ÎCCJ, decizie (scj.ro #181122)

Contract de servicii de consultanță. Acțiune în pretenții având ca obiect plata comisionului de succes. Obligație afectată de o condiție suspensivă. Constatarea îndeplinirii condiției suspensive. Condiții și efecte în raport cu dispozițiile art. 1404 alin. (1) din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Modalitățile obligațiilor. Condiția

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de servicii de consultanță

comision de succes

condiție suspensivă

C. civ., art. 1207 alin. (2) pct. 2, art. 1214,  art. 1226 alin. (2), art. 1404 alin. (1)

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

Statutul profesiei de avocat, art. 129 alin. (6)

Potrivit dispozițiilor art. 1404 alin. (1) C. civ., îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

Împrejurarea că părțile unui contract de servicii de consultanță financiară au stabilit că obligația contractuală de plată a comisionului de succes este afectată de o condiție suspensivă, constând în încheierea contractului de restructurare a creditului între beneficiar și bancă,

în condiții mai avantajoase decât cele propuse de unitatea bancară, acceptate de beneficiarul serviciului de consultanță, semnifică că acestea au stabilit un criteriu clar pentru verificarea îndeplinirii condiției suspensive.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1404 alin. (1) C. civ. atunci când a apreciat că semnarea contractului de restructurare intermediat de reclamant semnifică îndeplinirea condiției suspensive ce are ca efect nașterea obligației contractuale asumate sub această condiție, respectiv, plata comisionului de succes, fiind legală soluția de obligare a beneficiarului la plata acestui comision.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1991 din 6 octombrie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28.06.2019, sub nr. x/62/2019, reclamanta S.C. A.  S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către recurentă a sumei de 300.000 lei plus T.V.A. ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale aferente contractului de servicii de consultanță din 05.02.2016, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei de 300.000 de lei, începând cu data semnării contractului de restructurare între C. S.A. și pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 194 și urm., art. 35 C.proc.civ., art. 1.165-1.170, art. 1.178, art. 1.270, art. 1.350 și art. 1.481 C.civ.

La 18.07.2019, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că suma totală aferentă capătului principal este în cuantum de 357.000 lei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la 12.09.2019, sub nr. x/3/2019, reclamanta S.C. B. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de servicii de consultanță din 05.02.2016, respectiv a clauzei de la art. 5.2.,  cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 1.249 alin. (1), art. 1.225 alin. (2) și art. 1.226 C.civ.

La 11.11.2019, în cadrul acestui dosar, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, care are obiectul și motivele din cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov.

Prin încheierea din 08.01.2020, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis excepția conexității și a conexat dosarul nr. x/3/2019 la dosarul nr. x/62/2019 al Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 493/C/16.07.2020, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea principală din dosarul x/62/2019 și cererea reconvențională formulată în dosarul conex nr. x/3/2019 și a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei sumele de 300.000 lei plus TVA și de 91,013.35 lei cu titlu de dobândă legală, precum și cea de 22.965,24 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. A respins cererea principală formulată de S.C. B. S.R.L în dosarul conexat, nr. x/3/2019, și cea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1185/Ap/02.12.2020, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a respins apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 C.proc.civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a susținut că decizia recurată este insuficient motivată și că lipsesc motivele de drept pe care se întemeiază soluția.

Astfel, a arătat că în apel a criticat sentința sub aspectul respingerii apărării referitoare la nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.2. din contractul de servicii de consultanță din 05.02.2016, pe motiv că obiectul acesteia nu este determinat și nici determinabil deoarece, fiind în prezența unei obligații afectate de o condiție suspensivă, obiectul acestei obligații este unul complex, a cărui validitate se analizează atât prin raportare la prevederile art. 1.226 alin. (2) C.civ., cât și la art. 1.404 alin. (1) C.civ.

Sub acest aspect, instanța de apel a efectuat o analiză a stării de fapt, fără a crea vreun silogism juridic între aceasta și normele de drept incidente în materia nulității obiectului obligației, astfel că lipsesc motivele de drept pentru care obiectul obligației nu ar fi lovit de nulitate absolută.

A mai arătat că o altă critică adusă sentinței primei instanțe este cea referitoare la respingerea apărării legate de inexistența unor criterii de identificare a îndeplinirii evenimentului prevăzut în condiția suspensivă, iar instanța de apel doar a menționat dispozițiile art. 1.404 alin. (1) C.civ. fără a indica în concret care dintre cele două teze ale normei legale înțelege să le aplice raportat la starea de fapt reținută, aspect ce are semnificația insuficienței motivelor de drept.

În continuare, a mai subliniat că a invocat prevederile art. 1.207 alin. (1) C.civ. și că a insistat pe incidența alin. (2) pct. 2 teza I a acestui articol în ce privește eroarea esențială în care s-a aflat la încheierea contractului, însă instanța de apel și-a însușit scurta motivare a primei instanțe, fără a arăta motivele de drept care ar fi condus la înlăturarea apărării.

Potrivit recurentei, a mai criticat sentința primei instanțe și în ce privește respingerea apărării referitoare la dolul omisiv din partea pârâtei, sens în care a invocat și prevederile art. 1.214 C.civ., apărare asupra căreia instanța de apel, de asemenea, nu a făcut nicio referire la motivele de drept care să constituie un silogism juridic al considerentelor reținute.

Cu privire la incidența ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1.404 alin. (1) C.civ. prin prisma art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat.

Sub acest aspect, a arătat că prin interpretarea care a avut la bază argumentul analogiei instanța de apel golește de conținut prevederile art. 1.404 alin. (1) C.civ., admițând implicit că pentru o obligație afectată de modalitatea condiției suspensive nu ar fi necesare criteriile de apreciere a îndeplinirii sau neîndeplinirii evenimentului prevăzut în condiție, cu pseudo-motivarea că nici art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat nu prevede criterii de atingere a unui anumit rezultat, pentru plata onorariului de succes.

Ca atare, potrivit recurentei, în mod logic devin aplicabile prevederile dreptului comun în materie, cu referire la condiția suspensivă deoarece onorariul de succes este un drept sau obligație condițională, Codul civil constituind dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, potrivit art. 2 alin. (2) C.civ.

Așadar, în opinia recurentei, instanța de apel doar a menționat prevederile art. 1.404 alin. (1) C.civ. nefăcând o aplicare concretă a acestuia, ci una formală din moment ce și-a însușit același considerent eronat al primei instanțe, derivat din analogia cu textul art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, motiv care constituie, totodată, și o insuficientă motivare a deciziei prin absența motivelor de drept care au stat la baza respingerii apărării.

Recurenta a conchis în sensul că art. 1.404 alin. (1) C.civ. reprezintă o normă juridică ce face parte dintr-o lege organică, Legea nr. 287/2009, ce reprezintă un act normativ ierarhic superior textului de la art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, astfel că interpretarea instanței de apel încalcă principiul ierarhiei actelor normative, astfel cum acesta se degajă din Constituția României.

Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care, răspunzând criticilor formulate de recurentă prin memoriul de recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Primul motiv de casare deduce instanței supreme critica legată de lipsa motivelor de drept care întemeiază hotărârea ori de lipsa unei motivări suficiente a acesteia.

Astfel, printr-o primă aserțiune, recurenta a menționat că instanța de apel nu a examinat motivul vizând nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.2 din contractul de servicii de consultanță încheiat între părțile litigiului, nulitate întemeiată pe lipsa caracterului determinat sau determinabil al obligației; această obligație are, în opinia părții, caracter complex, așa încât trebuia analizată prin raportare la dispozițiile art. 1226 alin. (2) și art. 1404 alin. (1) C.civ., pe când decizia din apel nu expune considerentele de drept ale soluției adoptate.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligație este îndeplinită de către instanță dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanța identifică cu rigoare instituția juridică de drept material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.

Transpunând aceste exigențe, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte arată că instanța de apel a analizat critica apelantei referitoare la nulitatea clauzei contractuale în discuție, referindu-se cu precizie la instituția nulității incidente în privința obiectului obligațiilor civile, de vreme ce a subliniat, examinând comparativ și clauza din art. 2.1 din contract,  că obligația stabilită prin clauza 5.2 are, din perspectiva obiectului său, caracter clar determinat. În acest context, este evident, chiar dacă nu se regăsește enunțat ori citat în cuprinsul motivării, că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1226 alin. (2) C.civ., dispoziție prin care legea sancționează ca nule absolut obligațiile al căror obiect nu este determinat ori determinabil.

Mai departe, Înalta Curte arată că, deși recurenta pretinde că obligația de plată a comisionului de succes trebuia examinată și prin aplicarea art. 1404 alin. (1) C.civ., iar instanța de apel a ignorat caracterul condiționat al obligației și, prin urmare, a omis în motivare această cercetare, afirmația recurentei are caracter nefondat.

În acest sens, instanța de recurs constată că în decizia atacată se regăsește examinarea directă a art. 1404 alin. (1) C.civ., statuându-se că îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări, mai departe, instanța de apel identificând că litiganții au stabilit un criteriu clar pentru verificarea îndeplinirii condiției, respectiv încheierea contractului de restructurare în condițiile acceptate de beneficiar, deci, mai avantajoase decât cele preexistente.

Așadar, pe lângă aspectele relevate, din care rezultă că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare în drept cu privire la criticile din apel referitoare la nulitatea clauzei 5.2 din contractul de servicii de consultanță, instanța de recurs mai arată și că dispozițiile art. 1404 alin. (1) nu aveau, în domeniul nulității generate de lipsa obiectului determinat al obligației, relevanța dată de recurentă. Aceasta întrucât norma legală în discuție reglementează criterii pentru constatarea îndeplinirii condiției, ca modalitate a actului juridic și nu are nicio suprapunere în domeniul nulității, așa cum nulitatea a fost caracterizată de către recurentă.

Înglobat aceluiași motiv de casare, recurenta mai arată că instanța de apel nu a identificat, în acord cu dispozițiile art. 1404 alin. (1) C.civ., care sunt criteriile avute în vedere pentru aprecierea ca îndeplinită a condiției suspensive care afecta plata comisionului de succes.

Pentru a răspunde acestei critici, Înalta Curte subliniază, prin raportare și la dispozițiile art. 457 alin. (1) C.proc.civ., că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. au în vedere lipsa motivării, motivarea contradictorie a hotărârii sau prezentarea numai a unor motive străine de natura pricinii. Din acest punct de vedere, în măsura în care instanța de apel a realizat în motivarea deciziei un examen al stării de fapt, stabilind că prin încheierea contractului de restructurare intermediat de intimată apelanta a obținut condiții mai avantajoase de restituire a plafonului de credit acordat de C. S.A., ceea ce corespunde îndeplinirii condiției suspensive definite contractual, condiția motivării hotărârii este îndeplinită.

Recurenta mai subliniază, succesiv, că motivarea oferită în apel este insuficientă, fără a justifica, însă, de ce explicațiile curții de apel au, prin lipsuri esențiale, aptitudinea de a conduce, de fapt, la lipsa motivării, ca premisă a casării deciziei atacate.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte subliniază că această critică înglobează, de fapt, o nemulțumire a recurentei cu privire la modul în care instanța de apel a statuat asupra chestiunii litigioase examinate, iar nu lipsa motivelor necesare pentru justificarea deciziei pronunțate, iar aceste aspecte excedează cazul de casare analizat.

A mai subliniat recurenta că instanța de apel nu a analizat și nu a oferit un răspuns motivat în drept cu privire la eroarea esențială ca viciu de consimțământ și că, deși a invocat prin cererea de apel dispozițiile art. 1207 alin. (2) pct. 2 C.civ., aceste norme nu au fost avute în vedere.

Înalta Curte reamintește părților că motivarea în drept a hotărârii judecătorești este considerată realizată dacă instanța identifică în mod riguros instituția juridică de drept material în baza căreia examinează raportul juridic litigios.

Pe baza acestei statuări, instanța de recurs arată că din conținutul considerentelor deciziei rezultă cu claritate că instanța de apel a avut în vedere condițiile erorii esențiale ca viciu de consimțământ, de vreme ce s-a raportat la împrejurările considerate esențiale pentru părți și la calitățile prestației urmărite de beneficiarul contractului de consultanță. Simpla omisiune a inserării în considerente a articolului de lege care definește legal eroarea esențială nu reprezintă nemotivare în drept, deoarece aspectele verificate în apel corespund întocmai aplicării normei de drept în discuție.

În fine, subsumat primului motiv de casare, recurenta a mai susținut și că instanța de apel nu a analizat dolul omisiv al intimatei, constând în aceea că aceasta a omis să o informeze asupra criteriilor de îndeplinire a condiției suspensive, de a cărei îndeplinire depindea nașterea obligației de plată a comisionului de succes. Similar, recurenta a arătat că instanța de apel nu a făcut nicio referire la dispozițiile art. 1214 C.civ.

Cercetând și această critică, instanța de recurs subliniază că, în conținutul său, critica se referă la aprecieri ale instanței de fond cu referire la stabilirea stării de fapt în cauză, chestiuni care excedează controlul de legalitate al hotărârilor judecătorești, permis în recurs, și de aceea nu va fi examinată, iar pe baza considerentelor deja subliniate, constată că lipsa motivării nu poate fi asimilată neindicării exprese a articolului de lege interpretat.

Așadar, pe baza considerentelor redate în examinarea primului motiv de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că acesta este lipsit de fundament și va fi înlăturat.

Trecând la examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se reține că recurenta a susținut aplicarea greșită a legii, determinată de interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1404 alin. (1) C.civ. prin raportare la art. 129 din Statutul profesiei de avocat. Recurenta arată că argumentul analogiei este greșit aplicat în cauză, fiind lipsite de efecte dispozițiile art. 1404 alin. (1) C.civ., deși acestea sunt parte a dreptului comun pentru toate domeniile dreptului privat. Consideră recurenta că aplicarea analogiei a lipsit de efecte însuși articolul de drept civil în discuție, iar fundamentarea hotărârii pe baza unor dispoziții legale de putere inferioară se identifică cu o motivare insuficientă a hotărârii și, în același timp, cu interpretarea eronată a legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată că motivul de casare, astfel cum este dezvoltat, nu este fondat.

Analizând apelul, curtea de apel a reamintit un considerent al primei instanțe de fond referitor la o abordare comparativă a naturii obligațiilor de rezultat, care a avut în vedere și art. 129 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat referitor la onorariul de succes.

Fără a arăta, însă, că își însușește acest considerent, instanța de apel a trecut, mai departe, la examinarea art. 1404 alin. (1) C.civ., enunțând întregul conținut al textului de lege, iar ulterior, în aplicarea lui, a statuat că în contractul de servicii de consultanță examinat condiția suspensivă a constat în încheierea contractului de restructurare a creditului de 12.000.000 lei între S.C. B. S.R.L. și C. S.A., în condiții mai avantajoase decât cele propuse de unitatea bancară, acceptate de beneficiarul serviciului de consultanță financiară și negociere.

Mai departe, examinând probele, instanța de apel a constatat că prin convenția de restructurare au fost stipulate condiții mai bune decât cele propuse de banca creditoare, ceea ce semnifică îndeplinirea condiției suspensive și, ca efect, nașterea obligației contractuale asumate sub această condiție, respectiv, plata comisionului de succes. Curtea de apel a explicat în acest context că nu este fondată susținerea apelantei conform căreia condiția consta în identificarea soluției de restructurare, la care intimata nu ar fi avut niciun aport, explicând, totodată, că modalitatea sub care s-a angajat obligația recurentei s-a îndeplinit prin chiar semnarea actului de restructurare, așa cum rezultă din art. 5.2 din contractul de consultanță.

Rezultă, așadar, că în cauză instanța de apel a făcut o aplicare directă și deplină a dispozițiilor art. 1404 alin. (1) C.civ. și raționamentul instanței de apel nu interferează la niciun nivel cu aplicarea normelor referitoare la onorariul de succes reglementat în Statutul profesiei de avocat. Prin urmare, sunt lipsite de substanță criticile recurentei referitoare la folosirea greșită a analogiei în aplicarea legii, la încălcarea principiului ierarhiei normelor de drept ori la insuficienta motivare.

Cum în cauză nu au fost încălcate, înlăturate ori aplicate greșit dispozițiile art. 1404 alin. (1) C.civ. care reprezintă fundamentul pe baza căruia instanța de apel a statuat asupra naturii, conținutului și îndeplinirii condiției examinate pentru obligația dedusă judecății, Înalta Curte arată că nici acest motiv de casare nu este fondat și va fi înlăturat.

Astfel, pe baza considerentelor prezentate, în raport cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat, soluție care înglobează și cererea accesorie a recurentei având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.