JAY v. THE UNITED KINGDOM
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;partly inadmissible
JAY v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2008)
A doua secție DECIZIE FINALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 30242/03 de Adrian David JAY împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 9 septembrie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Lech Garlicki, Președintele Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence, Secțiunea Grefier având în vedere cererea depusă la 12 septembrie 2003, având în vedere decizia de a comunica această cerere și de a o adera la alte cereri (n. 28067/02, 28087/02, 14401/03, 17233/03, 22361/03, 26083/03, 27988/03, 35695/03, 4839/03, 345/04, 11872/04, 26218/04, 36534/04, 5069/04, 1503/05, 18566/05), Având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cauzei, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Adrian Jay, este un național britanic născut în 1953 și trăiește în Birmingham. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Bradshaw, avocat în Birmingham. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C.Whomersley al Oficiului Extern și Commonwealth. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Soția reclamantului a murit la 5 august 1998, lăsând un copil născut în 1989. Susținerea sa pentru beneficiile văduvelor a fost făcută la 29 iunie 2000 și a fost respinsă la 7 iulie 2000 din cauza faptului că nu avea dreptul la beneficiile văduvelor deoarece nu era femeie. Această decizie a fost confirmată de un tribunal de apel la 21 februarie 2002. Un apel suplimentar a fost respins de Comisarul pentru Securitate Socială la 17 martie 2003. Reclamantul nu a apelat mai departe, deoarece a considerat sau a fost recomandat că un astfel de remediu ar fi obligat să eșueze deoarece nu sunt plătite astfel de prestații de securitate socială în temeiul dreptului Regatului Unit. Legea internă relevantă Legea internă relevantă pentru această cerere este stabilită în Willis v. Regatul Unit, nr. 36042/97, §§§ 26, CEDH 2002-IV și Runkee și White v. Regatul Unit v. , nr. 42949/98, §§ 40-41, 25 iulie 2007. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge că legislația britanică de securitate socială a discriminat împotriva lui din motive de sex, în încălcarea articolului 14 din Convenția luată în conjuncție atât cu art. 8 din Convenție, cât și cu art. 1 din Protocolul nr. 1. HOTĂRÂREA Prin scrisoarea din 11 mai 2005, Guvernul contestat a informat Curtea că Camera Lordilor a decis, în ceea ce privește cererile de alocare a mamei văduve („WMA”) și de plată a văduvei („WPt”), că, în principiu, nu există nici o justificare obiectivă în momentul necesar pentru a nu plăti aceste prestații văduvilor, precum și văduvelor, dar că Guvernul a avut o apărare în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998 (HRA). Acesta a remarcat că, având în vedere acest lucru, mulțimea de cazuri dinaintea Curții și faptul că apărarea HRA era aplicabilă numai în domeniul intern, guvernul a fost pregătit, în principiu, să soluționeze toate cererile formulate de văduvi împotriva Regatului Unit care rezultă din modalitățile aplicabile înainte de aprilie 2001 pentru plata WMA și WPt. Prin scrisoarea din 22 decembrie 2005, reprezentantul reclamantului a notificat Curtea că dl Jay a fost oferit 9 910.34 GBP în ceea ce privește cererile sale pentru WPt și/sau WMA, inclusiv costurile, și că a acceptat plata. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți în ceea ce privește WPt și/sau WMA. Se constată că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulamentul Curții). Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. În ceea ce privește cererea pentru WP, Curtea a stat în hotărârea sa de conducere în ceea ce privește WP care, la originea sa, și până la abolirea acesteia în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie 2001, WP a avut scopul de a corecta „inegalitățile reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației, și că această diferență în ceea ce privește tratamentul a fost justificată în mod rezonabil și obiectiv. În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White Prin urmare, Tribunalul, având în vedere faptul că nu a fost necesar să examineze separarea plângerii în ceea ce privește art. 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luat în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește nepagarea reclamanților WP sau echivalentul (ibid 42). În consecință, această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Prin urmare, în concluzie, Curtea scoate din lista sa plângerile reclamantului în ceea ce privește Plata Veduvii și/sau Alocarea Mamei Văduvate și declară inadmisibilă plângerea reclamantului în ceea ce privește Pensiunea Veduvii. În consecință, și având în vedere concluziile de mai sus, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului. Din aceste motive, Curtea dispune în unanimitate de cererea de la ceilalți la care a fost alăturat; decide să scoată din lista de cazuri reclamațiile reclamantului cu privire la neautorizarea plății unei văduve și/sau alocarea mamei văduve; Declarații inadmisibil restul cererii. Lawrence Early Lech Garlicki Președintele grefierului