ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 572/2017

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale și asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr. x/10.03.2014, reclamanta S.C. ENERGOTERM S.A. a chemat în judecată pârâta ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 522.957,36 RON, reprezentând: - suma de 426.739,24 RON contravaloare energie termică pentru încălzire furnizată în perioada noiembrie 2011 - martie 2013;- suma de 96.218,12 RON majorări de întârziere calculate la data de 28.02.2014 pentru neachitarea în termen a facturilor, penalități de întârziere aferente facturilor emise în perioada martie 2011 - martie 2013, penalități egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata în termen a obligațiilor bugetare potrivit art. 17 alin. (1) și alin. (2) din contractul de furnizare a energiei termice nr. 943/01.10.2010.

Prin sentința civilă nr. 275/18.02.2015 Tribunalul Tulcea a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtei să plătească în favoarea reclamantei suma de 522.957,36 RON, reprezentând:

- suma de 426.739,24 RON contravaloare energie termică pentru încălzire furnizată în perioada noiembrie 2011 - martie 2013,

- suma de 96.218,12 RON majorări de întârziere calculate la data de 28.02.2014 pentru neachitarea în termen a facturilor, precum și

- suma de 9.835 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (1.000 RON onorariu expert și 8.835 RON taxa de timbru).

Prin decizia civilă nr. 497 din 1 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondat apelul - litigii cu profesioniștii, declarat de apelanta pârâtă ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA, împotriva sentinței civile nr. 275/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. ENERGOTERM S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; casarea atât a deciziei pronunțate în apel cât și a hotărârii primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță; casarea în totalitate a deciziei recurate și rejudecând apelul să fie admis apelul și schimbată în totalitate sentința apelată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Intimata - reclamantă S.C. ENERGOTERM S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenta - pârâtă ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA a depus răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în sensul că decizia atacată este definitivă raportat la valoarea pretențiilor contestate, nesusceptibilă a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 16 noiembrie 2016, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus concluzii scrise cu privire la raport, prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, iar intimata -reclamantă a achiesat la concluziile raportului întocmit.

Recurenta a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, susținând că aceste dispoziții încalcă prevederile art. 21 din Constituția României, sub aspectul restricționării accesului la calea de atac a recursului și art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, în sensul că se creează o inegalitate între justițiabili, care au introdus acțiuni anterior modificării aduse prin O.G. nr. 62/2015 și cei care ar introduce asemenea acțiuni ulterior acestei date.

În temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a invocat nelegalitatea Ordonanței nr. 62/2015, prin care a fost modificată Legea nr. 2/2013 și prin care a fost introdusă dispoziția art. XVIII din acest din urmă act normativ, motivat de faptul că aceasta dispoziție legală invocată în raport nu era în vigoare la data sesizării primei instanțe, data începerii procesului în anul 2014. Astfel conform art. 6 și 9 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a noul C. proc. civ., termenele procedurale, prin urmare inclusiv căile de atac sunt cele de la momentul sesizării primei instanțe, în esență.

În acest sens, recurenta a apreciat că sunt încălcate dispozițiile art. 6 și 13, 14 din CEDO, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 12 la CEDO, în sensul că se creează o discriminare între persoanele care au introdus acțiuni până în 31.12.2015, care nu ar beneficia de această cale de atac fiind necesară o valoare a acțiunii de peste 1.000.000 RON și persoanele care introduc acțiuni, după 01.01.2016, care pentru care este necesară o valoare a acțiunii de peste 500.000 RON, condiție pe care arată că o îndeplinește. Astfel se acordă un acces discriminatoriu negativ la calea de atac a recursului după valoarea pecuniară litigiului, fapt nepermis de jurisprudența CEDO. Precizează că textele din Convenție invocate mai sus, sunt drept comunitar și prin urmare sunt obligatorii pentru instanțele române prioritar față de dreptul intern, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituția României revizuită în 2003.

În final, a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar în temeiul art. 9 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a solicitat suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției.

Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, "orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

Totodată, art. 15 din Constituție prevede că "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."

În speță, obiectul recursului declarat de recurenta-pârâtă îl constituie decizia civilă nr. 497 din 1 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - pârâtă ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA, împotriva sentinței civile nr. 275/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosar nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. ENERGOTERM S.A..

De asemenea, instanța supremă reține că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă vizează dispozițiile art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care prevăd că "dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2017" și dispozițiile art. XVIII alin. (2) din aceeași lege, modificate prin O.U.G. nr. 62/2015 care prevăd că "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (…), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv." De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supus numai apelului".

Astfel, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 47/1992, întrucât norma legală a cărei neconstituționalitate se invocă este aplicabilă în cauză, fiind cuprinsă într-o lege în vigoare și are relevanță asupra soluției ce se preconizează în legătură cu calea extraordinară de atac a recursului.

În opinia Înaltei Curți, excepția invocată de recurenta-pârâtă este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale invocate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, nu instituie discriminări și nu contravin principiului egalității de tratament între subiectele de drept în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că este competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție care reiese și din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

În cauză nu se poate vorbi de o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, cu excepția celui de-al doilea grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, numai în măsura în care acestea o fac, au obligația, în temeiul art. 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create.

Cu privire la exercitarea căilor de atac și la concordanța legii procesule românești cu art. 6 din Convenție, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de "proces echitabil" nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac a hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces.

La elaborarea actualului C. proc. civ. s-au avut în vedere concepțiile moderne privind desfășurarea procesului civil, rolul și atribuțiile participanților la proces, în centrul atenției situându-se preocuparea pentru recunoașterea și clarificarea, într-un termen optim și previzibil, a drepturilor și intereselor legitime deduse judecății.

Limitările aduse prin procedura recursului nu aduc atingere dreptului părții de a se adresa justiției, în însăși substanța sa și nici nu creează tratament discriminatoriu între justițiabili.

Textele de lege criticate instituie procedura de filtrare a recursului, exclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentând modalitatea prin care legiuitorul român a înțeles să transpună în legislația națională exigențele impuse de C.E.D.O., așa după cum rezultă din H.G. nr. 1527/2007 prin care au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului C. proc. civ.

Anterior exercitării căii de atac extraordinare a recursului, părțile au parcurs etapa judecății în primă instanță și etapa apelului, care nu au fost supuse unei analize a admisibilității în principiu a cererii, astfel încât instituirea unei anumite limitări la nivelul căii de atac a recursului în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului părții de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituție, dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil - art. 21 alin. (3) din Constituție și nici că ar restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți - art. 53 din Constituție.

Prin instituirea unei astfel de proceduri nu se aduce atingere principiului egalității armelor în procesul civil, deoarece niciuna dintre părți nu este plasată într-o situație dezavantajoasă în raport de adversarul său. Nu se poate susține nici teza discriminării pe argumentul legat de caracterul tranzitoriu al normelor criticate, în măsura în care nu sunt sesizate diferențe de tratament între cei care promovează cereri în justiție.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, discriminarea trebuie să se bazeze pe ideea de excludere a unui drept sau beneficiu între persoane aflate în situații egale, stabilite obiectiv. În cauză, dispozițiile criticate stabilesc tratament egal între persoanele aflate în aceeași situație, determinată obiectiv, după un criteriu obiectiv și general, acela al obiectului acțiunii sau cererii.

De altfel, dispozițiile legale criticate ca neconstituționale au mai făcut obiect al controlului contenciosului constituțional, fiind pronunțate deciziile nr. 350/07.05.2015 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 504/08.07.2015, nr. 500/30.06.2015 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 618/14.08.2015 și nr. 517/07.07.2015 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 629/19.08.2015, nr. 375/07.06.2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 643 din 22.08.2016, nr. 362/02.06.2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 666/30.08.2016.

În cuprinsul acestor decizii, Curtea a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006 (paragraful nr. 36), pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

În plus, se apreciază că respectarea egalității în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care actul normativ este în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare.

În consecință, se apreciază că dispozițiile criticate nu contravin Constituției României și Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar rațiunile prezentate de instanța de contencios constituțional subzistă și în acest caz.

Față de aceste considerente, cererea formulată de recurenta-pârâtă ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA urmează a fi admisă, iar Curtea Constituțională va fi sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, în lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Înalta Curte apreciază că, pentru identitate de rațiune, aceleași argumente se dovedesc valabile și din perspectiva criticii vizând introducerea cazului de revizuire a hotărârii prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., existența cazului de revizuire neînlăturând per se posibilitatea suspendării facultative a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Recursul este formulat împotriva deciziei civile nr. 497 din 1 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Decizia ce formează obiectul recursului are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, aceasta neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date potrivit legii fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

În speța dedusă judecății, instanța a fost învestită cu o acțiune promovată la data de 10 martie 2014, prin care reclamanta S.C. ENERGOTERM S.A. a solicitat obligarea pârâtei ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA la plata sumei de 522.957,36 RON, reprezentând: - suma de 426.739,24 RON contravaloare energie termică pentru încălzire furnizată în perioada noiembrie 2011 - martie 2013; - suma de 96.218,12 RON majorări de întârziere calculate la data de 28.02.2014 pentru neachitarea în termen a facturilor, penalități de întârziere aferente facturilor emise în perioada martie 2011 - martie 2013, penalități egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata în termen a obligațiilor bugetare potrivit art. 17 alin. (1) și alin. (2) din contractul de furnizare a energiei termice nr. 943/01.10.2010.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ. competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale precum dobânzile, penalitățile, fructele etc.

Art. XVIII din Legea nr. 2/2013, aplicabil în speță (atât Noul C. proc. civ., cât și Legea nr. 2/2013 intrând în vigoare la 15 februarie 2013) prevede:

"(1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civila și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

În speță, acțiunea are ca obiect pretenții în sumă de 522.957,36 RON, fiind o acțiune evaluabilă în bani în valoare de până la 1.000.000 RON, astfel că se încadrează în textul de lege mai sus evocat.

Raportând datele speței la dispozițiile legale evocate se constată că în speță este vorba de o acțiune patrimonială, iar recursul este inadmisibil întrucât valoarea pretențiilor contestate în prezentul litigiu se află sub plafonul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocată de recurenta-pârâtă Asociația de Proprietari nr. 35 Tulcea.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta ASOCIAȚIA DE PROPRIETARI NR. 35 TULCEA împotriva deciziei civile nr. 497 din 1 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.