ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 242/2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin cererea inițial înregistrată la 10.10.2014 pe rolul Tribunalului Călărași, sub nr. x/2014, și, ulterior, declinată în favoarea Judecătoriei Călărași (Sentința civilă nr. 213 de la 25 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2014), reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. SA București, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5, 7, 8 și 9 lit. a), b) și c) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/14.08.2007 și al clauzelor prevăzute la pct. 2.10.a., 3.1. primul alineat și teza I din alin. (2), (3).3. teza I, 3.7. și 4.1. din Condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar, precum și clauzele de la pct. 8.2., 9.1. și 9.2. din Actul adițional la contractul de credit și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a acestora; recalcularea dobânzii retroactiv de la data acordării creditului și restituirea comisioanelor încasate; să dispună stabilizarea cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; s-a cerut și denominarea în moneda națională a plăților; a pretins și obligarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 610/2016, pronunțată la data de 09 martie 2016, în Dosarul nr. x/2014, Judecătoria Călărași a respins excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor indicate la capătul 1 al cererii introductive de instanță; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu B. SA București, așa cum a fost completată și precizată, având ca obiect constatare clauze abuzive în Contractul de credit bancar nr. x/14.08.2007 și Actul adițional la Contractul de credit; a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 9 lit. b) din Contractul de credit referitor la comisionul de acordare credit în cuantum de 1,8% flat; a constatat nulitatea absolută a acestei clauze și a obligat B. SA la restituirea sumei încasate cu titlu de comision acordare credit; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 9 lit. c) din Contractul de credit referitor la comisionul de administrare preluat la pct. 9.2 lit. a) din Actul adițional la Contractul de credit; a constatat nulitatea absolută a acestei clauze și a obligat B. SA la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare; a respins celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a obligat pe reclamanta A. către U.A.T. mun. Călărași, jud. Călărași, la plata taxei de timbru în cuantum de 1130 RON pentru care a beneficiat de ajutor public judiciar prin scutirea de la plata taxei de timbru fixată de instanță; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. SA București au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul Călărași, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 171/2018, pronunțată la data de 27 februarie 2018, în Dosarul nr. x/2014, a respins apelul formulat de către apelanta- pârâtă B. SA împotriva Sentinței civile nr. 610 pronunțată în data de 09.03.2016 de Judecătoria Călărași, în contradictoriu cu apelanta - reclamantă A.; a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 610 pronunțată în data de 09.03.2016 de Judecătoria Călărași, pe care a schimbat-o în parte numai cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privitoare la dobândă de referință variabilă prevăzută la art. 5 din contractul nr. x/14.08.2007 și rejudecând: a constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referință variabilă; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda prevăzută la art. 5 din contractul nr. x/14.08.2007, în partea privind dobânda de referință variabilă precum și orice altă clauză care permite B. SA modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, A. și B. SA București au declarat recurs.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Călărași la data de 04.05.2018, respectiv, 27.04.2018.

La data de 08.05.2018, tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București care, prin Decizia civilă nr. 288 R de la 5 octombrie 2018, cu majoritate, a admis excepția necompetenței materiale a instanței de recurs și a declinat competența de soluționare a recursurilor formulate de recurenții B. SA București și A., împotriva Deciziei civile nr. 171 din 27 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. x/2014, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14.12.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul

Călărași, secția civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Așa cum se poate observa din analiza tuturor textelor de lege sus -arătate, precum și a prevederilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., se constată că tribunalului i-a fost atribuită plenitudine de jurisdicție ca instanță de fond, în sensul că, acesta va judeca ori de câte ori legea nu prevede în mod expres competența de fond a altor instanțe.

În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond.

Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond.

Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentelor recursuri, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Călărași, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Mai mult, prin Decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, revine curților de apel".

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâta B. SA împotriva Deciziei civile nr. 171/2018 din 27 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Călărași, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV