ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 11 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Baia Mare, sub nr. x/182/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Baia Mare, prin Consiliul Local, prin primar, B., C. și D., a se dispune următoarele:

- să se constate că antecesorul pârâților E. a fost proprietar al imobilului în natură casă și anexa situate în Baia Mare, pe terenul înscris în CF193 Ferneziu, având un drept de folosință asupra terenului aferent în suprafața de 1000 m.p. nr. top. 482/2, 483/2, 482/1, 483/1, 482/3/1/1. 482/3/1/2, 483/3/1/1/1, 483/3/1/1/2, 484/30/2/2/3, 484/30/2/2/3, conform schiței de dezmembrare anexate acțiunii;

- înscrierea dreptului de proprietate a defunctului E. asupra imobilului în natură casă situat în Baia Mare în cartea funciară pe terenul identificat anterior;

- să se constate că din masa succesorala rămasă după defunctul E. face parte imobilul casă situat în Baia Mare, iar unica moștenitoare este reclamanta, pârâții fiind străini de moștenire prin neacceptare;

- înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în natură casă situat în Baia Mare, în cartea funciară, cu titlul de drept de moștenire;

- cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Judecătoria Baia Mare, prin Sentința civilă nr. 3802 din data de 3 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/182/2015, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Baia Mare, prin primar, B., C. și D., și, în consecință, a constatat existența unui drept de superficie al defunctului E., decedat la data de 16 decembrie 2000, ce se compune din:

- dreptul de proprietate asupra casei de locuit situată în Baia Mare, jud. Maramureș, edificată pe imobilul teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu, nr. top. 482/2, în suprafață de 173 m.p. și nr. top. 483/2 în suprafață de 79 m.p.;

- dreptul de folosință asupra imobilului teren în suprafață de 252 m.p. înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top 482/2, în suprafață de 173 m.p. și nr. top. 483/2 în suprafață de 79 m.p.;

A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie astfel dobândit de defunctul E. conform planului de amplasament și delimitare întocmit în octombrie 2015 de expert inginer F., plan de amplasament și delimitare ce face parte integrantă din hotărârea judecătorească.

A respins cererea reclamantei privind constatarea existenței unui drept de superficie constând în; dreptul de proprietate asupra construcțiilor anexe gospodărești situate ia adresa din Baia Mare, județul Maramureș; dreptul de folosință asupra imobilului teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top. 482/1, 483/1, 482/3/1/1, 483/3/1/1/1, 484/30/2/2/3.

A constatat că masa succesorală rămasă după defunctul E. decedat la data de 16 decembrie 2000, se compune din: dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit situată în Baia Mare, str. prundului, nr. 15, jud. Maramureș, edificată pe imobilul teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu, nr. top. 482/2, în suprafață de 173 m.p. și nr. top. 483/2 în suprafață de 79 m.p.; dreptul de folosință asupra imobilului teren în suprafață de 252 m.p. înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top. 482/2, în suprafață de 173 m.p. și nr. top. 483/2 în suprafață de 79 m.p.

A constatat că reclamanta A. are calitatea de unic moștenitor al defunctului E., iar pârâții B., C. și D. sunt străini de succesiunea defunctului E. prin neacceptare.

A dispus înscrierea în cartea funciară în favoarea reclamantei A. a dreptului de superficie mai sus constatat.

Tribunalul Maramureș, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 578/A din data de 29 noiembrie 2017, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 3802 din data de 3 mai 2017, pronunțate de Judecătoria Baia Mare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., care a fost înregistrat la Tribunalul Maramureș la data de 5 ianuarie 2018,

Tribunalul Maramureș a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 22 ianuarie 2018 și trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluția din data de 25 ianuarie 2018, s-a fixat termen la data de 13 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Maramureș într-un litigiu având ca obiect succesiune.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 326 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. I C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Maramureș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Cluj, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 578A din data de 29 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV