonçant ainsi à prendre en examen cet aspect.
La Cour rappelle que le droit à un procès équitable au sens de l’article 6 §
1 de la Convention implique le respect du principe de la prééminence du droit. L’un des aspects fondamentaux de la prééminence du droit est la sécurité juridique, qui veut notamment que la solution donnée de manière définitive à un litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause (
Brumărescu c.
Roumanie
, précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie ne peut solliciter la révision d’un jugement définitif et exécutoire à seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. Les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de révision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires, et non pour procéder à un nouvel examen. La révision ne doit pas devenir un appel déguisé, et le simple fait qu’il puisse exister deux points de vue sur le sujet n’est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent (
Ryabykh c. Russie
, n
o
Dans le cas des requérants, la Cour de cassation considéra que les notifications adressées à la République Islamique d’Iran devaient être considérées comme non avenues et, appliquant l’article 327 CPC, déclara recevables les pourvois introduits après le délai légal. Dès lors, elle affirma que les procédures d’exequatur conduites devant la cour d’appel de Rome n’avaient pas garanti le principe du contradictoire et le droit de défense de la République Islamique d’Iran et cassa les arrêts d’exequatur des jugements américain.
La Cour observe que l’assemblée plénière de la Cour de cassation a rendu sa décision dans le cadre de ses prérogatives d’interprète suprême du droit interne et de régulateur des contradictions de jurisprudence, concluant que la non-observation des normes internes en matière de notification des actes judiciaires avait compromis de manière irréversible le déroulement du procès devant la cour d’appel et rendait applicable la norme procédurale prévue par l’article 327 CPC.
Aux yeux de la Cour, on ne saurait qualifier d’extraordinaire la procédure devant la haute juridiction italienne, ni considérer les arrêts rendus par la cour d’appel de Rome comme des décisions définitives et irrévocables (
a contrario
,
Brumărescu
, précité, § 62).
La Cour rappelle qu’il appartient au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d’interpréter le droit interne et qu’elle ne substitue pas sa propre interprétation à la leur en l’absence d’arbitraire (voir,
mutatis mutandis
,
Ravnsborg c. Suède
, arrêt du 23 mars 1994, série A n
o
283-B, pp. 29-30, §
33, et
Bulut
, précité, pp. 355-56, § 29
; Tejedor García c. Espagne
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, § 31, p.
2796). Dans le cas d’espèce, la Cour de cassation s’est livrée à une interprétation du droit interne, s’appuyant sur des éléments logiques, grammaticaux et téléologiques qu’elle a amplement explicités dans ses décisions. Dans la mesure où les requérants n’ont pas été privé de la possibilité de défendre leurs causes et où les arrêts de la haute juridiction italienne exposent avec suffisamment de précision les motifs sur lesquels elle se fonde, la Cour n’y décèle aucun élément d’arbitraire susceptible d’engendrer une atteinte au droit à un procès équitable.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Les requérants invoquent l’article 6 § 1 sous d’autres aspects également.
Ils se plaignent du refus de la Cour de cassation d’entendre l’un de leurs avocats à l’audience du 8 mai 2007. En outre, la Cour de cassation aurait dû relever d’office l’irrégularité de la notification des pourvois en cassation de la République Islamique d’Iran, qui avaient été adressés aux requérants mêmes et non pas à leur procurateur spécial en Italie. Enfin, les intéressés voient dans les décisions prises par la Cour de cassation tout au long de la procédure la preuve évidente du manque d’impartialité de la haute juridiction italienne.
La Cour observe d’emblée que les requérants, malgré l’irrégularité alléguée de la notification des pourvois de la République Islamique d’Iran, se constituèrent sans délai dans la procédure de cassation et furent représentés devant la haute juridiction par deux avocats de leur choix. Ces derniers eurent communication du mémoire de la partie adverse, purent déposer des mémoires en défense et exposer oralement leurs arguments à l’audience du 8 mai 2007.
La Cour estime que le refus de la Cour de cassation d’entendre le second avocat des requérants, qui souhaitait répondre à la partie adverse sur la question de la compatibilité de la notion de «
dommage punitifs
» avec le système juridique italien, fut motivé, sur la base de l’article 379 CPC, par une décision qui ne saurait être considérée arbitraire.
Elle note que l’un des avocats désignés par les requérants prit la parole après le défenseur de la République Islamique d’Iran, conformément à ladite disposition procédurale visant la gestion des débats devant la Cour de cassation. Il eut ainsi le loisir de répondre aux arguments de la partie adverse dans le respect du principe du contradictoire.
La Cour observe que le droit à un procès équitable n’exige pas que plusieurs avocats prennent la parole pour plaider la cause d’un justiciable.
De plus, la Convention ne vise pas à protéger des droits purement théoriques ou illusoires (voir, parmi d’autres,
a contrario
,
Artico c.
Italie
, arrêt du 13
mai 1980, série
A n
o
37, §
33). A ce propos, la Cour ne perd pas de vue le fait que la haute juridiction trancha les pourvois litigieux en accueillant le premier moyen du demandeur, concernant l’irrégularité des notifications des actes de la procédure, sans se prononcer sur la question des dommages punitifs.
En conséquence, dans les circonstances de la cause, les requérants ne sauraient soutenir que la prétendue impossibilité de répliquer aux arguments de la République Islamique d’Iran sur un thème spécifique sans aucune incidence sur l’issue du litige ait emporté violation de leur droit à un procès équitable, sauf à leur reconnaître un droit sans réelle portée ni substance
(voir,
mutatis mutandis
,
Sale c. France
, n
o
39765/04, §
19, 21 mars 2006).
Pour ce qui est de l’allégation de manque d’impartialité de la Cour de cassation, force est de constater que les craintes des requérants reposent essentiellement sur la portée des décisions prises par celle-ci pendant la procédure, qu’ils qualifient d’arbitraires et injustifiées.
Or, la Cour vient de constater que la procédure devant la Cour de cassation n’a pas été entachée d’arbitraire. Partant, à défaut de tout autre élément susceptible de mettre en doute l’impartialité des juges de l’assemblée plénière de la Cour de cassation, elle conclut que les craintes des requérants ne sont pas justifiées.
A la lumière de ce qui précède, il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Les requérants allèguent que l’arrêt du 8 mai 2007 de la Cour de cassation a eu pour effet de porter atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Les requérants affirment que la décision de la Cour de cassation de casser sans renvoi les arrêts de la cour d’appel de Rome, leur reconnaissant une créance certaine et exigible, a entravé leur droit de propriété.
La Cour rappelle qu’une «
créance
» peut constituer un «
bien
» au sens de l’article
1 du Protocole n
o
1, à condition d’être suffisamment établie pour être exigible (
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
du 9
décembre 1994, série
A n
o
301-B, p.
84, §
59).
En l’espèce, la Cour vient de constater que les actes juridiques à la base de la créance des requérants, à savoir les arrêts de la cour d’appel de Rome du 14 juin 2004, furent annulés par la Cour de cassation italienne à la suite d’une procédure équitable. De plus, la Cour observe que la procédure entamée par les requérants pour obtenir l’exécution des arrêts litigieux avait été clôturée déjà par le juge de l’exécution en raison des graves irrégularités procédurales.
Dès lors, l’impossibilité pour les requérants d’obtenir l’exécution des arrêts litigieux n’a pas constitué une ingérence dans l’exercice de leur droit au respect de leurs biens, tel qu’énoncé dans la première phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
mutatis mutandis,
Ouzounis et autres c. Grèce
, n
o
49144/99, 8 avril 2002
;
a contrario
,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III).
Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Déclare
les requêtes irrecevables.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente