ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 763/2018

Decizia nr. 763/2018

Asupra recursului civil de fața, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1538 din 19 octombrie 2016, Judecătoria Videle a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., privitor la capătul 1 din acțiunea principală vizând modificarea titlului de proprietate din 18 februarie 2002 emis pe numele B.

A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru capătul 1 din acțiunea principală, întrucât aceștia justifică calitatea de moștenitor după defuncta B.

A admis în parte acțiunea având ca obiect fond funciar, modificare titlu de proprietate, formulată de petenții C., decedată prin moștenitor, petentul D., domiciliat în municipiul București, sector 3, E., domiciliată în municipiul București, sector 5, F., domiciliată în com. Botoroaga, județul Teleorman, G., domiciliată în municipiul București, sector 5 și H., domiciliată în municipiul București, sector 3 împotriva intimaților B., domiciliat în com. Botoroaga, sat Tîrnava, județul Teleorman, I. Botoroaga, cu sediul în com. Botoroaga, județul Teleorman și J., cu sediul în municipiul Alexandria, județul Teleorman și în contradictoriu cu pârâții K., moștenitor L., domiciliat în municipiul București, M., domiciliată în municipiul București, sector 2, N., moștenitoarea lui O., domiciliată în com. Drăgănești Vlașca, sat Văceni, județul Teleorman, L., moștenitor al defunctului O., domiciliat în municipiul București, sector 5 și P., moștenitoarea lui O., domiciliată în com. Drăgănești Vlașca, sat Văceni, județul Teleorman, astfel:

A respins capătul 1 din acțiune, privitor la modificarea din 18 februarie 2002 emis pe numele B., ca neîntemeiat.

A admis capătul 2 din acțiune, privitor la desființarea din 19 decembrie 2005 emis în favoarea pârâtului B. și a constatat nulitatea absolută a acestui titlu de proprietate.

A respins cererea reconvențională a pârâtului - reclamant B., ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1/74 din 28 decembrie 2017, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelantul intimat B., cu domiciliul în com. Botoroaga, sat Tîrnava, județul Teleorman și cu domiciliul procesual ales în vederea comunicării actelor de procedură la SCPA, R., cu sediul în București, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 1843 din data de 17 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Videle, în contradictoriu cu intimatele J. Teleorman, cu sediul în Alexandria, județul Teleorman, I. Botoroaga, cu sediul în com. Botoroaga, județul Teleorman, intimații pârâți K. - moștenitor pentru L., cu domiciliul în București, sector 6, T. - moștenitoare pentru L., cu domiciliul în București, sector 2, N. - moștenitoare pentru O., cu domiciliul în com. Drăgănești, sat Văceni, județul Teleorman, L. - moștenitor pentru O., cu domiciliul în București, sector 5, P. - moștenitoare pentru O., cu domiciliul în com. Drăgănești, sat Văceni, județul Teleorman, Cocoș Alexandrina, cu domiciliul în com. Botoroaga, sat Tîrnava, județul Teleorman șl intimații petenți: E., cu domiciliul în București, sector 5 și în București, sector 5, F., cu domiciliul în com. Botoroaga, județul Teleorman, G., cu domiciliul în București, sector 5, H., cu domiciliul în București, D., com. Drăgănești Vlașca, sat Drăgănești Vlașca, județul Teleorman.

Definitivă în ce privește cererile având ca obiect fond funciar și cu recurs în ce privește capetele de cerere din cererea reconvențională.

Împotriva acestei decizii pârâtul B. a declarat recurs, care a fost înaintat, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința arț.483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în. explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce ea ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând Ia examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Teleorman revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 1174 din 28 decembrie 2017 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2018.