ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1272/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4192 din 27 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta G.G.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care solicita anularea rezoluției nr. 52/CDP/2008 din 22 mai 2008 a Comisiei de disciplină pentru procurori din cadrul autorității pârâte, constatarea existenței abaterilor disciplinare sesizate și aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Potrivit art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 (text în vigoare la data emiterii actului contestat, 22 mai 2008) „În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică dispune clasarea”.

Din întreg conținutul art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu rezultă că titularul acțiunii disciplinare poate formula plângere (ori o altă cale de atac administrativă) la secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, arată prima instanță, Comisia de disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin adresa din 25 august 2008, a comunicat reclamantei împrejurarea că rezoluțiile de clasare nu sunt supuse nici unei căi de atac. Împrejurarea că Legea nr. 317/2004 nu prevedea (la momentul formulării prezentei acțiuni) o cale de atac împotriva rezoluțiilor de clasare, tăcerea legii nu trebuie interpretată în sensul că titularul acțiunii disciplinare nu se poate adresa justiției în cazul în care apreciază că sesizarea sa a fost soluționată cu încălcarea și interpretarea greșită a legii, sau chiar cu abuz de putere în exercitarea atribuțiilor conferite de lege autorității publice.

Reține instanța de fond că, din analizarea naturii juridice a emitentului actului contestat, dar și a acestui act, se constată că este vorba despre o autoritate publică (Consiliul Superior al Magistraturii și comisia sa de disciplină) și despre un act administrativ (emis în urma unor cercetări administrative). Art. 5 din Legea nr. 554/2004 exclude controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ acele acte administrative pentru care legea prevede o altă procedură de contestare. În speță, actul contestat nu avea (la data formulării acțiunii) o altă cale administrativă de atac. Modificarea art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, prin O.U.G.

nr. 59/2009, art. II pct. 3, în sensul că „(13) Împotriva soluției de clasare poate fi formulată contestație de persoana indicată la art. 451 alin. (1) de persoana vizată, sau de inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea la secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii în termen de 30 de zile de la comunicarea rezoluției”, iar art. 451 menționează printre persoanele ce pot formula o contestație „orice persoană interesată (...)” deci și persoana care a formulat sesizarea, nu este incidentă în cauză deoarece această modificare a intervenit la data de 26 iunie 2009, ulterior formulării prezentei acțiuni în justiție.

În concluzie, apreciază prima instanță, reclamanta are conform art. 21 din Constituție acces liber la justiție și potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 poate contesta un act administrativ pe care îl apreciază ca fiind dat cu încălcarea unui drept al său ori a unui interes legitim, situație în raport de care se constată că solicitarea subsidiară a reclamantei de sesizarea a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 46 din Legea nr. 317/2004 nu se mai justifică. Pe fondul cererii de chemare în judecată, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin rezoluția nr. 52/CDP/2008 pronunțată de Comisia de disciplină a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 2 mai 2008 s-a dispus clasarea lucrării privind pe K.L.C., procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, M.D.M.

procuror șef la Direcția Națională Anticorupție, P.L.G., procuror șef al Secției de combatere a corupției și B.E., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, secția combatere a corupției pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta G.G.G. a susținut că rezoluția contestată este nelegală și netemeinică, iar motivele de clasare sunt lipsite de obiectivitate.

De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, la momentul formulării acțiunii, reclamanta a susținut că nu i-a fost comunicată motivarea actului contestat însă nici după ce a luat cunoștință despre motivele rezoluției de clasare, odată cu comunicarea documentației care a stat la baza actului contestat, depusă la dosar de către autoritatea pârâtă, reclamanta nu a formulat precizări și nu a dezvoltat motivele de nelegalitate și netemeinicie ale actului contestat. Or, reține instanța de fond, simpla susținere a nelegalității și netemeiniciei unui act administrativ, fără menționarea în concret a aspectelor de nelegalitate și de netemeinicie avute în vedere de către reclamantă, conduce la aprecierea acțiunii, astfel formulată, ca fiind o acțiune nemotivată, întrucât nu permite instanței de contencios administrativ să exercite controlul de legalitate asupra actului contestat.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta. Prin cererea de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate: - instanța nu a încercat împăcarea părților astfel cum prevăd dispozițiile art. 131 C. proc. civ.; - prima instanță nu a exercitat rolul activ potrivit art. 129 C. proc. civ., în sensul că nu i-a solicitat explicații orale sau scrise cu privire la acțiunea formulată, astfel că hotărârea atacată este afectată de nulitate. Se precizează și faptul că instanța de fond trebuia să soluționeze cauza în funcție de motivele invocate în plângerile adresate pârâtului, chiar dacă acțiunea formulată la instanță a fost apreciată ca nemotivată.

- instanța de fond a nesocotit și obligația legală a pârâtului de a depune în dublu exemplar documentația care a stat la baza actelor contestate, astfel încât să fie asigurată echitatea procesului. De asemenea, se precizează că nu a putut lua cunoștință de documentația depusă, deși a făcut demersuri în acest sens. Înalta Curte, apreciază că, deși recurenta-reclamantă nu a invocat în concret vreun motiv de nelegalitate al sentinței atacate, criticile formulate pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică formulată de recurenta-reclamantă este nefondată întrucât împăcarea părților este o opțiune a acestora, iar judecătorul nu poate obliga părțile să stingă litigiul pe cale amiabilă în lipsa voinței acestora.

Astfel cum rezultă din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, întreaga atitudine procesuală a părților nu a fost în sensul împăcării și nici nu a condus către acest fapt. Prin urmare, nu îi poate fi imputat judecătorului fondului nerespectarea dispozițiilor art. 131 C. proc. civ. Cea de-a doua critică formulată de aceeași recurentă este, de asemenea, nefondată. Este adevărat că potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

„cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”, iar conform alin. (5) „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”. Însă, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

După cum se constată, recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 112 C. proc. civ. referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată nici după comunicarea actului contestat și a documentației depuse de intimatul-pârât. Exercitarea rolului activ a judecătorului intervine în condițiile în care a avut loc o prezentare a situației de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, or, în cauză, o astfel de cerință nu a fost îndeplinită de către recurenta-reclamantă. Instanța de fond, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., putea hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății în raport de motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea și a dovezilor pe care aceasta se sprijină, astfel că exercitarea controlului judiciar nu se putea realiza prin prisma motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate în plângerile adresate altor autorități.

În consecință, nu se poate reține lipsa rolului activ a judecătorului de la instanța de fond. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât nici în fața instanței de recurs recurenta-reclamantă nu a menționat care sunt motivele care susțin nelegalitatea și netemeinicia actului contestat. În ceea ce privește cea de-a treia critică, instanța de recurs reține că susținerile recurentei-reclamante nu au justificare și nici corespondent în realitatea faptică. Din încheierea de ședință din 10 februarie 2010 rezultă că s-a acordat reclamantei termen pentru a lua cunoștință de întreaga documentație ce a stat la baza rezoluției nr. 52/CDP/2008, astfel cum aceasta a solicitat, fiind asigurată atât echitatea procesului, cât și respectarea principiului contradictorialității.

De altfel, recurenta-reclamantă nu și-a respectat întocmai îndatorirea prevăzută de art. 129 alin. (1) C. proc. civ. de a urmări desfășurarea procesului, fapt ce rezultă din întreaga sa atitudine procesuală, potrivit căreia se constată prezența doar o singură dată la instanța de judecată. Față de cele expuse, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc civ. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.G.G. împotriva sentinței nr. 4192 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.