ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 386/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 386/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 386/2018
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Sărat la data
de 4 octombrie 2016 sub nr. x/2016 reclamantul A. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâta B., ca prin sentința ce se va pronunța
să se dispună obligarea acesteia la plata daunelor morale în
sumă de 20.000 lei.
Prin Sentința civilă nr. 702
din 29 mai 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria
Rămnicu Sărat a admis în parte acțiunea formulată de
reclamantul A. și a obligat pârâta să achite reclamantului suma de
5.000 lei, reprezentând daune morale. A fost obligată pârâta la plata
către reclamant a sumei de 355 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Împotriva acestei sentințe a
declarat apel pârâta B., apel admis de Tribunalul Buzău, secția I
civilă, prin Decizia nr. 992 din 6 noiembrie 2017. A fost schimbată
în parte sentința apelată, în sensul că a fost redus cuantumul
daunelor morale la 1.000 lei, fiind menținute restul dispozițiilor.
Împotriva acestei din urmă
decizii pârâta a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Buzău la data
de 21 decembrie 2017 și înaintat spre soluționare Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul
Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă, la data de 15 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,
prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.
Prin rezoluția completului din
data de 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 13 februarie
2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți
de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a
rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale
materiale în soluționarea recursului de față, în raport de
dispozițiile art 97 pct. 1 coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte
de Casație și Justiție constată că este
întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs
a fost pronunțată de către Tribunalul Buzău într-un litigiu
având ca obiect pretenții, reclamantul solicitând daune morale în cuantum
de 20.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 97 C.
proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de
apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.
orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență
citată revizuită în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de
Casație și Justiție soluționează recursuri declarate
împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar
în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența
ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc.
civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca
regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate
împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin
excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva
altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în
discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei
Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a
pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de
drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte
soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în
competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu
se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 precum s-a procedat,
de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de
atribuțiune a tribunalelor pentru judecată în primă instanță,
ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție
legislativă diferită, prin indicarea expresă și
limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod,
în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru
soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută
competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției
legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei
de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat
competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a
competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de
competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor
art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de
competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor
prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit
cărora "competența instanțelor judecătorești și
procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun
și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că
"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de
Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile".
Nici această normă nu
conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de
Casație și Justiție soluționează toate recursurile
care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,
formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea
Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru
soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în
explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii
legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege
competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop
îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe
de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza
finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se
aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta
Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a
legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă
acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea
recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în
acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că
acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și
Justiție "potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior,
rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie
diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume
că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută
în mod expres.
Pornind de la această
premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată ca nu este
prevăzuta în mod expres competența Înaltei Curți de Casație
și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează
principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu
cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, curțile de apel sunt competente să
soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept
aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Cum în speță,
judecătoria a fost învestită în primă instanță cu
judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal,
rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,
care reglementează competența în materia recursului a instanței
supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu
este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de
altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire
la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă
competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
În aplicarea acestor norme,
competența de soluționare în cauză a recursului declarat
împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul
Buzău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de
Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte
urmează a declina competența de soluționare a recursului,
văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Declină competența de
soluționare a recursului declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 992
din data de 6 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Buzău, în
favoarea Curții de Apel Ploiești.
Fără cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.
Procesat
de GGC - CL