ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4120/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 6677/26.06.2017, emisă de pârât și comunicată în data de 03.07.2017, sub aspectul penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, privind cererea de plată nr. x/05.12.2016, formulată către Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a declanșării procedurii falimentului Societății de B. S.A.

2.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 341 din 2 februarie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 6677/26.06.2017 și a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să plătească reclamantei suma de 2168,26 RON, din care 692,26 RON penalități de întârziere și 1476 RON cheltuieli de judecată, și la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

2.2. Prin sentința nr. 1526 din 30 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 341/02.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, formulată de reclamanta A. S.A., în parte, obligând pârâtul la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, prin două memorii distincte, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac declarate împotriva sentinței nr. 341 din 2 februarie 2018, recurentul-pârât a susținut, în esență, că cererea de plată formulată de reclamantă a fost respinsă având în vedere că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a dispus prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015, în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, devenind definitivă la data de 28.04.2016, termen de la care se calculează cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, iar respectiva cerere a fost formulată la data de 05.12.2016, ulterior împlinirii termenului prevăzut de lege.

Potrivit recurentului, chiar în situația în care reclamanta ar fi depus cererea de plată în termenul legal aceasta ar fi fost respinsă pentru că se solicită plata unor sume cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, sume care nu reprezintă creanțe de asigurări, dar nici nu au fost acordate de către vreo instanță.

Astfel, la data de 11.12.2015 Judecătoria sector 3 București a procedat la suspendarea dosarului nr. x/2015 în care figurează ca părți reclamanta și pârâta

B. S.A. în faliment.

Prin urmare, cererea părții privind plata unor penalități de întârziere aferente unor despăgubiri achitate de către C. S.A. dar și a unor cheltuieli de judecată aferente acestui dosar procesual nu are niciun fundament juridic, pârâtul neavând calitatea de succesor în drepturi și obligații a vreunui asigurător.

În concluzie, a apreciat că prima instanță a interpretat în mod eronat noțiunea de creanță de asigurare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în sensul acestui text de lege.

Astfel, Fondul plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări, așa cum sunt definite în Legea nr. 213/2015, considerându-se că au acest titlu sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Noțiunea creanțelor din asigurări face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizații, prin urmare penalitățile/dobânda legală nu reprezintă decât o sancțiune rezultată ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor societății falite, în cauză fiind sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce își au izvorul în Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma ASF 23/2014 și nu într-un contract de asigurare (art. 1535 din C. civ.), sancțiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata în termen a unei despăgubiri, care constituie totodată contravenție, conform art. 63 din Legea nr. 136/1995.

Așadar, dispozițiile instanței penale se aplică doar societății de asigurare, Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul C., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare - respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere.

În cauză, prima instanță a făcut trimitere la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă acest text de lege se referă, în primul rând, la dobânzi și cheltuieli și nu la penalități și cheltuieli de judecata rezultate dintr-o sentință și privește exclusiv situația în care Fondul nu ar dispune de fonduri pentru achitarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

În continuare, a arătat că nici cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în lumina dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea reprezentând o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu, or, Fondul nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, așa încât o astfel de sancțiune (cheltuieli de judecată) ar fi putut fi aplicabilă doar societății de asigurare care a avut un contract de asigurare cu păgubitul accidentului.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței nr. 1526 din 30 martie 2018, recurentul-pârât a criticat și această sentință, prin care s-a admis cererea privind completarea dispozitivului hotărârii nr. 341 din 2 februarie 2018 sub aspectul cheltuielilor de judecată, apreciind că nu se justifică acordarea respectivelor cheltuieli, întrucât respectiva hotărâre a fost atacată, fiind nelegală.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor și menținerea sentințelor atacate, fiind legale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința nr. 341 din 2 februarie 2018 prin prisma criticilor formulate și și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă pentru motivele și în limitele arătate în continuare.

Totodată, a constatat că recursul formulat împotriva sentinței nr. 1526 din 30 martie 2018 este nefondat.

1.1. Cu privire la recursul formulat împotriva sentinței nr. 341 din 2 februarie 2018

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului centrate, în principal, pe faptul că, în opinia sa, cererea de plată formulată de reclamantă a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, afirmând, totodată, că prima instanță a interpretat în mod eronat noțiunea de creanță de asigurare prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, recurentul a susținut că cererea de plată nr. x formulată de reclamantă, prin care a solicitat suma de 2.168,26 RON, compusă din 692,26 RON, reprezentând penalități de întârziere, și cheltuieli de judecată în cuantum de 1.476 RON, a fost depusă la data de 05.12.2016, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege, iar prin Decizia nr. 6677/26.06.2017 respectiva cerere a fost respinsă.

Din perspectiva condițiilor și termenelor în care creditorii de asigurare își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți sunt relevante prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării îndemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În conformitate cu art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Din prevederile legale menționate rezultă că termenul de depunere a cererii de plată începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul intimatei-reclamante de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului a societății B. S.A., respectiv data de 28.04.2016 când a rămas definitivă încheierea pronunțată în data de 03.12.2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a declarat falimentul societății B. S.A., cum de altfel și recurentul afirmă.

În cauză, contrar susținerilor recurentului, se constată că cererea de plată a fost depusă de intimata-reclamantă la data de 28.06.2016, prin serviciul de curierat, cum corect a reținut și prima instanță, și nu la data de 05.12.2016 cum greșit se afirmă de recurent, așa încât reclamanta a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile legale sus-menționate, care la acea dată nu era împlinit.

În aceste condiții, se impune reformarea sentinței atacate și obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată, având în vedere că cererea intimatei-reclamante fost depusă cu respectarea termenului legal de 90 de zile, așadar, nefiind tardivă.

1.2. Referitor la recursul formulat împotriva sentinței nr. 1526 din 30 martie 2018

Instanța de control judiciar reține că în mod corect s-a admis cererea privind completarea dispozitivului sentinței nr. 341 din 2 februarie 2018 sub aspectul cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, obligând pârâtul la plata sumei de 2500 RON cu acest titlu, către reclamantă, în raport cu prevederile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ.

Totodată, prin Decizia nr. 165/2018, în legătură cu obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, de către partea care pierde procesul, Curtea Constituțională, analizând constituționalitatea dispozițiilor art. 451, a reținut că "obligativitatea plății cheltuielilor de judecată are la bază ideea de culpă procesuală, însă, dat fiind că partea care pierde procesul este obligată să suporte și onorariul avocatului părții adverse, pentru opozabilitate, cuantumul acestuia trebuie să fie însușit de către instanța de judecată".

Prin urmare, criticile recurentului sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat în privința sentinței nr. 341 din 2 februarie 2018, va casa sentința atacată va obliga pârâtul la soluționarea cererii de platăm formulate de intimata-reclamantă.

Totodată, va respinge recursul declarat împotriva sentinței nr. 1526 din 30 martie 2018, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 341 din 2 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, obligă pârâtul la soluționarea cererii de plată.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1526 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 septembrie 2020.