ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 913/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25.06.2018 contestatorii A., B. au solicitat, în temeiul art. 503 alin. (2) și (3) C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 926/21.03.2018 pronunțată de această instanță în Dosar nr. x/2015.

Referitor la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială reținând că editorul A. trebuie să răspundă în calitate de editor al publicației C. Iași, în condițiile în care acesta a fost chemat în judecată în calitate de senior-editor, iar nu de editor. Aceasta întrucât editorul unei publicații nu poate fi decât o persoană juridică, în timp ce senior-editorul este o funcție pur onorifică acordată unei persoane fizice.

De asemenea, rezultatul unei erori materiale este și faptul reținerii că B. a aprobat, în calitate de redactor șef, publicarea celor 120 de articole de la rubrica "Bursa bârfelor", articole ce ar fi fost aprobate de către A.. Numărul articolelor este eronat, articolele pretins denigratoare nu sunt indicate punctual, ceea ce semnifică o gravă încălcare a dreptului la apărare. Contrar celor reținute de instanța de recurs, numita B. nu a avut calitatea de redactor șef la publicația respectivă în perioada 05.03.2012 - 05.03.2015.

Referitor la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis să analizeze câteva aspecte esențiale referitoare la ce ar consta, în concret, activitatea ilicită a celor doi recurenți (B. și A.); cum au fost stabilite sarcinile lor de serviciu, în contextul în care aceștia au lucrat pe baza unor contracte de drepturi de autor și nu aveau obligația legală de a merge la birou, la un program de lucru, având posibilitatea să respecte clauzele contractuale chiar și de la distanță; care a fost activitatea efectivă a fiecăruia dintre cei doi, câtă vreme aceștia făceau parte dintr-o echipă de patru redactori șefi; care era situația materialelor despre care se arată că ar fi fost publicate sub pseudonim și a celor nesemnate.

În ce-l privește pe A., reclamantul nici măcar nu-l acuză pe acesta că ar fi aprobat respectivele materiale, instanța de apel completând, practic, acțiunea, fără ca titularul ei să ceară acest lucru, iar instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestei critici.

Instanța de recurs a omis să cerceteze situația materialelor despre care se arată că ar fi publicate sub pseudonim și a celor nesemnate, nu a răspuns în concret la motivele de recurs, iar referitor la articolul publicat la 01.04.2014, instanța refuză să creadă că "este o farsă" și, de asemenea, nu a analizat toate probele administrate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea dată în recurs este rezultatul unor erori materiale cu caracter procedural, evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale constând, cu titlu exemplificativ, în respingerea recursului, ca tardiv sau anularea lui, ca netimbrat ori insuficient timbrat, ori exercitat de către o persoană fără calitate (și alte situații asemănătoare), deși la dosar exista chitanța de plată a taxei de timbru, ori recipisa de expediere a recursului prin poștă, înăuntrul termenului legal ori dovada că recursul a fost formulat de persoana îndreptățită, aceste erori fiind de natură să conducă la pronunțarea unor soluții greșite.

Contestatorii circumscriu acestui motiv de contestație în anulare, împrejurarea că în mod eronat instanța de recurs ar fi reținut calitatea de editor al publicației C. Iași a lui A., calitate ce nu poate fi acordată decât unei persoane juridice, în condițiile în care acesta a fost chemat în judecată în calitate de senior-editor, funcție onorifică ce se acordă unei persoane fizice.

De asemenea, este considerată eroare materială a instanței de recurs faptul că în legătură cu B. s-a reținut că aceasta a aprobat, în calitate de redactor-șef, publicarea a 120 de articole la rubrica "Bursa bârfelor", în condițiile în care, pe de o parte, numărul de articole nu este real și acestea nu sunt indicate punctual, iar pe de altă parte, contestatoarea nu a avut calitatea de redactor șef la publicația respectivă în perioada 05.03.2012 - 05.03.2015.

Se constată că în cauză, aspectele pe care contestatorii le invocă drept motive ale contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu se încadrează în noțiunea de eroare materială reglementată de acest text legal, întrucât nu vizează aspecte formale ale judecății de recurs înfăptuite prin decizia atacată, ci reprezintă chestiuni de fond deduse judecății în recurs, respectiv critici de netemeinicie și nelegalitate pe care aceștia, cu nesocotirea regimului special ce guvernează contestația în anulare, le aduc hotărârii pronunțate în recurs.

În realitate, subsumat motivului de contestație reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii supun analizei aspecte identice cu cele ce au făcut obiectul judecății de recurs ori care țin de fondul raporturilor juridice dezlegate prin decizia atacată, asupra cărora instanța de control judiciar s-a pronunțat și care nu mai pot fi reevaluate în prezenta cale de atac. Contestația în anulare nu poate fi utilizată ca un "recurs deghizat", spre a provoca un control judiciar al hotărârii pronunțate în recurs, pentru că s-ar deturna rolul și scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv remedierii acelor erori procedurale, formale, avute în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale mai sus redate.

În ce privește motivul de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, fiind sancționată cu retractarea hotărârii exclusiv omisiunea cercetării acestora, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin.

Din această perspectivă, contestatorii pretind că instanța de recurs a omis să analizeze aspecte esențiale privind modalitatea în care au fost stabilite sarcinile de serviciu ale acestora, în contextul în care au lucrat pe baza unor contracte de drepturi de autor și nu aveau obligația legală de a merge la birou, la un program de lucru, având posibilitatea să respecte clauzele contractuale chiar și de la distanță; care a fost activitatea efectivă a fiecăruia dintre cei doi, câtă vreme aceștia făceau parte dintr-o echipă de patru redactori șefi; care era situația materialelor despre care se arată că ar fi fost publicate sub pseudonim și a celor nesemnate.

Au mai arătat contestatorii că: instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii privind faptul că pe A., reclamantul nu-l acuză de aprobarea respectivele materiale, instanța de apel completând, practic, acțiunea, fără ca titularul ei să ceară acest lucru; că a fost omisă cercetarea situației materialelor despre care se arată că ar fi publicate sub pseudonim și a celor nesemnate; că nu s-a răspuns în concret motivelor de recurs; referitor la articolul publicat la 01.04.2014, că instanța de recurs refuză să creadă că "este o farsă" și nu a analizat toate probele administrate.

Contrar susținerilor contestatorilor, instanța de recurs a analizat toate aspectele deduse judecății, în limitele învestirii și a prerogativelor legale specifice căii extraordinare de atac.

Astfel, în ce privește depășirea limitelor învestirii de primă instanță, de către instanța de apel, care a analizat răspunderea pârâților nu pentru faptul că au redactat articolele, cum susținuse inițial reclamantul, ci pentru că ar fi aprobat o atare publicare, instanța de recurs a reținut că "este eronată o astfel de susținere, în condițiile în care, încă din acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a arătat că fapta ilicită a pârâților este dovedită, atât pentru cei care au conceput aceste texte, cât și pentru cei care aveau obligația de a verifica textele și a le opri de la publicare pe cele care ar fi constituit fapte ilicite, considerând că depășirea dreptului la liberă exprimare s-a produs atât prin compunerea, cât și prin editarea și publicarea acestor articole".

Referitor la acest aspect, instanța de recurs a mai reținut că "împrejurarea că instanța de apel a reținut reaua credință a pârâților, deși ea nu a fost invocată ca atare în acțiune, în privința faptei ilicite descrise de reclamant, respectiv aceea de a edita și publica articolele cu caracter prejudiciabil de către cei care aveau obligația de a le verifica conținutul și de a opri de la publicare, nu reprezintă o depășire a limitelor învestirii, ci face parte din procesul de verificare a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în legătură cu respectiva faptă" și că "(...) recurentul A. consideră eronat că instanța de apel a stabilit că răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului indicat ca autorul anonim al articolelor nesemnate sau semnate sub pseudonim. În realitate răspunderea recurentului pârât a fost reținută de instanța de apel pentru fapta proprie, respectiv pentru aprobarea și publicarea acestor articole, nereținând un caz de răspundere pentru fapta altei persoane".

Referitor la atribuțiile contestatorilor și la modalitatea în care aceștia își desfășurau activitatea, instanța de recurs a reținut că "(...) o analiză a contractelor de cesiune a drepturilor de autor este relevantă doar în ceea ce privește răspunderea pentru materialele publicistice proprii pe care pârâții în calitate de autori le furnizează publicației iar lipsa unei convenții civile sau a unui contract de muncă prin care să se instituie o obligație contractuală a pârâților de a coordona activitatea publicistică, în sensul stabilirii conținutului editorial al ziarului nu are ca efect decât înlăturarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, patrimoniale sau disciplinare în raport cu partea cocontractantă, societatea editoare, în măsura în care se constată încălcarea unei astfel de obligații asumate".

A mai reținut instanța de recurs că "În raport cu terții, recurenții și-au asumat calități, astfel cum ei înșiși afirmă, de reprezentare a publicației, prin urmare, în măsura în care activitatea lor îmbracă o formă ilicită și creează un prejudiciu, sunt ținuți a răspunde pentru prejudiciul cauzat acestor terți, prin fapta proprie și nu în calitate de comitenți pentru fapta prepusului." și că întrucât "(...) în ediția print și în cea on line, pârâții figurează în calitate de editor, respectiv redactor șef, și recunosc faptul că și-au asumat atribuțiile de a discuta despre elaborarea subiectelor de presă sau de a stabili tema subiectelor, este evident că, independent de obligațiile ce le revin din contractul de drepturi de autor în baza căruia publică articolele pe care le scriu, aceștia și-au asumat, suplimentar, acele sarcini ce țin de exercitarea respectivelor funcții, recunoscute în caseta redacțională"

Instanța de recurs a constatat că "(...) prezumția judiciară simplă pe care instanța de apel și-a întemeiat raționamentul și care pleacă de la proba administrată în cauză referitoare la titulatura din casetele tehnice ale publicațiilor, este că aceștia au aprobat, în conformitate cu atribuțiile asumate, publicarea materialului incriminat" și, "Contrar susținerilor recurenților, această deducție constituie un mijloc legal de probă întrucât se întemeiază pe un fapt conex cunoscut din probele directe (care dovedesc că pârâții și-au asumat în mod public calitățile prezentate în caseta redacțională) din care se naște probabilitatea faptului pretins, acela că au și exercitat în fapt această calitate, procedând la aprobarea publicării materialului incriminat".

A concluzionat instanța de recurs că "(...) independent de împrejurarea că recurenții au semnat doar un contract de cesiune drepturi de autor, calitatea pe care și-au asumat-o în mod public și pe care se prezumă (în lipsa unor probe contrare), că au exercitat-o în cadrul colectivului redacțional le impune a răspunde în fața terțului în condițiile în care au girat publicarea unor articole despre care s-a reținut că îl prejudiciază pe acesta și care nu au un autor cunoscut împotriva căruia persoana prejudiciată s-ar fi putut îndrepta".

Cu privire la materialele nesemnate ori publicate sub pseudonim, instanța de recurs a constatat că "Chiar dacă, într-adevăr, cu referire la aceste articole, în 6 din cele 7 poate fi identificată o bază factuală mai mult sau mai puțin solidă și judecăți de valoare ce au pornit de la descrierea unor aspecte concrete ce pot face obiectul unor investigații jurnalistice, instanța de apel a apreciat că acestea sunt lipsite de suport probator, astfel că nu se poate reține că nu a analizat conținutul lor într-o manieră similară celorlalte".

În privința articolului publicat la data de 01.04.2014, instanța de recurs a apreciat că "...nu există o justificare pentru conținutul acestuia și limbajul folosit, neputând fi luată în considerare apărarea pârâților în sensul că, față de data publicării, era evident că articolul reprezenta o farsă".

Faptul că instanța de recurs nu a îmbrățișat opinia conform căreia articolul respectiv reprezenta "o farsă", nu poate fi dedus judecății într-o contestație în anulare, întrucât reprezintă un raționament formulat în cadrul opiniei asupra unei probleme supuse analizei în recurs, ce nu poate fi cenzurat prin intermediul prezentei proceduri judiciare. Pe de altă parte, o abordare contrară susținerilor contestatorilor nu reprezintă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., ci dimpotrivă, reprezintă convingerea instanței expusă în cadrul considerentelor.

Cu privire la B., instanța de recurs a reținut că "(...) pârâta nu a fost chemată în judecată în calitate de comitent pentru faptele prepușilor, ci pentru fapta proprie decurgând din calitatea de redactor șef..." și că "Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtei, (...) instanța de fond a respins o astfel de excepție, soluția nefiind atacată cu apel, motiv pentru care a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat. Prin urmare, recurenții nu mai puteau relua o astfel de discuție la momentul dezbaterilor din apel, și cu atât mai puțin, omisso medio, în fața instanței de recurs, pentru ca aceasta să poată fi legal învestită cu analiza criticii formulate prin motivele de recurs".

De asemenea, instanța de recurs a reținut că "(...) pârâții nu au combătut în recurs aprecierile instanței de apel privind lipsa unui alt scop decât intenția de denigrare. Prin urmare, este evident că scopul urmărit nu a fost cel de informare a opiniei publice, ci de jignire adusă unei persoane, dincolo de limitele îngăduite de caracterul public al funcției acesteia".

Rezultă astfel că aspectele referitor la care contestatorii susțin că nu s-a răspuns prin hotărârea pronunțată în recurs, ori că au fost omise a fi cercetate de către instanța de recurs au fost, în realitate, analizate și dezlegate în cadrul căii extraordinare de atac, iar nemulțumirile părților legate de modalitatea în care aceste chestiuni au fost soluționate de către instanța de control judiciar nu pot constitui, ca atare, motive de contestație în anulare, câtă vreme se dovedește că prin hotărârea contestată s-a răspuns tuturor motivelor cu care instanța a fost învestită în soluționarea recursului.

În ce privește administrarea și aprecierea probatoriilor ori a dispozițiilor legale incidente, acesta este atributul instanței de judecată învestită cu soluționarea litigiului în fond și respectiv, ulterior cu controlul de legalitate în recurs, neputând constitui premise ale formulării căii extraordinare de atac a contestației în anulare pentru care rigorile procedurale sunt cele descrise de dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură D., cu sediul în Iași, Șos. x, județul Iași împotriva Deciziei nr. 926 din 21 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații E., cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de avocatură F., cu sediul în Iași, str. x, județul Iași, G. - cu domiciliul în Iași, str. x, bl. H.3, județul Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 15 mai 2019.

GGC - GV