ÎCCJ, decizie (scj.ro #190268)

Contract de servicii de consultanță. Acțiune în răspundere civilă contractuală având ca obiect plata onorariului de succes. Greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de servicii de consultanță

onorariu de success

interpretarea contractului

C. civ., art. 1170, art. 1266 alin. (1)-(2), art. 1267, art. 1321, art. 1322, art. 1481, art. 1634

Potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta, întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinței comune a părților, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voința concordantă a părților.

Prin urmare, pentru determinarea înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. (2) al art. 1266 C. civ., să se recurgă la elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile stabilite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Astfel, în condițiile în care voința părților unui contract de servicii de consultanță imobiliară pentru managementul de proiect a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în cazul implementării cu succes a proiectului manageriat de consultant, extinderea aplicabilității clauzei și pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui inițială, respectiv ca teren arabil, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 și 1267 C. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764 din 31 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 10.08.2020, sub dosar nr. x/3/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D., solicitând instanței obligarea societății pârâte la plata debitului principal, în cuantum de 631.726,75 lei, la care se adaugă penalități de întârziere conform contractului, în cuantum de 286.670 lei, rezultând o creanță totală în cuantum de 918.397 lei; obligarea pârâtului C. la plata debitului principal în cuantum de 126.632,93 lei, la care se adaugă penalități de întârziere conform contractului, în cuantum de 49.372 lei, rezultând o creanță totală în cuantum de 177.005 lei; obligarea pârâtului D. la plata debitului principal în cuantum de 39.765,06 lei, la care se adaugă penalități de întârziere conform contractului, în cuantum de 16.132 lei, rezultând o creanță totală în cuantum de 55.897 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și 1516 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 714 din 16 martie 2021, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.622,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1540/A/2021 din 14 octombrie 2021, a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 714 din 16 martie 2021 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 631.726,75 lei reprezentând onorariu lunar și comision de succes, a sumei de 286.670 lei reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 12.788,97 lei cu titlu de cheltuieli de judecată fond; a obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 127.632,93 lei reprezentând onorariu lunar și comision de succes, a sumei de 49.372 lei reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 4.645,10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată fond; a obligat pârâtul D. la plata către reclamantă a sumei de 39.765,06 lei reprezentând onorariu lunar și comision de succes, a sumei de 16.132 lei reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 2.222,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată fond.

II. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții S.C. B. S.R.L. și C., ambii solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

pârâta S.C. B. S.R.L.

Întemeindu-și calea de atac pe pct. 5, 6 și 8 ale alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., motiv de nelegalitate ce privește soluția dată cu privire la o parte din debitul solicitat de reclamanta-intimată, în calitate de prestator, constând în onorariul lunar facturat ulterior vânzării terenului.

Instanța de apel a apreciat, pe de o parte, că actul juridic semnat de părți - contractul de servicii de consultanță imobiliară pentru mangementul de proiect din 3 aprilie 2018 - nu a încetat la data de 23 ianuarie 2020, iar, pe de altă parte, pentru a justifica onorariul solicitat de prestator ulterior vânzării terenului, a făcut aplicarea unor prevederi contractuale referitoare la ipoteza încetării convenției înainte de termenul stabilit. Prin urmare, dacă respectivul contract nu a încetat, cum susține inițial instanța, nu se putea constata incidența clauzei penale, iar pretențiile prestatorului, întemeiate pe acest considerent, nu puteau fi admise.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivul indicat de prestator la data introducerii cererii de chemare în judecată și menținut pe tot parcursul litigiului a fost acela că părțile ar fi fost în prezența unui contract activ. Nu s-au invocat niciodată prevederile cap. VIII din contract, referitoare la o presupusă clauză penală incidentă în situația încetării premature a contractului.

Or, constatându-se pentru prima dată prin hotărârea instanței de apel incidența unei astfel de clauze, societatea pârâtă a fost în imposibilitate de a combate acest argument, încălcându-se astfel principiul contradictorialității procesului civil și principiul multiplelor grade de jurisdicție, instanța procedând contrar prevederilor alin. 6 al art. 14 C. proc. civ.

Prin menționarea, pentru prima dată, în hotărârea de apel a Cap. VIII din contract drept motiv de admitere a cererii de obligare a sa la plata unor onorarii aferente perioadei ulterioare vânzării terenului, au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea motivului de nelegalitate privitor la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanța de apel, considerând că aceasta s-a făcut cu încălcarea, respectiv ignorarea mai multor texte de lege, respectiv art. 1266, 1267, 1481 și 1170 C. civ.

Astfel, instanța de apel a interpretat contractul după sensul literal al termenilor și nu conform voinței părților, încălcând art. 1266 C. civ. Fără a aborda subiectul categoriei în care se încadrează obligația obținerii autorizației de construire, aferentă primei faze a proiectului imobiliar, instanța a procedat la interpretarea contractului conform sensului literal al termenilor, iar nu potrivit voinței părților, cu toate că din înscrisurile depuse la dosar și din susținerile părților concluzia era alta, și anume că aceștia au avut în vedere în genere obligația obținerii autorizației de construire. Din cuprinsul cererii de apel formulate de prestator se poate observa că societatea reclamantă și-a asumat, chiar dacă neîntemeiat, obținerea autorizației de construire, iar nu întocmirea documentației aferente.

În ceea ce privește onorariul de succes, a arătat că prima instanță de control judiciar, de  asemenea, a avut în vedere doar sensul literal al termenilor, iar nu voința reală a părților. Însăși denumirea acestui onorariu denotă că el se cuvenea prestatorului ca urmare a succesului proiectului imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa. Deci, urmare unei bune coordonări a procesului de dezvoltare și promovare a proiectului imobiliar, orice vânzare generată de succesul proiectului îndreptățea prestatorul la încasarea unui onorariu de 5% din prețul vânzării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că stabilirea tipului de obligații asumate de prestator și a modalității în care acestea au fost executate s-a realizat cu încălcarea art. 1481 și 1267 C. civ.; în plus, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1267 din același cod.

Contrar acestor texte de lege, rezultă din motivarea hotărârii atacate că pentru a dispune asupra culpei prestatorului, în ceea ce privește obținerea cu întârziere a autorizației de construire, în analiza sa, instanța de apel a avut în vedere o singură clauză contractuală, și anume art. 3.1. pct. 3, pe care a analizat-o și interpretat-o distinct de orice altă prevedere din contract și cu ignorarea categorică a scopului pentru care contractul a fost încheiat - implementarea proiectului imobiliar. Pentru a stabili categoria obligației asumate de prestator s-a avut în vedere un singur criteriu dintre cele enumerate de alin. 3 al art. 1481 C. civ., și anume modul în care această obligație a fost stipulată în contract. De asemenea, obligația disputată, contrar art. 1267 din cod, a fost interpretată în mod individual, fără a fi corelată cu alte prevederi din cuprinsul contractului.

În fine, cu privire la durata de obținere a autorizației de construire, recurenta a susținut că instanța trebuia să aibă în vedere că, prin oferta transmisă, prestatorul a indicat un termen de obținere a autorizației de construire de 4 luni, termen pe care societatea recurentă l-a avut în vedere în analiza oportunității contractării serviciilor acestuia. Oferta fiind trimisă de un prestator care susținea că are o experiență amplă în domeniu, este normal a se prezuma că, în practică, astfel de autorizații se obțin în termenul asumat.

Concluzionând, contrar acestor clauze contractuale și a situației de fapt ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, instanța de apel a înțeles să stabilească tipul obligației în discuție prin raportare doar la modul în care a fost stipulată, încălcând art. 1481 și 1267 C. civ.

Prin recursul întemeiat pe pct. 4, 6 și 8 ale alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., pârâtul C. a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate, arătând următoarele:

Prima instanță de control judiciar a admis cererea de obligare a pârâților la plata onorariului fix, constatând că pârâții îl datorează pe toată durata contractului și că ar fi operat prelungirea automată a contractului. Or, instanța nu a fost învestită cu constatarea acestor aspecte, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, contractul de prestări-servicii fiind semnat în data de 3 aprilie 2018, pe o durată de doi ani, expirând la 2 aprilie 2020. Este și motivul pentru care intimata-reclamantă a pretins onorariile doar pentru aceste luni.

Prin aceste rețineri, instanța de apel s-a pronunțat pe ceea ce reclamanta nu a solicitat, considerând, totodată, că nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunțării contractului de către una dintre părți. Cu toate acestea, în analiza excepției de neexecutare a contractului, se reține că reclamanta a fost pusă în imposibilitate de a-și executa obligațiile până la finalizarea contractului prin decizia beneficiarilor de a înstrăina terenul.

Recurentul-pârât consideră că cele două motivări sunt diametral opuse, dar sunt folosite împreună pentru a respinge apărările beneficiarilor și a admite pretențiile reclamantei. Aceste motive sunt contradictorii pentru că vânzarea terenului de către beneficiari, fapt reținut ca ducând la imposibilitatea executării obligațiilor prestatorului, a reprezentat, în același timp, și încetarea contractului de consultanță.

Imposibilitatea executării contractului de către prestator este una totală și definitivă, nefiind doar o situație ocazională. Vânzarea terenului lasă contractul de consultanță fără obiect și constituie imposibilitate fortuită de executare, conform art. 1321 C. civ. Or, imposibilitatea fortuită de executare duce la încetarea contractului și la liberarea părților de obligațiile asumate, potrivit art. 1322 din același cod, beneficiarii nemaiputând fi obligați la plata onorariului după încetarea raporturilor contractuale. Plata unui onorariu de proiect management pentru o situație în care prestatorul este în imposibilitate de a mai executa obligațiile este nelegală, hotărârea fiind dată cu încălcarea legii și fiind fundamentată pe motive contradictorii.

Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a considerat că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului sau a denunțării acestuia, deși, în realitate, s-a făcut dovada încetării contractului prin dispariția obiectului și imposibilitatea de a mai fi executat.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului, recurentul-pârât susține că în mod greșit a fost respinsă de instanța de apel, reținându-se că reclamanta ar fi făcut dovada serviciilor prestate prin rapoartele depuse. Finalitatea serviciilor și esența acestora nu era emiterea de rapoarte, ci construirea unui proiect imobiliar cu spații de depozitare. Ceea ce a omis instanța a fost faptul că, potrivit contractului de prestări-servicii, proiectul trebuia derulat pe durată de doi ani - între 03.04.2018, data semnării, și 02.04.2020. În mod excepțional, părțile au prevăzut ca în cazul în care proiectul nu se definitivează în acești doi ani, contractul să se prelungească încă un an.

În mod greșit instanța de apel a considerat că durata contractului este de trei ani, ca și când situația excepțională a prelungirii ar fi fost asumată ca regulă. Totodată, instanța a omis să aprecieze cât a fost executat din proiect în perioada de un an și opt luni în care, în mod corect, proiectul trebuia terminat. Faptul că în actele dosarului s-a făcut referire la schimbarea strategiei beneficiarilor, nu este de natură a o exonera pe intimata-reclamantă de răspunderea pentru neexecutarea contractului până la acel moment.

Cu privire la onorariul de succes, recurentul-pârât a susținut că este evident că nu poate fi datorat în condițiile în care vânzarea s-a făcut tot pentru un teren arabil, fără nicio lucrare de construcție începută. Cumpărătorii nu au fost nici ei identificați de reclamantă, nici măcar pentru vânzarea terenului în stadiul în care era și la începutul proiectului, adică teren arabil. Fiind vorba de valorificarea unui teren arabil, preluat ca teren arabil, este evident că nu poate fi vorba de niciun rezultat al serviciilor prestate de intimata-reclamantă, nefiind datorat niciun onorariu de succes. Singurul rezultat al serviciilor intimatei au fost câteva foi de rapoarte în care se fac referiri la discuții și întâlniri, neconcretizate în ceva. Prin urmare, comisionul de succes nu se poate datora în condițiile în care activitatea societății reclamante nu s-a concretizat în nimic altceva decât în rapoarte pe hârtie, deși trebuia să se construiască un proiect imobiliar.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat

întâmpinare

la cele două cereri de recurs, înregistrată la data de 3 februarie 2022, solicitând respingerea acestora ca nefondate, iar în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul C., a invocat excepția de nulitate, care a fost respinsă de Înalta Curte, la termenul de dezbateri, pentru argumentele arătate în practicaua hotărârii, cu obligarea recurenților de a suporta, în solidar, cheltuielile de judecată.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493

C. proc. civ.

, în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., conform căruia, „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”.

Procedura de soluționare a recursurilor

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 4 martie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 31 martie 2021, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., a constatat că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ., a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266, art. 1267, art. 1481 și art. 1170 C. civ., interpretând contractul după sensul literal al termenilor și nu conform voinței reale a părților, reținând că prin semnarea contractului prestatorul era îndreptățit să primească onorariul lunar indiferent cât de defectuos și-ar fi executat obligațiile sau indiferent dacă ar fi prestat ceva în schimbul acestui onorariu. Pe de altă parte, i s-a recunoscut prestatorului și dreptul la onorariul de succes pentru vânzarea imobilului teren, indiferent de motivul generator al vânzării.

Pentru ca interpretarea clauzelor contractuale să fie conformă intenției părților la momentul contractării trebuia respectat art. 1266 C. civ. Cu toate acestea, instanța de apel a procedat la interpretarea contractului potrivit sensului literal al termenilor, iar nu conform voinței părților, ignorând faptul că din însăși denumirea acestui tip de onorariu rezultă că el se cuvenea prestatorului ca urmare a succesului proiectului imobiliar dezvoltat sub coordonarea sa.

Mai mult, însuși prestatorul, în propunerea de colaborare, a precizat că va percepe un eventual comision pentru vânzarea și succesul proiectului. Așadar, prestatorul trebuia să crească valoarea terenului și interesul investitorilor față de acesta, iar instanța de apel, în analiza sa, a ignorat voința reală a părților.

Și recurentul-pârât C. a invocat motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în legătură cu onorariul de succes, susținând că acesta nu poate fi datorat în condițiile în care vânzarea s-a făcut pentru un teren arabil și fără nicio lucrare de construcție începută. Întrucât s-a valorificat un teren arabil, preluat ca atare, este evident că nu poate fi vorba de niciun rezultat al serviciilor prestate de reclamanta-intimată, singurul rezultat al acestor servicii fiind câteva rapoarte în care se face referire la discuții și întâlniri, neconcretizate, deși trebuia să se construiască un proiect imobiliar.

Înalta Curte constată că ambele recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate, prima instanță de control judiciar încălcând mai multe norme de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

Astfel, se reține că încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (

interpretatio cessat in claris

).

Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală solicitând obligarea pârâților la plata unor sume în temeiul unui contract de servicii de consultanță imobiliară pentru managementul de proiect, constând în onorariu lunar pentru perioada iulie - decembrie 2019 - componenta Management de Proiect, respectiv pentru perioada ianuarie - aprilie 2020 - componenta Management de Proiect, la care se adaugă onorariul de succes pentru vânzarea terenului - componenta Intermedierea Vânzării, precum și penalitățile de întârziere calculate până la data de 27 iulie 2020, instanța fiind chemată să examineze modul de interpretare și aplicare a clauzelor asumate de părțile contractante.

În sinteză, disputa litigioasă are în vedere interpretarea clauzelor prevăzute de art. 5.1 și art. 5.15 - 5.16, cu aplicarea art. 5.12 din contract, în sensul dacă, în baza acestor clauze, pârâții-recurenți pot fi obligați la plata sumelor pretinse de reclamanta-intimată cu titlu de onorariu lunar, respectiv onorariu de succes, precum și penalități de întârziere.

Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., contractele se interpretează după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1267 din același cod, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Prin clauzele de la art. 5.15 și 5.16 din constract, părțile au convenit următoarele: „Procentul/onorariul de succes al A. Indiferent dacă prezentul contract va mai fi activ sau nu, indiferent dacă A. mai are sau nu raporturi contractuale cu Beneficiarul, indiferent de cauza și culpa care a generat încetarea raporturilor contractuale dintre Părți, în măsura în care va fi valorificată, total sau parțial, de către Beneficiar, în favoarea oricărei terțe persoane fizice sau juridice sau oricărei alte entități, o suprafață de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce constituie obiectul Proiectului, Beneficiarul va datora un procent de succes/comision către consultant în cuantum de 5% din prețul respectivei vânzări. Pentru evitarea oricărui dubiu, comisionul de 5% va fi datorat de Beneficiar către Consultant indiferent de data când a fost înstrăinat, total sau parțial, activul ce constituie obiectul Proiectului, termenul legal de prescripție în care consultantul poate solicita plata procentului de succes urmând să curgă de la data vânzării activului respectiv (...)”.

Din analiza integrată a celor două clauze contractuale, coroborat cu ansamblul contractului, Înalta Curte reține că acestea se referă la plata unui „procent de succes/comision către consultant în cuantum de 5%” din prețul vânzării, în măsura în care va fi valorificată, total sau parțial, de către beneficiar, în favoarea oricărei terțe persoane fizice sau juridice sau oricărei alte entități, o suprafață de teren, o parcelă, un apartament din condominiu sau întregul activ ce constituie obiectul proiectului imobiliar pentru care părțile au încheiat, în data de 3 aprilie 2018, contractul de servicii de consultanță imobiliară pentru managementul de proiect.

Or, potrivit Cap. II din contract, acesta are ca obiect executarea de către consultant/prestator, în favoarea beneficiarului/clientului, a serviciilor de asistență de specialitate și întocmirea documentațiilor necesare în scopul implementării proiectului imobiliar denumit „X”, conform detaliilor din Anexa ce constituie parte integrantă din contractul de consultanță.

În alte cuvinte, pârâții, în calitate de beneficiari, urmau să asigure întregul suport financiar al implementării proiectului imobiliar, iar reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să acorde servicii de asistență de specialitate și să întocmească documentațiile necesare pentru implementarea respectivului proiect, serviciile de consultanță fiind descrise în Cap. III din contract, pentru aceasta fiind îndreptățită să beneficieze de un onorariu lunar, precum și de un onorariu de succes, în condițiile Cap. V din același contract.

Ca atare, sunt fondate criticile recurenților în sensul că prima instanță de control judiciar, cu încălcarea prevederilor art. 1266 și art. 1267 C. civ., a dispus obligarea lor la plata onorariului de succes pretins de intimata-reclamantă, neputându-se vorbi de nicio implementare cu succes a proiectului imobiliar avut în vedere de părți la momentul contractării, în condițiile în care la data vânzării terenului pe care urma să fie dezvoltat ansamblul „X” nu s-a realizat nicio construcție, terenul fiind vândut în aceeași stare - ca teren arabil.

Cum rezultă din însăși denumirea acestui tip de remunerație convenită de părțile contractante - „onorariu de succes” -, procentul de 5% datorat de beneficiar din orice valorificare către terțe persoane a întregului activ sau a unor părți din activ nu poate să vizeze și ipoteza în speță, respectiv vânzarea terenului pe care ar fi trebuit să fie dezvoltat acest proiect imobiliar, în exact aceeași stare ca la momentul semnării contractului în litigiu, voința reală a părților fiind una lipsită de orice echivoc: doar în cazul reușitei, succesului proiectului de dezvoltare imobiliară avut în vedere de beneficiari, aceștia din urmă se obligă să distribuie o parte din câștigul obținut cu ajutorul serviciilor de specialitate ale consultantului care, printre altele, s-a obligat să se ocupe de managementul general al Proiectului „X”, asigurând și coordonând tot ceea ce ține de conducerea activităților umane care vor contribui la definitivarea proiectului (a se vedea în acest sens, clauza de la art. 3.1 pct. 1 din contract).

Prin voința concordantă a semnatarilor unei convenții se înțelege, așadar, voința reală sau internă a părților contractante, cu disocierea ei de sensul literal al termenilor, dacă este cazul. Eroarea instanței de apel s-a datorat tocmai interpretării sensului literal al clauzei de la art. 5.15, apreciindu-se că pârâții, în calitate de beneficiari, și-ar fi asumat, față de reclamantă, în calitate de consultant, obligația de a achita un comision de succes și în cazul în care procedează la vânzarea în întregime ori în parte a activului care a format obiectul contractului (în realitate, clauza vizând „activul ce constituie obiectul proiectului”), în mod greșit reținându-se că obligația de plată a acestui comision există și în cazul în care se vinde terenul pe care proiectul imobiliar urma să fie dezvoltat, iar nu doar atunci când se vând construcții sau parcele din acesta ori întregul proiect imobiliar.

În realitate, voința concordantă a părților a fost ca onorariul de succes să fie datorat numai în cazul reușitei implementări a proiectului imobiliar, adică a succesului dezvoltării ansamblului „X” care, așa cum au reținut instanțele devolutive, a rămas doar la stadiu de proiect. Or, în condițiile în care voința părților a fost aceea de a stipula plata unui onorariu suplimentar doar în cazul implementării cu succes a proiectului manageriat de intimata-reclamantă, în calitate de consultant, extinderea aplicabilității clauzei și pentru ipoteza vânzării terenului în starea lui inițială, respectiv ca teren arabil, reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266 și art. 1267 C. civ., cum întemeiat au susținut recurenții.

Acest din urmă text statuează următoarele: clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, norma evocând, de fapt, un postulat al indivizibilității contractului. Intenția legislatorului a fost ca atunci când se procedează la interpretarea unei clauze să nu se extragă din contextul convențional respectiva stipulație contractuală, mai cu seamă dacă astfel se intră în contradicție cu înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Aceasta, întrucât numai prin cercetarea ansamblului contractului se poate ajunge la stabilirea voinței comune a părților, regula din art. 1267 completând, de altfel, regula de interpretare după voința concordantă a părților.

Prin urmare, pentru determinarea înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului nu doar că este permisă, ci chiar legiuitorul impune, prin alin. 2 al art. 1266 C. civ., să se recurgă la elementele de raportare enumerate de această din urmă normă, și anume: scopul contractului, negocierile purtate de părți, practicile stabilite între acestea și comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Ca atare, contrar celor susținute în apărare de intimata-reclamantă, în sensul că discuțiile preliminare nu prezintă nicio relevanță, întrucât prevalează clauzele contractului semnat și însușit de părțile aflate în litigiu, Înalta Curte reține că propunerea de colaborare transmisă de societatea intimată poate și trebuie să fie avută în vedere pentru determinarea voinței reale a părților. Or, în această ofertă de servicii transmisă prin e-mail se face mențiune nu doar de succesul proiectului imobiliar dezvoltat, ci și de profitul pe care acesta îl va genera, profit care urma să fie distribuit și către prestatorul care l-a coordonat, prin acordarea unui comision de succes din prețul vânzărilor generate.

Nici apărarea intimatei că ne-am afla în prezența unui aspect invocat direct în recurs, sens în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 492 alin. 2 C. proc. civ., potrivit cărora nu se pot produce noi probe în recurs, cu excepția înscrisurilor noi, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că această corespondență electronică reprezintă un înscris, în sensul art. 265 și urm. din același cod; pe de altă parte, având în vedere că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, acțiunea reclamantei fiind admisă doar de către instanța de apel, este evident că societatea recurentă nu avea cum să invoce și să se prevaleze de acest aspect în fazele procesuale anterioare, înțelegând să se folosească de înscrisul nou în etapa recursului, ceea ce norma invocată de intimată permite.

Constatând că celelalte motive de casare invocate de recurenți nu sunt fondate, prin hotărârea atacată instanța de apel nedepășind atribuțiile puterii judecătorești (oricum, această critică nu a fost dezvoltată în vreun fel de către recurentul-pârât), hotărârea necuprinzând motive contradictorii și instanța neîncălcând nici principiul contradictorialității și nici pe cel al multiplului (în realitate, al dublului) grad de jurisdicție, pronunțându-se strict în limitele cu care a fost învestită,

Stabilind că referirea din considerente la clauza contractuală de la art. 8.2 nu a avut alt rol decât să întărească concluzia că pârâții datorează onorariul lunar (al cărui calcul și înscrisuri justificative nu au fost contestate de către intimați prin întâmpinările la apel) și dacă contractul ar fi încetat înainte de termen, statuarea primei instanțe de control judiciar fiind, însă, aceea că în cauză nu s-a făcut dovada rezilierii ori denunțării contractului de către vreuna dintre părți,

Văzând că instanța de apel nu a considerat că durata contractului a fost de trei ani, ci doar a relevat, în combaterea excepției de neexecutare (cu referire la obținerea autorizației de construire abia în data de 24 decembrie 2019), că acest aspect nu poate susține apărarea pârâților privitor la o executare necorespunzătoare a obligațiilor de către societatea reclamantă, întrucât deși prin art. 4.1 din contract părțile au stipulat o perioadă contractuală inițială de 2 ani, prin clauza de la art. 4.2 au prevăzut în mod expres, în anumite condiții, posibilitatea prelungirii acestei perioade cu încă un an sau până la finalizarea proiectului, ceea ce face ca prevederea de la art. 4.1 din contract să nu poată fi considerată un reper care să susțină teza îndeplinirii cu întârziere de către reclamantă a propriilor obligații asumate convențional,

Relevând și faptul că imposibilitatea fortuită de executare a contractului, prevăzută de art. 1321 C. civ., cu efectul indicat de art. 1322 din același cod, pe care o invocă recurenții, nu poate să fie înțeleasă decât în sensul urmărit de legiuitor, și anume că un contract civil poate înceta, printre altele, dacă a intervenit un eveniment de forță majoră, caz fortuit sau un alt eveniment asimilat acestuia care face imposibilă executarea contractului, astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul art. 1634 din cod,

Reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, a admis recursurile pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care, în respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.