ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 3 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 502.098,83 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise și neachitate, iar, în subsidiar, constatarea compensării creanțelor reciproce până la suma de 308.020,70 RON și obligarea pârâtei la plata sumei de 194,078,13 RON, reprezentând diferența facturilor emise și neachitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516 - 1518, art. 1521 și art. 1523 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin Sentința civilă nr. 118/2017 din 29 martie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 501.344,22 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta C. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare secției a II-a civile a aceleiași curți de apel, fiind înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin Decizia nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 4.310 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, s-a arătat în esență că, deși raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1674 și art. 1720 C. civ., instanța de apel a reținut incidența art. 1693 din același act normativ.

Or, temeiul de drept reținut de instanța de apel nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât intimata-pârâtă nu a făcut nicio plată către recurenta-reclamantă.

Totodată, autoarea recursului a susținut că predarea-primirea rezultă dintr-un alt act juridic, nededus judecății, respectiv contractul de custodie încheiat între aceleași părți, iar nu din contractul de vânzare.

Mai mult decât atât, în niciunul dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu se prevede o excepție de la efectuarea plății ca urmare a transferului dreptului de proprietate.

De asemenea, recurenta-reclamantă a subliniat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care instanța de apel a reținut pe de o parte că, "chiar dacă prevederile art. 1720 C. civ. prevăd prioritar plata prețului, nu se poate reține că numai pârâta are calitatea de debitor, rezultând neîndeplinirea propriei obligații de către reclamantă", iar pe de altă parte că, "(...) plata realizându-se de îndată ce proprietatea este transmisă (...)".

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel nu a motivat aprecierea sa în sensul că recurenta-reclamantă ar avea calitatea de debitoare față de intimata-pârâtă, în condițiile în care această din urmă parte nu a formulat o cerere reconvențională prin care să invoce pretenții proprii, nu a indicat un eventual prejudiciu și nici nu a dovedit o eventuală culpă a recurentei-reclamante.

Prin cererea de recurs s-a mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1674 și art. 1720 C. civ., când a reținut că plata prețului este strâns legată de predarea bunurilor, întrucât părțile nu au convenit ca plata prețului să fie efectuată după predarea bunurilor.

De asemenea, a fost criticat considerentul prin care s-a reținut că bunurile vândute nu au fost predate către cumpărător, în condițiile în care contractele de custodie atestă predarea acestor bunuri.

Astfel, instanța de apel nu a motivat cum ar fi putut să se efectueze predarea de către cumpărătorul (proprietar) C. S.A. către vânzătorul (custode) A. S.R.L., dacă nu s-ar fi efectuat anterior predarea de la vânzător la cumpărător.

Faptul că bunurile date în custodie nu au mai fost preluate ulterior de la custode nu prezintă relevanță pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății, întrucât intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat cerere reconvențională prin care să pretindă că a suferit un prejudiciu și nici nu a dovedit că a depus diligențe în vederea preluării bunurilor de la custode.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat toate probele aflate la dosarul cauzei, evocând în acest sens aspecte factuale ale cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 5 februarie 2018, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 19 februarie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 19 februarie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru motivele consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în esență, că instanța de apel nu a motivat cum ar fi putut să se efectueze predarea de către cumpărătorul (proprietar) C. S.A. către vânzătorul (custode) A. S.R.L., dacă nu s-ar fi efectuat anterior predarea de la vânzător la cumpărător.

Critica recurentei-reclamante este fondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza motivelor contradictorii se referă la două tipuri de contradicții.

Pe de o parte, contradicția poate exista între considerentele și dispozitivul aceleiași hotărâri, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul cuprinde soluția contrară, astfel încât nu se poate ști ce anume a decis instanța.

Pe de altă parte, contradicția poate exista și între considerentele aceleiași hotărâri, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reținut că A. S.R.L. a primit în depozit bunurile menționate în Facturile nr. x/2013 și y/2013, conform proceselor-verbale și contractelor de custodie încheiate între părți (pag. 4, parag. 2).

Pe de altă parte, în cuprinsul aceleiași decizii, s-a reținut că bunurile nu au fost predate efectiv de către A. S.R.L. (pagina 4, paragrafele 3, 8, 13 și pag. 5 parag. 4).

Așadar, instanța de apel a respins pretențiile deduse judecății, în temeiul excepției de neexecutare a contractului, reglementată de art. 1556 C. civ., ca urmare a nepredării bunurilor de către recurenta-reclamantă, deși reținuse, în prealabil, că aceeași parte a primit în depozit bunurile vândute, conform proceselor-verbale și contractelor de custodie încheiate între părți.

Contradicția este evidentă din moment ce contractul de custodie (depozit) presupune remiterea materială a bunului pentru încheierea sa valabilă, fiind un contract real, conform art. 2103 alin. (2) C. civ.

În aceste condiții, instanța supremă constată că în decizia recurată se regăsesc considerente contradictorii în legătură cu predarea bunurilor vândute.

Existența unor considerente contradictorii în cuprinsul aceleiași hotărâri echivalează cu necercetarea fondului litigiului și cu imposibilitatea instanței de recurs de a stabili dacă normele de drept material au fost corect aplicate.

Prin urmare, instanța de prim control judiciar nu a stabilit pe deplin împrejurările de fapt, iar, în contextul dat, nu se poate realiza verificarea legalității deciziei recurate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva Deciziei nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2019.

Procesat de GGC - NN