ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3253/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2014*, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

Prin Sentința civilă nr. 1939 din 7 iunie 2016 a Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția necompetenței materiale a instanței invocată de reclamantă, a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca fiind prescrisă.

Împotriva Sentinței civile nr. 1939 din 7 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal recurenta-reclamantă A. a declarat recurs solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția a VIII -a Conflicte de muncă și asigurări sociale, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și Fiscal, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., consideră că secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului București este singura competentă material și funcțional să judece cauza.

În primul rând, drepturile bănești solicitate au natura unor drepturi salariale și nu se circumscriu tezei finale din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

În aprecierea naturii raportului dedus judecații, Curtea de Apel București ar fi trebuit sa aibă în vedere următoarele:

Raportul dintre membrii Consiliului CSA și CSA nu poate fi calificat ca un mandat de drept civil pur și nici nu poate fi calificat ca un raport de dreptul muncii pur, el având o natură complexă. În acest sens menționează:

• Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor (denumita în continuare Legea nr. 32/2000) menționează în art. 24 ca "Membrii Consiliului CSA își exercită mandatul potrivit legii, iar în art. 4 alin. (12) ca "Președintele Consiliului C.S.A. este numit pentru un mandat de 5 ani" sugerând că este vorba despre un raport de drept civil;

• Pe de altă parte, tot Legea nr. 32/2000 menționează "C.S.A. emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabilește salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. și a personalului sau ". După cum se vede, Legea nr. 32/2000 menționează în mod specific salarizarea membrilor care este o instituție specifică raportului de muncă și nu mandatului civil;

• Totodată Regulamentul Intern al C.S.A. precum și Contractul Colectiv de Muncă la nivel de C.S.A. includ prevederi referitoare la concedii de odihnă, vechime în muncă etc. pentru membrii Consiliului C.S.A., din nou instituții specifice raporturilor de muncă;

Este normal ca un astfel de raport care este bazat pe o decizie a Parlamentului, care este încheiat în baza acestei decizii a Parlamentului cu C.S.A., și pentru care legea conține o serie de reglementari să nu aibă o natură simplă, unică. Așa cum se poate lesne observa din întâmpinarea pârâtei, nici pârâta nu poate să facă o calificare clară a acestui raport, citând la rândul sau prevederi contradictorii, care nu fac decât să justifice această natură complexă.

Pârâta susține că cel mai important argument împotriva existenței unui raport de muncă este "absența unei relații de subordonare între aceasta și instituție. Această subordonare se manifestă prin dreptul angajatorului de a da salariatului ordine și dispoziții și dreptul anagajatorului de a controla munca salariatului sau". Or, trebuie subliniat că astfel de drepturi există, însă nu în relație cu C.S.A. ceea ce ar fi fost total ilogic, având în vedere că aceste persoane asigurau conducerea C.S.A. ci în raport cu Parlamentul României. În acest sens Legea nr. 32/2000 prevede "În numele Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, președintele acesteia prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care cuprinde activitățile acesteia, situațiile financiare anuale și raportul de audit ..." Totodată membrii Consiliului C.S.A. puteau fi sancționați imediat, prin revocarea acestora de către Parlament. Ceea ce este și mai relevant insa în acest context este ca solicitarea reclamantei este una referitoare la drepturi salariale și deci o solicitare de dreptul muncii.

Legea nr. 32/2000 prevede ca "C.S.A emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabilește salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. și a personalului său."

Exact în aplicarea acestui articol a fost adoptat Regulamentul privind salarizarea personalului C.S.A. ("Regulamentul") împreună cu Anexa 1, care reglementează drepturile salariale ale membrilor Consiliului C.S.A., așa cum prevede legea, precum și ale altor categorii de personal ale C.S.A.

În plus:

• chiar daca activitatea reclamantei s-a desfășurat în temeiul Legii nr. 32/2000, la stabilirea naturii raporturilor dintre aceasta și CSA trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din C. muncii care prevede:

"Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale".

• toate Deciziile CSA referitoare la stabilirea nivelului salariului reclamante au ca și temei legal și prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;

• prin analogie, situația Președintelui CSA este identica cu situația unui administrator al unei societății comerciale (cu excepția societăților pe acțiuni) care, deși numirea, atribuțiile, revocarea etc. sunt stabilite potrivit Legii nr. 31/1990, poate deveni subiect de drept al muncii atunci când este vorba de drepturile sale salariale cuvenite pentru activitatea prestata;

• punctul de vedere al Ministerului Muncii invocat cuprinde un răspuns incomplet și inexact care nu analizează situația membrilor Consiliului C.S.A. pentru care legea prevede în mod specific drepturi salariale și respectiv nu analizează situația unui raport juridic complex, care include elemente de dreptul muncii și căruia, în consecința, art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 nu îi este oricum aplicabil;

Sumele solicitate de către reclamanta, respectiv, compensațiile și bonificațiile la care este îndreptățită potrivit prevederilor aplicabile, sunt drepturi de natură salarială, așa cum menționează în mod specific Legea nr. 32/2000 când se refera la recompensarea membrilor Consiliului CSA.

Raportul dintre reclamanta și CSA este unul complex, incluzând elemente de dreptul muncii și elemente de mandat civil. Dincolo de aceasta insa, cu certitudine, litigiul este unul de dreptul muncii referitor la venituri de natura salarială.

În susținerea afirmației ca litigiul nu este unul de contencios administrativ subliniază următoarele:

• în mod eronat parata considera ca ne aflam în ipoteza prevăzuta de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 32/2000. Astfel, potrivit acestui text de lege:

"(1) împotriva deciziilor adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în conformitate cu art. 8 alin. (2), persoana implicată poate face plângere la Curtea de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, potrivit legii. Or, prezentul litigiu nu are ca obiect o plângere îndreptată împotriva unei decizii a CSA, ci vizează obținerea de către reclamanta a unor drepturi salariale cuvenite și neachitate de pârâtă.

• Solicitarea unor drepturi de natura salarială nu poate fi deferita unei secții de contencios administrativ, deoarece aceasta ar însemna, pe cale de consecința, că orice solicitarea a unor drepturi salariale de către orice angajat al CSA să fie deferit unei secții de contencios, argumentele principale pe care pârâta le invoca în acest sens respectiv că CSA este o autoritate publică centrală și că neplata reprezintă refuzul CSA de a îndeplini o operațiune administrativă (paragraful 24 lit. b) și c) fiind aplicabile în orice situație.

Anexa I a Legii nr. 188/1999 cuprinde lista funcțiilor publice, anexa ce enumera în mod explicit și limitativ funcțiile publice ce conferă persoanelor care le ocupa statutul de funcționar public. Membrii CSA nu se regăsesc în aceasta anexa și deci aceștia nu sunt funcționari publici.

• Potrivit Legii nr. 188/1999 pentru ca o funcție să devină funcție publica trebuie să existe avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, aviz ce lipsește în cazul membrilor CSA;

• Potrivit art. 25 din Legea nr. 188/1999 pentru ca o funcție să fie funcție publică, ulterior avizului Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, ea trebuie să se regăsescă în evidența națională a funcțiilor publice și a funcționarilor publici. Membrii CSA nu se regăsesc în această evidență a funcțiilor publice.

• consideră că pârâta face o gravă confuzie între funcția aleasă sau numita denumită generic demnitate publică și noțiunea de funcție publică. Potrivit art. 6 lit. e) din Legea nr. 188/1999:

"Prevederile prezentei legi nu se aplică: (...) e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică".

• Legea nr. 32/2000 nu menționează că membrii Consiliului CSA sunt funcționari publici și nimic din cuprinsul său nu sugerează o asemenea calificare.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că nu se poate pune în discuție problema competentei secțiilor de contencios administrativ (toată deciziile invocate de pârâtă se referă la raporturi cu funcționari publici, ceea ce nu este cazul în speța de față). Noțiunea de "funcționar public" nu poate fi interpretată în sens larg ci în sensul strict reglementat de lege.

Concluzionând, față de toate aceste argumente, consideră că secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului București este singura competentă material și funcțional să judece cauza

II. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. consideră că prevederile de contencios administrativ referitoare la prescrierea dreptului la acțiune nu sunt aplicabile în cazul de față.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

Regimul juridic al raporturilor dintre membrii Consiliului CSA și autoritatea în cadrul căreia își exercită mandatul nu este guvernat de dispozițiile dreptului muncii. Între A., în calitate de membru al CSA, și CSA nu a existat un raport de muncă sau un raport asimilat acestuia.

Legislația CSA respectiv Legea nr. 32/2000 are în vedere două categorii de persoane care funcționau în cadrul CSA - Membrii Consiliului CSA și personalul salariat al CSA - stabilind un tratament diferit al al acestora și astfel regimuri juridice distincte: pe de o parte, membrii din Consiliul de conducere a CSA numiți prin Hotărâre a Parlamentului și care își exercitau mandatul în temeiul legii, și pe de altă parte, personalul salariat al CSA care își exercita funcțiile în temeiul unui contract individual de muncă.

Instanța de control judiciar trebuie să observe că doar personalul salariat al CSA își exercita funcțiile în temeiul unui contract individual de muncă și este supus Codului muncii, ca reglementare aplicabilă.

Dimpotrivă, regimul membrilor Consiliului CSA nu este guvernat de dispozițiile dreptului muncii întrucât aceștia nu și-au exercitat funcția în temeiul unui contract individual de muncă sau a unui contract civil de prestări servicii sau de mandat civil ci dimpotrivă, raportându-ne la recurenta din prezenta cauză, aceasta a fost numită direct de către Parlament, prin Hotărârea nr. 23 din 28 iunie 2006, deci printr-un act administrativ. Prin urmare, aceasta nu a fost angajată de autoritate prin intermediul unui contract individual de muncă.

Lipsește astfel un element definitoriu în materia raporturilor de muncă, respectiv acordul părților, deci o relație contractuală care, în limitele legii, concordă cu principiul autonomiei de voință al ambelor părți aflate în raporturi juridice.

Dimpotrivă, în prezenta cauză, suntem în prezența unui raport juridic de altă natură, scopul numirii membrilor Consiliului CSA fiind acela al exercitării prerogativelor conferite de lege acestora, din acest motiv, numirea și revocarea din funcție a membrilor CNVM se fac exclusiv de către Parlament, fără nici o prerogativă a autorității publice în cadrul căreia membrii își exercită atribuțiile.

Tot astfel, în raporturile dintre recurenta și CSA nu a existat trăsătura esențială a unui raport de muncă, respectiv relația de subordonare între aceasta și CSA, întrucât recurenta nu era subordonată autorității publice pe care o coordona împreună cu ceilalți membrii ai Consiliului CSA.

De asemenea, durata și modul de exercitare a mandatului de membru al Consiliului CSA sunt prevăzute de Legea nr. 32/2000, în acest sens fiind art. 4 alin. (10), potrivit căruia membrii Consiliului CSA erau numiți pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Legea nr. 32/2000 prevede limitativ modalitățile în care poate înceta calitatea de membru al Consiliului CSA, iar printre acestea nu este prevăzută modalitatea încetării mandatului acestora ca formă de sancționare disciplinară, rezultând concluzia că, spre deosebire de personalul salariat al CSA (și în general, spre deosebire de salariați), membrii Consiliului CSA nu puteau fi concediați, nici din considerente care țin de persoana lor și nici din motive neimputabile acestora.

Având în vedere modalitatea de numire și revocare a membrilor Consiliului CSA, lipsa raportului de subordonare ierarhică între aceștia și CSA, precum și atribuțiile pârâtei care au decurs din calitatea sa de președinte al Consiliului CSA, care exercită aceste atribuții alături de ceilalți membrii, în calitate de organ colegial, rezultă că între recurentă și CSA nu au existat raporturi contractuale de muncă, și nici raporturi de muncă sui generis sau alte raporturi asimilate celor de muncă.

Rezultă astfel că, raportul juridic născut din exercitarea mandatului de membru al Consiliului CSA este un raport juridic reglementat prin norme speciale derogatorii de la normele de dreptul muncii, fiind distincte de raportul juridic de muncă.

În mod neîntemeiat recurenta încearcă să acrediteze ideea că regimul juridic al membrilor Consiliului CSA se coroborează cu dispozițiile dreptului muncii, invocându-se pe calea cererii de recurs aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din C. muncii.

Contrar susținerilor recurentei, raportul pe care aceasta își întemeiază pretențiile nu este unul de dreptul muncii, și nici măcar unul de muncă sui generis sau asimilat celui de muncă.

Astfel, prevederile Codului Muncii se aplică numai în privința raporturilor dintre CSA și personalul salariat al acestei autorități publice, iar nu și cu privire la membrii Consiliului CSA, printre care s-a numărat și recurenta, în calitate de președinte.

În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta este neîntemeiat, pentru motivele expuse pe larg, în întâmpinare.

De asemenea, cererea de chemare în judecată formulată de A. este neîntemeiată, intimata expunând considerentele pentru care, în opinia sa, acțiunea se impune a fi respinsă, inclusiv pe fondul cauzei.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2019.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerente circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vizând necompetenta materială și funcțională a secției de contencios administrativ al Curții de Apel București în prezenta cauza.

Este de subliniat, în cauză, cu prioritate, că drepturile bănești solicitate de reclamanta recurentă nu se circumscriu ipotezei din art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod nelegal prima instanță declarându-se competentă în temeiul acestui text de lege, prin raportare la calitatea intimatei pârâte, de autoritate administrativă autonomă publică centrală.

Este real faptul că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la competenta instanței de contencios administrativ în funcție de două criterii: criteriul valoric și criteriul poziționării autorității parate, respectiv central sau local însă, în cauză, dată fiind natura raportului dintre reclamanta și CSA (nu este vorba despre un raport de funcție publică și nici despre un raport civil), dat fiind faptul că litigiul nu este unul între o autoritate publică și un funcționar public (nu există un ordin de încadrare, raport de serviciu etc. ci doar un act emis de către angajator) precum și faptul că drepturile bănești solicitate, reprezentând compensații, sunt rezultate din raporturi de muncă în sens larg, nu dintr-un contract individual de muncă sau dintr-un contract de management, opinia Înaltei Curți este în sensul că instanța fond - Curtea de Apel nu era competentă material și funcțional să soluționeze pricina.

Aceasta deoarece toate raporturile de muncă, altele decât cele reglementate prin legi speciale, sunt raporturi de dreptul muncii, supuse acestei jurisdicții speciale.

Astfel, instanța de fond a reținut greșit că, pornind de la obiectul acțiunii pe care 1-a interpretat ca fiind cenzurarea refuzului acestei autorități de a efectua plata compensațiilor financiare, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza finala din Legea nr. 554/2004.

Solicitarea reclamantei este o solicitare referitoare refuzul plății unor drepturi de natura salarială, Legea nr. 32/2000 prevăzând că "C.S.A. emite decizii, sau după caz, circulare, prin care se stabilește salarizarea membrilor Consiliului C.S.A. și a personalului său, necontestându-se, în cauză, vreun act administrativ tipic ori asimilat, care să atragă incidența aplicării art. 8 și urm. din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește numirea recurentei reclamante în funcția de președinte al CSA, așa cum s-a reținut în jurisprudență, Hotărârea nr. 23/2006 a Parlamentului nu întrunește condițiile legale pentru a fi considerată un act administrativ unilateral cu caracter individual, observând în acest sens că potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin "act administrativ" se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Hotărârea a fost adoptată în exercitarea prerogativelor constituționale ale funcției care vizează implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice, în speță Comisia de Supraveghere a Asigurărilor/Autoritatea de Supraveghere a Asigurărilor, raporturile care se nasc între Parlament, ca reprezentant legitim al poporului și acestea sunt raporturi care au fundament constituțional și exprimă rolul de garant al Constituției și control al bunei funcționări.

Ea nu constituie manifestarea de voință a Parlamentului în cadrul unui raport de drept privat și nici de drept administrativ ci forma în care s-a obiectivizat manifestarea de voință a Camerelor reunite în ședința comună rezultată din desfășurarea procedurilor parlamentare conform Regulamentului ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.

Este adevărat că în activitatea celor două Camere ale Parlamentului pot fi emise și adoptate și acte care întrunesc trăsăturile juridice ale actului administrativ, dar nu trebuie ignorată distincția între actele de autoritate prin care acestea își realizează propria lor competență și actele de autoritate prin care se realizează o activitate strict administrativă, privind propria organizare și funcționare, numai acestea din urmă pot fi supuse controlului de legalitate în condițiile contenciosului administrativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2342 din 4 mai 2007 a ÎCCJ - SCAF).

Această hotărâre, în temeiul căreia reclamanta recurentă a fost numită în funcția de Președinte al CSA, aparține categoriei actelor juridice specifice autorității legiuitoare potrivit art. 67 din Constituția României, fiind emisă în exercitarea prerogativelor de numire și revocare a membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor conform prevederilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, iar adoptarea acestei hotărâri și în baza prevederilor acestei legi nu îi conferă acesteia caracterul de act administrativ.

Aceste hotărâri ale Plenului Parlamentului României prin care se fac numiri sau revocări din funcții, se validează diferite consilii pe domenii de activitate sunt expresia competenței proprii, de natură constituțională, fiind adoptate în exercitarea prerogativelor funcției care privește implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice, nefiind în prezența unor acte de punere în executare a legii în sensul legii contenciosului administrativ.

În concluzie, hotărârea nu constituie un act administrativ cenzurabil pe calea acțiunii în contencios administrativ ci reprezintă un act cenzurabil exclusiv pe calea contenciosului constituțional, conform dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, așa cum a reținut instanța constituțională inclusiv prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 534/2014.

În continuare, corect susține recurenta că punctul de vedere al Ministerului Muncii invocat cuprinde un răspuns care nu analizează situația membrilor Consiliului C.S.A. pentru care legea prevede în mod specific drepturi salariale.

Nu trebuie omis nici faptul că există inclusiv o decizie pentru plata sumelor pretinse de către reclamantă, nepusă în executare (Decizia nr. 913 din 1 octombrie 2008, emisă în considerarea Legii nr. 53/2003, decizie care, la art. 1, stabilește că, la încetarea mandatului său, d-na A. va primi compensații financiare) precum și o hotărâre a Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, din 27 septembrie 2011, care aprobă plata drepturilor salariale compensatorii pentru reclamantă.

Raportat la aceste concluzii și la soluția preconizată, instanța de recurs apreciază că nu se impun a fi analizate celelalte critici de nelegalitate invocate de către recurentă, nici motivul de nulitate absolută invocat de către intimat în privința Anexei 1 din Regulamentul de salarizare al CSA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este întemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Sentinței nr. 1939 din 7 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014*.

Va casa sentința recurată și va trimite cauza Tribunalului București, secția a VIII-a Litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Sentinței nr. 1939 din 7 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014*.

Casează sentința recurată și trimite cauza Tribunalului București, secția a VIII-a Litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - LM