SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MARIA PIA MARCHI c. ITALIA (Cercetarea nr. 58492/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 30 septembrie 2008 DEFINIF 30/12/2008 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Maria Pia Marchi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Antonella Maruloni, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera Consiliului la 9 septembrie 2008, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 58492/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, Maria Pia Marchie, a sesizat Curtea la 18 mai 2000 în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 16 septembrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza reclamantei cu o atingere nejustificată a dreptului său la respectarea bunurilor. La 14 decembrie 2004, Curtea a declarat admisibilă această parte a cererii. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fondul cauzei (art. 1 din regulament). De fapt, reclamanta s-a născut în 1942 și locuiește în Lucca. Era coproprietar la 50% dintr-un teren construit la Lucca. La o dată nespecificată, municipalitatea Lucca a adoptat un plan de urbanism care afecta terenul reclamantei la construirea de locuințe la prețuri modeste ( mai precis Edilizia economica e popolara) Acest plan a fost aprobat de Ministerul Lucrărilor Publice, acest act care valorează declarația de interes public. La 2 iunie 1981, reclamanta și coproprietarul au încheiat un acord de cesiune de 3 733 de metri pătrați de teren, prin care exproprierea a fost formalizată în sensul legii nr. 385 din 1980. În conformitate cu această lege, municipalitatea Lucca a vărsat în avans suma de 11 465 500 ITL (aproximativ 921,44 EUR), cum ar fi sil sil s aci un teren agricol, sub rezerva stabilirii de despăgubiri definitive după intrarea în vigoare a unei legi de stabilire a unor criterii specifice de despăgubire pentru terenurile construibile. Prin Hotărârea nr. 223 din 15 iulie 1983, publicată la 27 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980 pe motiv că aceasta supunea despăgubirii la adoptarea unei legi viitoare. Ca urmare a acestei hotărâri, Legea nr. 2359 din 1865, conform căreia dreptul de proprietate asupra unui teren corespundea valorii de piață a acestuia, a pus din nou în aplicare aceste efecte. 10. Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, convertit în lege nr 359 din 8 august 1992, introduce noi criterii în art. 5a pentru a calcula dreptul la expropriere de terenuri zidibile. 11. Recurenta a rămas în zadar, așteptând să primească despăgubiri suplimentare. 12. La 14 martie 1996, reclamanta a numit municipalitatea în fața tribunalului din Lucca, în vederea obținerii unei jumătăți din partea sa din partea departamentului de expropriere. 13. Instanța din Lucca desemnează un expert. Potrivit acestuia din urmă, terenul reclamantei era zidibil și valora în 1981, epoca transferului de proprietate, 167 985 000 ITL (86 757,01 EUR). Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr 359 din 1992, statul în cauză se ridica la 83 992 500 ITL (43 378,51 EUR). Având în vedere că reclamanta nu a fost decât Prin hotărârea din 4 iulie 2006, Tribunalul de apel din Florența a respins recursul. Aceasta a reamintit că, potrivit jurisprudenței consolidate a Curii de Casație, odată ce hotărârea Curții Constituionale a fost publicată la 27 iulie 1983 și astfel a fost eliminată legislația care o împiedică să își retragă dreptul de proprietate, termenul de prescripție de zece ani a început să curgă. Prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să sesizeze instanțele competente înainte de 27 iulie 1993, în timp ce a notificat acțiunea sa la 14 martie 1996. 17. Recurenta nu s-a ocupat de casare și această hotărâre a devenit definitivă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 18. Dreptul și practica internă aplicabile la momentul faptelor, precum și alte dispoziții relevante sunt descrise în Hotărârea Shordino c. Italia (nr. 1) [GC] (nr. 36813/97, § 47-74, CEDH 2006-...). 348 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5a din Decretul nr 333 din 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 359 din 1992, în ceea ce privește criteriile utilizate pentru calcularea valorii landurilor. Curtea Constituțională a indicat, de asemenea, legiuitorului criteriile care trebuie luate în considerare pentru o eventuală nouă lege, referindu-se la valoarea de piață a bunului. 20. Legea finanțelor nr 244 din 24 decembrie 2007 a stabilit că dreptul de proprietate pentru un teren de construcție trebuie să În cazul în care exproprierea intră într-o reformă economică și socială, se va aplica o reducere de 25%. Această dispoziție se aplică tuturor procedurilor de expropriere în curs de desfășurare la 1 ianuarie 2008, cu excepția celor în care decizia privind exproprierea a fost acceptată sau a devenit definitivă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNALGATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 21, recurenta declară încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor pe motiv că nu a fost despăgubită pentru exproprierea terenului său. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Excepție preliminară 22. Guvernul susține în primul rând că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică în speță, deoarece acordul de transfer al terenului ar intra sub incidența dreptului privat și nu ar fi o expropriere. 23. Recurenta și se referă la teza guvernului și reamintește că Curtea a încheiat deja la aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr 1 în numeroase cauze. 24. Curtea amintește că a pronunțat hotărâri care au dus la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care, la fel ca în cazul de față, transferul terenului lovit de un permis de expropriere fusese formalizat printr-un acord de expropriere în sensul Legii nr. 385 din 1980 (Sordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, CEDH 2006 ... Bortesi și alții c. Italia, nr. 73399/01, 10 iunie 2008 Mason și alții c. Italia, n 43663/98, § 13, 17 mai 2005 Stornaiuolo c. Italia, 52980/99, 8 august 2006 Gigli Costruzioni S.r.l. Italia , n 10557/03, 1 aprilie 2008). Ea nu vede nici un motiv pentru a se abține de la această jurisprudență și respinge excepția guvernului. Cu privire la observația art. 1 din Protocolul nr. 25. Curtea reamintește că a anexat la fond excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne. În măsura în care excepția se baza pe faptul că procedura națională era pendinte, aceasta constată că procedura națională este încheiată între timp. 26. În conformitate cu actul de transfer al terenului semnat în 1981, recurenta a subliniat că orașul Lucca era angajat să îi plătească o despăgubire pe baza noii legi care urma să fie adoptată ulterior. În continuare, recurenta observă că, chiar dacă ar fi obținut o parte de proprietate calculată în sensul Legii nr 359 din 1992, Curtea ar fi concluzionat, în orice caz, că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar fi fost considerată necorespunzătoare în sensul jurisprudenței sale 27. Guvernul remarcă faptul că, începând cu 27 iulie 1983, reclamanta a generat problema prescrierii pe o perioadă de zece ani. În opinia sa, recurenta ar fi putut să se prevaleze de legislația anterioară din nou în vigoare și să sesizeze instanțele naționale cu privire la o acțiune în despăgubire, fără a aștepta noua lege din 1992. În concluzie, situația de care se plânge recurenta s-ar fi datorat exclusiv acesteia. 28. Curtea sa este supusă unei examinări aprofundate a dreptului aplicabil în perioada în cauză în cauza Shordino n [GC], citată anterior (§ 47-61). Cu această ocazie, Comisia a luat act de faptul că, prin intermediul declarației de neconstituționalitate din 1983, Legea nr. 2359 din 1865 și-a exercitat din nou efectele. Prin urmare, exproprierilor li s-a permis să solicite exproprierea în fața instanțelor civile, în limita valorii de piață a terenului, ceea ce au făcut reclamanții de cauze menționate mai sus (punctul 24 de mai sus). 29. În prezenta cauză, recurenta nu a fost despăgubită în momentul exproprierii. Cu toate acestea, aceasta nu a luat în considerare oportunitatea creată de hotărârea Curții Constituționale din 1983, întrucât aceasta nu a solicitat o despăgubire în sensul Legii 2359 din 1865, ceea ce, în principiu, i-a oferit posibilitatea de a obține valoarea de piață deplină a bunului. 30. Desigur, Curtea nu poate exclude faptul că o astfel de procedură ar fi durat suficient timp pentru ca art. 5a din Legea nr. 239 din 1992 ar fi trebuit să se aplice retroactiv, astfel încât recurenta n a putut obține o indemnizație adecvată. Cu toate acestea, nu revine Curții să speculeze pe durata și, prin urmare, pe parcursul unei proceduri pe care reclamanta nu a intentat-o. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că comportamentul imputabil recurentei a condus la situația denunțată. 31. Pe de altă parte, nici un element din dosar nu sugerează că aplicarea termenului de prescripție de zece ani a fost arbitrară (a contrario Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000 VI). 32. Prin urmare, nu a avut loc nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul n Față în franceză, apoi comunicat în scris la 30 septembrie 2008, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Francoise Tulkens green Președinte
DEUXIÈME SECTION
MARIA PIA MARCHI c. ITALIE
(Requête n
o
58492/00)
ARRÊT
30 septembre 2008
30/12/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Maria Pia Marchi c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Sally Dolle,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 septembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
58492/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Maria Pia Marchi, a saisi la Cour le 18 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. Adam, et par son coagent, M. F. Crisafulli.
3.
Le 16 septembre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief de la requérante tiré d’une atteinte injustifiée à son droit au respect des biens. Le 14 décembre 2004, la Cour a déclaré recevable cette partie de la requête.
4.
Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
5.
La requérante est née en 1942 et réside à Lucca.
6.
Elle était copropriétaire à 50% d’un terrain constructible sis à Lucca. A une date non précisée, la municipalité de Lucca adopta un plan d’urbanisme affectant le terrain de la requérante à la construction d’habitations à prix modérés («
edilizia economica e popolare
»). Ce plan fut approuvé par le Ministère des travaux publics, cet acte valant déclaration d’utilité publique.
7.
Le 2 juin 1981, la requérante et le copropriétaire conclurent un accord de cession de 3 733 mètres carrés de terrain, par lequel l’expropriation fut formalisée au sens de la loi n
o
385 de 1980. En application de cette loi, la municipalité de Lucca versa au titre d’acompte la somme de 11 465 500 ITL (environ
5
921,44 euros), comme s’il s’agissait d’un terrain agricole, sous réserve de fixer l’indemnisation définitive une fois entrée en vigueur une loi établissant de critères d’indemnisation spécifiques pour les terrains constructibles.
8.
Par l’arrêt no 223 du 15 juillet 1983, publié le 27 juillet 1983, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi no 385 de 1980 au motif que celle-ci soumettait l’indemnisation à l’adoption d’une loi future.
9.
En conséquence de cet arrêt, la loi no 2359 de 1865, selon laquelle l’indemnité d’expropriation d’un terrain correspondait à la valeur marchande de celui-ci, déploya à nouveau ces effets.
10.
Le décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, converti en loi n
o
359 du 8
août
1992, introduisit, dans son article 5
bis,
de nouveaux critères pour calculer l’indemnité d’expropriation de terrains constructibles.
11.
La requérante resta, en vain, en attente de recevoir l’indemnité complémentaire.
12.
Le 14 mars 1996, la requérante assigna la municipalité devant le tribunal de Lucca, en vue d’obtenir sa moitié de l’indemnité d’expropriation.
13.
Le tribunal de Lucca désigna un expert. Selon ce dernier, le terrain de la requérante était constructible et valait en 1981, époque du transfert de propriété, 167 985 000 ITL (86 757,01 EUR). A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n
o
359 de 1992, l’indemnité d’expropriation revenait à 83
992 500 ITL (43 378,51 EUR). Etant donné que la requérante n’était qu’à 50% propriétaire, l’indemnité à verser à celle-ci était de 42
74
000 ITL (environ 21 729 EUR).
14.
Par un jugement déposé au greffe le 12 mai 2004, le tribunal déclara que le droit de la requérante à obtenir l’indemnité d’expropriation était prescrit, en raison de la prescription décennale.
15.
La requérante interjeta appel de ce jugement.
16.
Par un arrêt du 4 juillet 2006, la cour d’appel de Florence rejeta l’appel. Elle rappela que, selon la jurisprudence consolidée de la Cour de cassation, une fois l’arrêt de la Cour constitutionnelle publié le 27
juillet
1983 et éliminé ainsi l’obstacle juridique empêchant l’intéressée de réclamer l’indemnité d’expropriation, le délai de prescription de dix ans avait commencé à courir. Il aurait donc fallu que la requérante saisisse les juridictions compétentes avant le 27 juillet 1993, alors qu’elle avait notifié son recours en date du 14 mars 1996.
17.
La requérante ne se pourvut pas en cassation et cet arrêt devint définitif.
II.
18.
Le droit et la pratique internes applicables à l’époque des faits ainsi que d’autres dispositions pertinentes se trouvent décrits dans l’arrêt
Scordino c. Italie (no 1
) [GC] (no
19.
Par l’arrêt n
o
348 du 22 octobre 2007, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnel l’article 5
bis
du décret n
o
333 de 1992, tel que modifié par la loi n
o
359 de 1992, quant aux critères utilisés pour calculer le montant de l’indemnisation. La Cour Constitutionnelle a aussi indiqué au législateur les critères à prendre en compte pour une éventuelle nouvelle loi, en faisant référence à la valeur vénale du bien.
20.
La loi de finances n
o
244 du 24 décembre 2007 a établi que l’indemnité d’expropriation pour un terrain constructible doit
correspondre à la valeur vénale du bien. Lorsque l’expropriation rentre dans le cadre d’une réforme économique et sociale, une réduction de 25 % sera appliquée. Cette disposition est applicable à toutes les procédures d’expropriation en cours au 1
er
janvier 2008, sauf celles où la décision sur l’indemnité d’expropriation a été acceptée ou est devenue définitive.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
21.
La requérante allègue la violation de son droit au respect des biens au motif qu’elle n’a pas été indemnisée pour l’expropriation de son terrain. Elle invoque l’article 1 du Protocole no 1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Exception préliminaire
22.
Le Gouvernement soutient en premier lieu que l’article 1 du Protocole n
o
1 ne s’applique pas en l’espèce car l’accord de transfert du terrain relèverait du droit privé et ne serait pas une expropriation.
23.
La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement et rappelle que la Cour a déjà conclu à l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n
o
1 dans de nombreuses affaires.
24.
La Cour rappelle avoir rendu des arrêts concluant à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 dans des affaires où, comme en l’espèce, le transfert du terrain frappé par un permis d’exproprier avait été formalisé par un accord valant expropriation au sens de la loi no 385 de 1980 (
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
‑
...
;
Bortesi et autres c. Italie
, n
o
71399/01, 10 juin 2008
;
Mason et autres c. Italie
, n
o
43663/98, §
13, 17
mai 2005
;
Stornaiuolo c. Italie
, n
o
52980/99, 8 août 2006
;
Gigli Costruzioni S.r.l. c. Italie
, n
o
10557/03, 1
er
avril 2008).
Elle ne voit aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence et rejette l’exception du Gouvernement.
B.
Sur l’observation de l’article 1 du Protocole n
o
1
25.
La Cour rappelle qu’elle a joint au fond l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Dans la mesure où l’exception était fondée sur le fait que la procédure nationale était pendante, elle constate que la procédure nationale s’est entre-temps terminée.
26.
La requérante fait observer que, conformément à l’acte de transfert du terrain signé en 1981, la ville de Lucca s’était engagée à lui verser une indemnité sur la base de la «
nouvelle loi
» qui serait ultérieurement adoptée. Or, cette loi n’ayant vu le jour qu’en 1992, la prescription n’aurait dû commencer à courir qu’à ce moment-là.
La requérante observe ensuite que même si elle avait obtenu une indemnité d’expropriation calculée au sens de la loi n
o
359 de 1992, la Cour aurait conclu en tout état de cause à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, car l’indemnité aurait été tenue pour inadéquate au sens de la sa jurisprudence.
27.
Le Gouvernement observe que l’inertie de la requérante a entraîné le problème de la prescription décennale. Selon lui, la requérante aurait pu se prévaloir de l’ancienne législation à nouveau en vigueur à compter du 27
juillet 1983, et saisir les juridictions nationales d’un recours en indemnisation, sans attendre la nouvelle loi de 1992.
En conclusion, la situation dont la requérante se plaint serait exclusivement imputable à celle-ci.
28.
La Cour s’est livrée à un examen approfondi du droit applicable dans la période en question dans l’affaire
Scordino n
o
1
[GC], précitée (§§ 47-61). A cette occasion, elle a pris note de ce que par l’effet de la déclaration d’inconstitutionnalité de 1983, la loi no 2359 de 1865 avait à nouveau déployé ses effets. Il était dès lors loisible aux expropriés de demander l’indemnité d’expropriation devant les tribunaux civils, à concurrence de la valeur marchande du terrain, ce que les requérants des affaires citées plus haut firent (paragraphe 24 ci-dessus).
29.
Dans la présente affaire, la requérante n’a pas été indemnisée au moment de l’expropriation. Toutefois, elle n’a pas saisi l’opportunité créée par l’arrêt de la Cour constitutionnelle de 1983, en ce qu’elle n’a pas demandé une indemnisation au sens de la loi 2359 de 1865, ce qui, en principe, lui offrait la possibilité d’obtenir la pleine valeur marchande du bien.
30.
Certes, la Cour ne peut pas exclure qu’une fois intentée, une telle procédure aurait duré assez longtemps pour que l’article 5
bis
de la loi n
o
239 de 1992 ait eu à s’appliquer rétroactivement, de sorte que la requérante n’aurait pu obtenir une indemnité adéquate. Cependant, il ne revient pas à la Cour de spéculer sur la durée et dès lors sur l’issue d’une procédure que la requérante n’a pas intentée. Dans ces circonstances, la Cour estime que c’est le comportement imputable à la requérante qui a entraîné la situation dénoncée.
31.
Par ailleurs, aucun élément du dossier ne laisse penser que l’application du délai de prescription décennale ait été arbitraire (
a contrario
,
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
‑
VI).
32.
Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
1.
Rejette
l’exception préliminaire du Gouvernement;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
30 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dolle
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente