ÎCCJ, decizie (scj.ro #122519)

Acțiune având ca obiect obligația de predare a unui bun mobil prin anticipație. Consecințe

Cuprins pe materii : Drept comercial. Drepturi reale

Index alfabetic : obligație de a face

bun mobil prin anticipație

C. civ. din 1864, art. 465 alin. (2), art. 480

O.U.G. nr. 107/2002, art. 1

Bunurile mobile prin anticipație sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părțile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni.

Este corectă soluția instanței de calificare a bunului ca fiind mobil prin anticipație, în cazul în care printr-un contract s-a prevăzut ca una dintre părți să devină beneficiara balastului desprins de pe albia unui râu, întrucât, chiar dacă acesta înainte de exploatare este un bun imobil întrucât este prins de sol, în considerarea a ceea ce părțile au convenit prin contract, respectiv predarea acestuia, bunul devine mobil prin anticipație.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534 din 17 februarie 2015

Prin sentința civilă nr. 543 din 20 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. xx01/91/2013 a fost respinsă excepția lipsei competenței teritoriale a Tribunalului Bacău, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC R.C. SRL Vaslui în contradictoriu cu pârâta AN A.R. - Administrația Bazinală de Apă Siret, având ca obiect obligarea pârâtei să-i predea reclamantei cantitatea de 195.752 mc balast și să-i plătească suma de 500.000 lei, reprezentând lipsa de folosință.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Pentru soluționarea excepțiilor competenței teritoriale a instanței și a prescripției dreptului la acțiune, instanța a analizat cu prioritate dreptul de proprietate al infrastructurii Sistemului Național de Gospodărire a Apelor.

În art. 1 al O.U.G. nr. 107/5 septembrie 2002 se arată că pârâta doar administrează, păstrează integritatea și protejează patrimoniul public de interes național, care cuprinde infrastructura sistemului național de gospodărire a apelor și pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă, care reprezintă monopol natural de interes strategic.

Rezultă, deci, că reclamanta nu se poate prevala de vreun drept de proprietate asupra unui bun imobil, chiar și prin destinație, pentru a-l putea revendica în condițiile art. 480 C. civ.

Minuta din data de 10 mai 2002 invocată de reclamantă atât în acțiunea inițială, cât și în modificarea și precizarea acțiunii a fost încheiată între SC T.C.F.R. SRL și D.A.S. (Direcția Apelor Siret) Bacău, stipulându-se în favoarea reclamantei o compensare ulterioară, ca modalitate de stingere a datoriilor în sensul dispozițiilor art. 1143-1153 C. civ.

Rezultă, deci, că, acțiunea fiind promovată la data de 14 februarie 2013, nefiind aplicabil noul cod de procedură civilă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 privind competența exclusivă, aplicabil doar cererilor privind bunuri imobile.

În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 5 coroborate cu art. 10 C. proc. civ. privind competența teritorială, Tribunalul Bacău fiind competent în soluționarea cauzei, motiv pentru care a fost respinsă  excepția necompetenței teritoriale invocată de reclamantă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a admis-o deoarece în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar de la data de 10 mai 2002 și până la data învestirii instanței au trecut mai mult de trei ani și nu s-a făcut nici o dovadă a întreruperii sau suspendării termenului de prescripție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC R.C. SRL Vaslui prin administrator judiciar M.R.L. SPRL, apel scutit de plata taxei de timbru conform dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006 cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 49 din 16 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele:

Indicarea eronată de către prima instanță a căii de atac împotriva hotărârii pronunțate nu atrage caracterul nelegal al acesteia, hotărârea judecătorească fiind supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul său. Repararea eventualului prejudiciu produs în acest mod vreuneia dintre părți se poate realiza prin aplicarea instituțiilor juridice relative la termenele și condițiile de promovare a căilor de atac. Având în vedere că în prezenta cauză apelanta a fost în măsură să formuleze și să depună calea de atac a apelului reglementată de art. 282, art. 284 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, formularea unei asemenea critici este lipsită de o finalitate concretă, respectiv de remediu procesual pentru o vătămare produsă.

Verificarea legalității hotărârii apelate din perspectiva competenței teritoriale și a condițiilor de incidență a instituției prescripției extinctive implică stabilirea naturii bunurilor vizate de prezentul litigiu, cu consecințe juridice asupra calificării acțiunii formulate și asupra stabilirii regimului juridic al acesteia.

Din această perspectivă, instanța constată prin raportare la contractul nr. 7115/1 iulie 2011 și actul adițional nr. 1/2002 că obiectul acestuia a constat în serviciul de asigurare a gospodăririi nisipurilor și pietrișurilor din albia minoră a râului Siret din zona Turcenii Noi, județul Galați, prestatorul obligându-l să permită extragerea cantităților consemnate în anexa contractului în limita atribuită prin autorizația de gospodărire a apelor, reclamanta fiind beneficiarul execuției lucrărilor hidrotehnice pe râul Siret în punctul Ciușlea, conform contractului nr. 318/2 aprilie 2002.

Drept urmare, balastul a cărei predare a fost solicitată prin acțiunea introductivă intră în categoria bunurilor mobile prin anticipație, având în vedere că,  deși prin natura lor sunt imobile, părțile contractelor încheiate succesiv le tranzacționează ca bunuri mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Această manifestare de voință rezultă cu prisosință nu doar din contractul inițial nr. 7115/2001, dar și din minuta încheiată la data de 10 mai 2002 prin care cu privire la cantitatea de 195.752 mc balast, ce face obiectul prezentei cauze, s-a convenit predarea-primirea de către părțile contractante.

Drept urmare, dând eficiență voinței părților exprimată în mod neechivoc prin actele juridice menționate, natura bunului a cărui predare se urmărește prin acțiunea formulată este un bun mobil prin anticipație.

Din perspectiva competenței teritoriale de judecată a cauzei în primă instanță, consecința stabilirii naturii bunului ca fiind mobil constă în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

Regimul juridic al instituției prescripției extinctive în cazul cererilor care vizează bunuri mobile este reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 – art. 1, care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani pentru dreptul la acțiune având un obiect patrimonial. Cum prezenta acțiune are ca obiect predarea unui bun mobil, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, momentul de la care a început să curgă fiind reprezentat de data încheierii minutei din 10 mai 2002 când pârâta a recunoscut obligația de predare a cantității de 195.752 mc balast.

Având în vedere data formulării cererii  introductive – 14 februarie 2013, data poștei, Curtea a reținut că, în mod legal și temeinic, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, termenul împlinindu-se la data de 10 mai 2005, potrivit modului de calcul al termenului prevăzut de art. 101 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 49 din 16 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC R.C. SRL prin lichidator judiciar M.R.L. SPRL Iași, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Vrancea. În drept a fost invocat art. 304 pct. 9 și 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că în analizarea acestuia instanța urmează să stabilească care este natura juridică a bunului revendicat pentru a stabili care este instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată, acest lucru având relevanță în problema prescripției, întrucât revendicarea unui bun imobil este imprescriptibilă.

Recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor Codului civil vechi referitoare la calificarea naturii bunurilor, fapt care a condus la o greșită stabilire a competenței și la respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. Se arată că, deși recurenta a supus atenției instanței o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil având la bază un act juridic prin care a operat transferul proprietății unui bun imobil prin natura sa, instanța a procedat la o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale în materia calificării bunurilor, fapt care a condus la o nelegală stabilire a propriei competențe de a soluționa litigiul, precum și în materie de prescripție. Deși instanța a avut la dispoziție și a analizat toate actele juridice încheiate de părți și care au condus la declanșarea litigiului aceasta a reținut în mod nejustificat că, dându-se eficiență voinței părților exprimată în mod neechivoc prin actele juridice încheiate, natura bunului a cărei predare se urmărește este aceea de bun mobil prin anticipație, făcând aplicarea prevederilor din NCPC unei situații juridice născute cu mult înainte de intrarea în vigoare a acestuia.

A susținut recurenta că, potrivit art. 462, art. 463 și art. 464 din vechiul Cod civil, balastul, care a format obiectul obligației de predare consemnată în minuta din 10 mai 2002 încheiată între părți, este un bun imobil prin natura sa, întrucât, nefiind încă extras, nu poate fi considerat bun mobil deoarece este legat de sol.

Recurenta a arătat că în cauză sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 465 din vechiul Cod civil, referitoare la faptul că fructele încă neculese sunt bunuri imobile, prin urmare și balastul încă neextras de pe albia râului reprezintă tot un bun imobil.

Contrar considerentelor reținute de instanța de apel, Codul civil vechi nu face distincție între bunurile imobile și mobile prin anticipație, categoria bunurilor mobile prin destinație fiind exclusiv o creație doctrinară, care a dobândit caracter legal în contextul adoptării NCC.

Numai calificarea dată de lege este relevantă pentru includerea unui bun într-o anumită categorie astfel încât un bun nu poate fi considerat a fi bun mobil sau imobil, în funcție de voința părților, ci exclusiv în funcție de criteriile oferite de legiuitor.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se arată de către recurentă că instanța, făcând o calificare greșită naturii bunului dedus judecății, a pronunțat o soluție cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe. Astfel, instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt incidente prevederile art. 13 C. proc. civ., ci prevederile art. 5 care stabilesc competența în favoarea instanței de la sediul pârâtului.

Printr-o altă critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că în mod nelegal instanța de apel a apreciat cu privire la incidența prescripției respingând acțiunea ca prescrisă. Instanța a reținut că regimul juridic al instituției prescripției extinctive în cazul cererilor care vizează bunuri mobile este reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care prin art. 1 reglementează termenul general de prescripție de 3 ani pentru dreptul la acțiune având un obiect patrimonial. Obiectul acțiunii nu vizează însă un drept de creanță supus prescripției în termen de 3 ani de la nașterea dreptului material la acțiune, ci un drept real de proprietate asupra unei cantități de balast, bun imobil prin natura sa, drept care este imprescriptibil extinctiv

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor invocate, a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Reclamanta a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei să-i predea cantitatea de 195752 mc balast și să-i plătească suma de 500.000 lei reprezentând lipsa de folosință, indicând drept temei legal al acțiunii art. 480 din vechiul Cod civil.

Reclamanta a susținut că solicită predarea cantității de balast în virtutea dreptului de proprietate care i-a fost transmis prin convertirea dreptului de creanță izvorât din contractul nr. 318/2002 într-un drept real de proprietate asupra cantității de balast pe care pârâta s-a obligat să o predea în baza Minutei încheiate în data de 10 mai 2002.

Raportat la natura bunului, Înalta Curte reține că în mod corect instanțele de fond au calificat bunul în litigiu, respectiv cantitatea de balast pretinsă, ca fiind un bun mobil prin anticipație, instanța de judecată fiind cea îndrituită să califice acțiunea după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii, iar nu după natura termenilor folosiți de reclamantă.

Astfel, deși recurenta susține că natura acțiunii este aceea a unei acțiuni în revendicare, din analiza petitului cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea formulată în cauză are caracterul unei acțiuni personale.

Elementele acțiunii în revendicare nu se regăsesc în cauză întrucât nu se tinde să se stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantei, ci doar obligarea pârâtei la predarea bunului, ceea ce nu este de esența acțiunii în revendicare.

În cauză, deși se susține că acțiunea este o acțiune reală, în realitate reclamanta nu invocă încălcarea dreptului său de proprietate de către pârâtă, la baza disputei dedusă judecății aflându-se raporturi juridice comerciale decurgând din contractele nr. 7115/1 iulie 2001 și nr. 5298/10 august 2001, devenit nr. 318/2 aprilie 2002, încheiate de părți, din care au rezultat obligații de plată neachitate, motiv pentru care acestea au convenit efectuarea unei compensări în natură a obligațiilor restante, conform celor prevăzute prin minuta din 10 mai 2002.

Așadar, acțiunea dedusă judecății nu întrunește elementele acțiunii în revendicare, ci este o acțiune cu caracter contractual având natura unei obligații de a face, adică de a preda cantitatea de balast, obligație născută din contractul intervenit între părți. Întrucât are la bază un drept de creanță, iar nu un drept real, după cum se susține în mod eronat de către recurentă, acțiunea dedusă judecății nu face parte din categoria acțiunilor reale, fiind o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, astfel cum în mod corect au reținut instanțele de fond.

Referitor la susținerile recurentei, conform cărora aceasta a devenit proprietara unui bun imobil prin natura sa, este de reținut și faptul că în conformitate cu art. 1 al O.U.G. nr. 107/5 septembrie 2002 intimata-pârâtă nu este proprietara bunurilor, legea conferind acesteia doar atribuțiile de administrare, păstrarea integrității și protejarea patrimoniul public de interes național, care cuprinde infrastructura sistemului național de gospodărire a apelor și pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă și reprezintă monopol natural de interes strategic.

Din această perspectivă, rezultă că reclamanta nu se poate prevala de dobândirea vreunui drept de proprietate asupra unui bun imobil astfel cum aceasta califică cantitatea de balast în litigiu, pentru a-l putea revendica în condițiile art. 480 C. civ., atâta timp cât pârâta nu putea să-i transmită ceea ce nu avea, respectiv dreptul de dispoziție asupra albiei râului pe care se afla cantitatea de balast.

Nu este fondată nici critica prin care se susține greșita calificare de către instanță a naturii bunului dedus judecății, respectiv aceea de bun mobil prin anticipație, prin raportare la dispozițiile noului Cod civil. Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța nu a făcut trimitere la dispozițiile noului Cod civil, ci a reținut că bunul în cauză este un bun mobil prin anticipație, aspect care rezultă din actele încheiate de părți. În doctrina și jurisprudența anterioară intrării în vigoare a noului cod civil s-a stabilit că bunurile mobile prin anticipație sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părțile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. În consecință, chiar dacă balastul înainte de exploatare este un bun imobil întrucât este prins de sol în considerarea a ceea ce părțile au convenit, respectiv predarea acestuia, bunul este mobil prin anticipație.

Recurenta arată că în cauză sunt aplicabile prin analogie dispozițiile art. 465 din vechiul Cod civil, referitoare la faptul că fructele încă neculese sunt bunuri imobile, prin urmare și balastul încă neextras de pe albia râului reprezintă tot un bun imobil, însă, chiar acest argument infirmă susținerea recurentei având în vedere că alin. (2) al art. 465  prevede că îndată ce sunt culese fructele devin bunuri mobile.

Or, în cauză, astfel cum rezultă din convenția părților, acestea nu au vizat ca recurenta-reclamantă să devină proprietara albiei râului pe care se afla balastul, ci doar beneficiara produsului desprins de pe albia râului, astfel că acțiunea promovată nu poate primi calificarea învederată de reclamantă, instanța de judecată având competența legală să circumscrie temeiul legal al acțiunii aspectelor de fapt deduse judecății.

Instanța este obligată să țină cont de voința părților astfel cum aceasta rezultă din raporturile juridice deduse judecății. Contrar susținerilor recurentei, instanța de judecată a calificat natura bunului dedus judecății pe baza actelor juridice încheiate de părți și a regimului juridic al bunului, iar nu pe baza simplelor susțineri ale părții adverse.

Raportat la aceste considerente, nici criticile privind încălcarea normelor de competență teritorială, nici cele privind prescripția nu sunt fondate.

Competența teritorială a fost atrasă de calificarea corectă a acțiunii ca fiind una personală, iar nu reală, după cum susține recurenta.

Incidența termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 1 ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, pentru dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, a fost corect reținută, raportat la faptul că dreptul dedus judecății este unul de creanță, iar nu unul real, cum în mod greșit susține recurenta.

Față de cele mai sus învederate, constatând că motivele de recurs sunt nefondate și că este legală decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.