ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1994/2016

Decizia nr. 1994/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal reclamanta A. SRL a chemat în judecată Ministerul Transporturilor și a solicitat:

- anularea ca nelegal în tot sau în parte a Ordinului nr. 37/2014 privind autorizarea operatorilor economici pentru desfășurarea activității de transport public de pasageri și/sau de mărfuri pe cai navigabile interioare, publicat în M. Of., partea I nr. 90 din 5 februarie 2014;

- în subsidiar, anularea art. 2, art. 10 pct. 2, art. 11 din Ordinul nr. 37/2014 privind autorizarea operatorilor economici pentru desfășurarea activității de transport public de pasageri și/sau de mărfuri pe căi navigabile interioare;

- anularea Anexei nr. 1 la ordin;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2074 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea soluției, instanța de fond a reținut, în esență, că motivele de anulare ce vizau nerespectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 52/2003 a transparenței decizionale, neconformitatea ordinului în raport cu Legea nr. 554/2004 și cu privire la încălcarea principiului nediscriminării sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. SRL pe care a considerat-o nelegală și netemeinică și s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

I. Recurenta a considerat că instanța a aplicat eronat legea sau nu a aplicat-o în ceea ce privește interpretarea textelor de lege privind transparența decizională reglementată de Legea nr. 52/2003, republicată.

Instanța de fond a considerat că anunțul publicat în 20 decembrie 2013 este unul valid, ce putea determina formularea de propuneri în termen de 10 zile calendaristice, dar recurenta consideră că este de notorietate că în perioada 20 decembrie - 3 ianuarie, în fiecare an este vacanța de sărbători și nu se pot face propuneri, mai ales că zilele de 24, 25, 26, 27 și 31 decembrie 2013 au fost declarate zile libere, urmând a fi recuperate.

A fost criticată soluția instanței de fond pentru că a reținut nelegal că pretinsele împrejurări excepționale nu au fost invocate de nimeni, iar intimata trebuia să dovedească urgența adoptării de Crăciun a unui asemenea act administrativ normativ ce nu mai suportă nicio amânare, mai ales că o adevărată dezbatere poate fi desfășurată numai atunci când pot fi cunoscute de toată lumea solicitările celor implicați și interesați de această normă juridică.

Au fost invocate prevederile art. 1, 2, 3, 6 și 7 din Legea nr. 52/2003 ce vizează regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale.

Procesul-verbal datat 21 ianuarie 2014 la care instanța a făcut referire a fost încheiat, susține recurenta, în temeiul unei alte legi, cea a dialogului social nr. 62/2011 și nu are legătură cu transparența decizională.

II. Cu privire la neconformitatea ordinului atacat cu Legea nr. 554/2004, a fost criticată soluția instanței de fond pentru că, în mod greșit, a reținut că aceasta nu trebuie să fie în conformitate cu această lege, ci numai cu legea în temeiul căreia a fost adoptată.

Recurenta consideră că prevederile art. 10 alin. (2) și art. 11 din Ordinul nr. 37/2014 aduc atingere garanțiilor stabilite prin Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (6), deoarece prevăd că autoritatea publică își poate revoca actul administrativ fără intervenția instanței de judecată, chiar și în ipotezele în care actul administrativ a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Posibilitatea de a retrage actul administrativ individual, după ce a produs consecințe juridice, la simpla cerere a beneficiarului este, în opinia recurentei, un procedeu ilegal pentru că, imediat că terțul va introduce plângere prealabilă în calitate de persoană vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept, autoritatea va revoca actul administrativ atacat, așa încât până la primul termen de judecată acțiunea să rămână fără obiect și să fie evitată răspunderea autorității publice pentru emiterea de acte cu caracter administrativ ilegal.

III. Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării și a textelor de lege la nivel european, recurenta a considerat că hotărârea atacată este nelegală.

S-a spus că actul administrativ normativ încalcă TFUE prin art. 1 și art. 2, deoarece în celelalte state ale UE nu există condiția autorizării pentru a efectua transporturi pe căile navigabile interioare, operatorii economici români fiind discriminați față de ceilalți europeni cărora nu li se solicită o asemenea autorizație administrativă, aceștia pot desfășura activitatea similară pe teritoriul României, fără a deține o asemenea autorizație.

Formularea textului din art. 1 al ordinului atacat este ambiguă și rezultă că pentru că efectua activități de transport public de pasageri și/sau de mărfuri pe căi navigabile interioare este o condiție obligatorie ca operatorul economic să aibă cetățenia sau personalitatea juridică română, aspect ce contravine prevederilor versiunii consolidate a TFUE.

S-a apreciat că art. 2 lit. a) din OMT nr. 37/2014 este contrar art. 2 din Regulamentul nr. 1356/96/CE.

Nu este prevăzută nicăieri condiția de autorizare, legislația europeană invocată de emitent nu obligă la obținerea unei autorizații administrative pentru a efectua transport de mărfuri/pasageri intracomunitar.

Conform art. 101 și următoarele din TFUE sunt interzise orice practici ce pot afecta comerțul dintre statele membre când se aplică între partenerii comerciali condiții inegale la prestații echivalente, creând un dezavantaj concurențial prin impunerea unei autorizații administrative ce nu există în celelalte state membre, astfel că Ordinul nr. 37/2014 încalcă prevederile art. 148 din Constituția României și ale art. 20 din Legea nr. 24/2000.

Însă art. 2 din Ordinul nr. 37/2014 referitor la persoanele juridice străine ce desfășoară aceeași categorie de activități instituie exceptarea obținerii autorizației și nu impune îndeplinirea decât a uneia dintre condițiile redate, ca de exemplu navele să fie înregistrate într-unul dintre statele UE sau să posede certificat de membru al flotei unuia dintre aceste state, ceea ce, consideră recurenta, nu înseamnă automat ca respectivul operator ar fi autorizat în statul de origine să desfășoare transportul de pasageri de exemplu.

Autoritatea trebuie să se refere la navele care operează exclusiv pe căi navigabile interioare naționale care nu sunt conectate cu alte căi navigabile interioare din UE, acestea fiind de fapt căi navigabile interioare conform tuturor reglementărilor din domeniul legislației europene.

IV. Susținerile instanței de fond asupra faptului că cele invocate prin concluziile scrise ar fi diferite față de cele formulate prin întâmpinare au fost apreciate ca false pentru că sunt dezvoltate aceleași acte normative, sunt prevăzute exemple conform acelorași texte de lege, ipoteze de analizat ce puteau forma o altă convingere a instanței de judecată cu privire la admisibilitatea cererii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 14 din Legea nr. 52/2003, art. 1, art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004 și s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

Intimatul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport ce a fost comunicat părților, iar prin Încheierea din 25 noiembrie 2015 a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen în conformitate cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pentru soluționarea acestuia cu citarea părților, în ședință publică.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare în tot sau în parte a Ordinului nr. 37/2014 al Ministrului Transporturilor privind autorizarea operatorilor economici pentru desfășurarea activității de transport public de pasageri și/sau de mărfuri pe căi navigabile interioare.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei și a considerat că actul atacat este legal, iar motivele de anulare privind neconformitatea ordinului în raport cu Legea nr. 554/2004, privind încălcarea principiului nediscriminării sunt neîntemeiate.

Recurenta a criticat soluția instanța de fond, dar criticile sunt nefondate.

I. Prima critică vizează greșita aplicare sau greșita interpretare a textelor de lege privind transparența decizională reglementată de Legea nr. 52/2003, republicată.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională: „(1) În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administrației publice are obligația să publice un anunț referitor la această acțiune în site-ul propriu, să-l afișeze la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, și să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administrației publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informații.

(2) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoștința publicului, în condițiile alin. (1), cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde: data afișării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact și/sau de fezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ.

(3) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ cu relevanță asupra mediului de afaceri se transmite de către inițiator asociațiilor de afaceri și altor asociații legal constituite, pe domenii specifice de activitate, în termenul prevăzut la alin. (2).

(4) La publicarea anunțului, autoritatea administrației publice va stabili o perioadă de cel puțin 10 zile calendaristice pentru proiectele de acte normative prevăzute la alin. (2), pentru a primi în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.

(5) Propunerile, sugestiile sau opiniile cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice se vor consemna într-un registru, menționându-se data primirii, persoana și datele de contact de la care s-a primit propunerea, opinia sau recomandarea.

(6) Persoanele sau organizațiile interesate care transmit în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice vor specifica articolul sau articolele din proiectul de act normativ la care se referă, menționând data trimiterii și datele de contact ale expeditorului.

(7) Conducătorul autorității publice va desemna o persoană din cadrul instituției, responsabilă pentru relația cu societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus.

(8) Proiectul de act normativ se transmite spre analiză și avizare autorităților publice interesate numai după definitivare, pe baza observațiilor și propunerilor formulate potrivit alin. (4).

(9) Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică. ”.

Instanța de fond a reținut respectarea acestor prevederi iar în cadrul motivelor de recurs se critică această soluție, dar fără a se nega faptul că anunțul privind intenția de modificare a actului normativ a fost publicat pe site-ul ministerului la 20 decembrie 2013.

Nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora prevederile legii privind transparența decizională nu ar fi respectate deoarece în perioada de 10 zile calendaristice în care se puteau formula propuneri, respectiv până la 30 decembrie 2013 au fost mai multe zile libere pentru bugetari deoarece nu poate constitui un motiv de nelegalitate a actului atacat, mai ales că, așa cum a reținut și instanța de fond, în anunț a fost indicat termenul de 10 zile calendaristice în care se puteau formula propuneri, așa cum prevăd dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 52/2003 și reclamanta nu a făcut dovada că ar fi avut de formulat propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.

Faptul că au existat dezbateri în legătură cu actul normativ ce urma să fie adoptat și că ele au fost efectuate conform Legii nr. 62/2011 a dialogului social nu poate conduce la nelegalitatea actului normativ atacat deoarece s-a făcut dovada respectării prevederilor legii privind transparența decizională.

II. A doua critică a recurentei s-a referit la neconformitatea ordinului atacat cu Legea nr. 554/2004

Instanța de fond nu a reținut acest motiv de nelegalitate cu motivarea că actul administrativ trebuie să fie conform legii/actului normativ în vederea executării căruia a fost adoptat și nu întregii legislații existente în momentul elaborării actului în discuție și că nu sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 prin art. 10 alin. (2) și art. 11 din Ordinul nr. 37/2004.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Ordinul nr. 37/2014: „Dacă la expirarea perioadei de suspendare operatorul economic nu face dovada remedierii deficiențelor ce au condus la luarea unei astfel de măsuri, Autoritatea Navală Română retrage din oficiu autorizația”, iar conform art. 11 alin. (1) și (2) din același act normativ:

„(1) La expirarea perioadei de valabilitate a autorizației, precum și în situația retragerii din oficiu a acesteia, Autoritatea Navală Română va înștiința în scris operatorul economic și, prin căpităniile de port, administrațiile portuare asupra încetării valabilității autorizației.

„(2) Autorizația poate fi retrasă și la cererea expresă a operatorului economic autorizat”.

Aceste texte nu contravin prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acesteia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice”.

În situațiile reglementate de art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 37/2014 nu se poate considera că autoritatea emitentă ar anula o autorizație fără să se adreseze instanței de contencios administrativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004 deoarece retragerea din oficiu a autorizației conform art. 10 alin. (2) se dispune ca o sancțiune pentru că operatorul economic nu a remediat deficiențele care au dus la suspendarea autorizației, dar, inițial, autorizația a fost emisă în mod legal, iar la expirarea perioadei de valabilitate a autorizației și atunci când intervine sancțiunea retragerii din oficiu a acesteia este normal ca autoritatea emitentă să înștiințeze operatorul economic și administrațiile portuare în legătură cu acestea, dar fără ca această înștiințare să poată fi considerată o dispoziție contrară art. 1 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004.

Alin. (2) al art. 11 din Ordinul nr. 37/2014 reprezintă o consacrare legislativă a dreptului operatorului economic ce a solicitat emiterea autorizației de a putea solicita retragerea acesteia și nici acest text nu contravine art. 1 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004.

Acest text nu poate fi considerat nelegal numai pentru că a fost utilizat, așa cum susține recurenta, în cazul în care au fost formulate cereri de anulare a unor autorizații emise nelegal la solicitarea unui terț conform art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Într-o asemenea ipoteză, chiar dacă o autorizație a fost emisă și, ulterior, retrasă la solicitarea unui operator economic, dacă aceasta a fost emisă nelegal, iar prin această emitere au fost vătămate drepturi sau interese ale unei alte persoane, terțul vătămat va cere anularea actului emis nelegal și, eventual, va solicita instanței de contencios administrativ acordarea de despăgubiri pentru perioada în care autorizația a fost emisă, dar nu se poate considera că textul art. 11 alin. (2) din ordinul contestat ar fi contrar art. 1 alin. (6) teza I din Legea contenciosului administrativ.

În privința hotărârilor judecătorești depuse la dosar de către recurentă și care, în opinia acesteia ar confirma nelegalitatea Ordinului nr. 37/2014 se poate constata că cererile de chemare în judecată au fost formulate anterior intrării în vigoare a Ordinului nr. 37/2014 și viza situații reglementate de prevederile Ordinului nr. 287/2003 al ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței privind autorizarea agenților economici care desfășoară activități de transport vamal, astfel că acestea nu pot justifica nelegalitatea ordinului contestat.

III. A treia critică a recurentei consideră că instanța de fond a nesocotit principiul nediscriminării și al textelor de lege la nivel european.

Referitor la acest principiu instanța de fond a apreciat că nu sunt fondate criticile reclamantei potrivit cărora ordinul ar discrimina operatorii români în raport cu cei din Uniunea Europeană prin aceea că în celelalte state ale UE nu există condiția autorizării pentru a efectua transporturi pe căile navigabile interioare, dar și pentru că operatorilor economici europeni nu li se solicită pentru a desfășura o activitate similară pe teritoriul României, o astfel de autorizație administrativă.

Recurentul susține că art. 1 și 2 din Ordinul nr. 37/2014 ar fi contrare Regulamentului nr. 1356/96/CE.

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 37/2014: „Transporturile publice de pasageri și/sau de mărfuri pe căile navigabile interioare ale României pot fi efectuate numai de operatori economici autorizați în acest sens, persoane juridice sau fizice române care, potrivit legii, pot desfășura activități economice sub codul CAEN 5030 - Transport de pasageri pe căi navigabile interioare și/sau codul CAEN 5040 - Transport de marfă pe căi navigabile interioare și care dețin capacitățile și competențele necesare desfășurării acestora”.

Conform art. 2 din același act normativ: „Transporturile publice de pasageri și/sau de mărfuri pe căile navigabile interioare ale României pot fi efectuate de persoane juridice străine care, potrivit legii, pot desfășura activități economice în apele naționale navigabile, cu nave care arborează alt pavilion decât cel român, fără a fi necesară autorizarea acestora în condițiile prezentului ordin, numai în cel puțin una dintre următoarele situații:

a) navele sunt înregistrate într-un stat membru al Uniunii Europene sau posedă un certificat de membru al flotei unui stat membru al acesteia;

b) navele tranzitează apele naționale navigabile fără a efectua operațiuni de încărcare/descărcare în porturile românești;

c) transportul de pasageri și/sau de mărfuri în apele naționale navigabile se realizează în trafic direct între un port românesc și un port al statului al cărui pavilion îl arborează nava;

d) navele efectuează transporturi de pasageri în scop turistic de croazieră, cu escală în unul sau mai multe porturi românești;

e) persoana juridică străină care, potrivit legii, poate desfășura activități economice, a obținut de la Ministerul Transporturilor, direct sau prin intermediul expeditorilor mărfurilor și/sau pasagerilor, autorizația prevăzută de reglementările în vigoare, pentru efectuarea transportului pe căi navigabile în trafic direct între un port românesc și un port al altui stat, cu nave care nu arborează pavilionul statului în care se află portul de destinație;

f) prevederi exprese ale unor acorduri și convenții internaționale la care România este parte dispun astfel”.

Art. 2 din Regulamentul nr. 1356/96/CE prevede că: „orice operator care transportă mărfuri sau călători pe căile navigabile interioare poate să efectueze operațiunile de transport prevăzute la articolul 1 de mai sus fără discriminări pe motiv de naționalitate sau loc de înregistrare, cu condiția ca acesta:

- să fie înregistrat într-un stat membru în conformitate cu legislația din statul membru respectiv;

- să aibă dreptul în statul membru respectiv de a efectua transport internațional de mărfuri sau călători pe căile navigabile interioare;

- să folosească pentru aceste operațiuni de transport nave fluviale care sunt înregistrate într-un stat membru sau, în absența unei înregistrări, posedă un certificat de membru al flotei unui stat membru;

- să respecte condițiile stabilite la articolul 2 din Regulamentul (CEE) nr. 3921/91 al Consiliului din 16 decembrie care stabilește condițiile în care transportatorii nerezidenți pot transporta mărfuri sau călători pe căile navigabile interioare într-unul din statele membre”.

Textele mai sus prezentate dovedesc că nu există nicio discriminare între operatorii economici din România, care sunt obligați să obțină autorizația pentru desfășurarea activității de transport public de pasageri și/sau mărfuri pe căi navigabile interioare, și cei din UE, care conform prevederilor Regulamentului nr. 1356/96/UE, dau posibilitatea oricărui operator să efectueze operațiuni de transport între statele membre și în tranzit prin acestea, dar cu condiția să fie înregistrat în stat membru respectiv și să aibă dreptul în statul membru respectiv de a efectua transport internațional de mărfuri sau călători pe căile navigabile interioare, or, aceasta presupune verificarea unor cerințe și, deci, este necesară eliberarea unui înscris care să dovedească faptul că au dreptul de a efectua transport pe căile navigabile interioare.

Nu se poate susține nici că art. 1 din ordinul atacat ar fi contrar TUE sau TFUE pentru că articolul stabilește sfera de aplicare a ordinului, respectiv persoanele juridice și fizice române care desfășoară anumite activități, iar Regulamentul nr. 1356/96/CE, în art. 2, stabilește tocmai verificarea condițiilor pentru acordarea dreptului de a efectua transport pe căile navigabile interioare, dar prin modul de reglementare nu se restrânge, împiedică sau denaturează concurența și, de aceea, nu se poate spune că ar fi încălcate prevederile art. 10 și următoarele din TFUE.

Deși a invocat încălcarea prevederilor art. 148 din Constituție, pentru că nu s-a constatat încălcarea sau nerespectarea unor norme de drept comunitar prin emiterea Ordinului nr. 37/2014, aceste susțineri vor fi respinse ca nefondate.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la o eventuală neconcordanță între noțiunea de „căile navigabile interioare” folosită de art. 1 din Ordinul nr. 37/2014 și „apele naționale navigabile” reglementată de art. 2 din același ordin, se constată că instanța de fond nu a analizat acest motiv de nelegalitate cu motivarea că el a fost invocat prin concluziile scrise și era unul nou, deferit de cele prezentate inițial și nu a fost formulată nicio precizare a cererii inițiale.

Pentru că instanța de fond nu a analizat acest motiv nou de nelegalitate, nu vor putea fi analizate nici criticile de nelegalitate din motivul de recurs ce vizează ordinul atacat din perspectiva acestei eventuale neconcordanțe, pentru că ar însemna că se va analiza, pentru prima dată în recurs, un motiv de nelegalitate.

Nu vor fi reținute nici criticile recurentei potrivit cărora „concluziile scrise nu ar fi diferite de cele susținute prin întâmpinare” pentru că, pe de o parte, pentru că instanța de fond a constatat că motivele de nelegalitate invocate prin concluziile scrise sunt diferite față de cele invocate prin cererea de chemare în judecată și dezbătute prin răspunsul la întâmpinare, iar pe de altă parte, din analiza concluziilor scrise depuse în fața instanței de fond se constată că sentința atacată este legală, având în vedere că principiile disponibilității și contradictorialității sunt principii de bază ale procesului civil, iar părțile trebuie să-și exercite drepturile procesuale cu respectarea acestora.

Apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu respectarea și aplicarea normelor de drept material și, de aceea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2074 din 30 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM