ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4202/2018

Ședința publică din data de 10 octombrie 2018

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1653 din 26.05.2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect nulitate clauze contractuale, obligație de a face, pretenții; a fost constatată nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit încheiat între părți cu nr. x/31.10.2007: Clauza de la punctul 5, doar în ce privește dobânda variabilă, urmând ca dobânda curentă să fie 5,8 % de la momentul încheierii contractului și până la data de 15.09.2014; Clauza de la punctul 8 lit. b), privind comisionul de acordare; Clauza de la punctul 8 lit. c), privind comisionul de administrare; a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a următoarelor clauze din contractul de credit încheiat între părți cu nr. x/31.10.2007: clauza de la punctul 6; Clauza de la punctul 7; clauza de la punctul 8 lit. a), d) și e); a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a următoarelor clauze din actul adițional nr. x/15.09.2014, la contractul de credit încheiat între părți cu nr. x/31.10.2007: Clauza de la punctul 5.1 și de la punctul 5.5; s-a dispus înlăturarea din contractul de credit nr. x/31.10.2007 a clauzelor constatate nule absolut și emiterea de către pârâtă a unui nou grafic de rambursare, care să nu mai cuprindă aceste clauze; a fost obligată pârâta să plătească către reclamant, sumele încasate de la reclamant cu titlu de dobândă curentă excedentară dobânzii curente de 5,8 %, pentru perioada 31.10.2007 -15.09.2014; a fost obligată pârâta să plătească către reclamant, sumele încasate de la reclamant cu titlu de comision acordare credit, respectiv suma de 1087,5 euro; a fost obligată pârâta să plătească către reclamant, sumele încasate de la reclamant cu titlu de comision administrare, în cuantum de 21,75 euro lunar; a fost obligată pârâta să plătească către reclamant dobânda legală calculată la sumele la care a fost obligată să le plătească reclamantului prin prezenta hotărâre, începând cu data de 17.11.2016 și până la plata efectivă a acestor sume; a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la renegocierea dobânzii variabile și la emiterea unui nou grafic de rambursare; a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei să-și execute obligațiile contractuale raportat la interpretarea dobânzii variabile ca fiind indicele EURIBOR/lună, de restituire a sumelor încasate raportat la această interpretare a dobânzii variabile și de emitere a unui nou grafic de rambursare; a fost admisă în parte cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 150 de RON, reprezentând cotă parte din onorariul avocațial suportat de reclamant, în limita pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe pârâta B. S.A a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 258/2018 din 15 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 1653 din 26.05.2017, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a respins capătul de cerere vizând clauzele contractuale ce reglementează dobânda și a menținut celelalte dispoziții ale instanței de fond.

A fost obligat intimatul să plătească apelantei suma de 2148,93 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 1.000 RON onorariu de avocat (în cuantum redus) și 1.148,93 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.A.

Prin adresa emisă de Tribunalul Bistrița Năsăud, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 iunie 2018.

Prin rezoluția completului, s-a stabilit termen de judecată pentru 10 octombrie 2018 în vederea discutării excepției de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 10 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursurilor în favoarea Curții de Apel Cluj căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 258/2018 din 15 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2018.