ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 167/2016

Decizia nr. 167/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. - C. și D. sector 1, solicitând anularea Deciziei nr. 45 din 27 februarie 2013 emisă de către B. și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/S1/58 din 29 februarie 2012, emisă de către D. sector 1, precum și a actelor în baza cărora au fost emise deciziile.

2.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 3765 din 27 noiembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D. sector 1, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. - C. și D. sector 1 - E., ca neîntemeiată.

3.

Calea de atac exercitată;

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că un prim aspect al nelegalității hotărârii instanței constă în aceea că în mod eronat s-a reținut că Decizia de impunere nr. F/S1/58 din 29 februarie 2012 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în ceea ce privește motivarea sa în fapt.

Din analiza deciziei de impunere se poate observa că motivele de fapt și de drept ce au stat la baza considerării ca nedeductibile fiscal a sumei de 2.142.898 lei, sunt prezentate în mod succint de către D. sector 1, aproape inexistente.

Potrivit jurisprudenței comunitare și interne, o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu lipsa motivării actelor, ceea ce atrage nulitatea sau nevalabilitatea acestora.

Mai mult, sunt încălcate și prevederile art. 87 C. proc. fisc., care dispun: "Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă", art. 43 alin. (2) lit. e) menționând, ca un element al actului administrativ fiscal, "motivele de fapt".

Măsurile dispuse de organul fiscal, respectiv stabilirea diferențelor de plată în sarcina institutului nu are la bază probe din care să rezulte că acestea sunt temeinice și legale.

Prin urmare, este evident că vătămarea adusă instituției este dată și de stabilirea eronată în sarcina A. a unor sume suplimentare de plată la bugetul de stat - iar, dat fiind faptul că decizia de impunere este titlu executoriu, prin efectul legii, putând fi pusă în executare oricând de către organele fiscale, este de necontestat că aceasta vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Un alt aspect al nelegalității hotărârii constă în aceea că starea de fapt reală nu a fost reținută în mod obiectiv de către instanța de fond în ceea ce privește obligația suplimentară de plată reprezentând T.V.A. aferentă pro-ratei și neadmisă la deducere.

Astfel, precizările A. privitoare la neîncadrarea activităților sale în sfera activităților de cercetare, activități care sunt finanțate prin F., conform Legii bugetului de stat nu au fost avute în vedere de instanța de fond.

Activitatea de hidrologie stabilită prin "Programul privind desfășurarea unitară a supravegherii și Informării hidrologice, hidrogeologice și de gospodărire a apelor pentru protecția oamenilor și a bunurilor, pentru prevenirea sau diminuarea pagubelor datorate fenomenelor hidrologice periculoase" nu este activitate de cercetare, această activitate se finanțează din surse proprii, conform unui mecanism economic specific stabilit prin Legea nr. 400/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 73/2005, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 107/2002 privind înființarea G.

De asemenea, modul de realizare a veniturilor obținute în urma derulării Programului, precum și verificarea legalității în ceea ce privește deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, au făcut obiectul altor două activități de inspecție și control desfășurate de organele fiscale pentru perioada 2003-2005, respectiv H. din cadrul I., care a desfășurat un control în anul 2004 (nota de constatare din 31 mai 2004) și J. din cadrul I., care a desfășurat un control în anul 2005 (Raportul de inspecție fiscală nr. 565298 din 18 februarie 2005).

În ambele activități de inspecție și control desfășurate de organele de control din partea B., A. a încadrat veniturile obținute din această sursă, respectiv cele realizate în cadrul "Programului privind desfășurarea unitară a supravegherii și informării hidrologice, hidrogeologice și de gospodărire a apelor pentru protecția oamenilor și a bunurilor, pentru prevenirea sau diminuarea pagubelor datorate fenomenelor hidrologice periculoase", ca fiind scutite și cu drept de deducere, întrucât sunt transferuri pentru serviciile prestate, valoarea T.V.A. recuperată fiind folosită pentru reîntregirea fondurilor primite, neexistând o trimitere expresă la încadrarea acestor venituri.

Prin Decizia nr. 45 din 27 februarie 2013, organul de soluționare a contestațiilor a apreciat că motivele anterior invocate nu sunt de natură a atrage anularea actului administrativ fiscal, arătând că organul de control nu este obligat să țină cont de concluziile verificărilor anterioare, acesta invocând în susținerea soluției prevederilor art. 65, alin. (2) C. proc. fisc., conform cărora "organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii".

Actele emise (nota de constatare din 31 mai 2004 și raportul de inspecție fiscală nr. 565298/18 februarie 2005) sunt acte administrative perfect valabile, producând efecte juridice între părți aflate la dosarul fiscal al A., organul de control având obligația de a ține cont de aceste constatări, potrivit art. 94, alin 3, lit. a) C. proc. fisc.

De asemenea, recurentul susține că nu au fost avute în vedere de instanța de fond nici motivele prin care se demonstrează nelegalitatea Deciziei de impunere nr. F/S1/58 din 29 februarie 2012, emisă de D. sector 1, în sensul că aceasta a fost emisă cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (5) din C. fisc.

Deși, atât din cuprinsul Deciziei de impunere, cât și al Raportului de inspecție fiscală, nu rezultă că ar fi existat, la nivelul A., cheltuieli cu T.V.A. aferentă achizițiilor de bunuri și servicii, a căror destinație era incertă, așa încât să fie incidente prevederile art. 147 alin. (5) din C. fisc., totuși organul fiscal, contrar prevederilor legale, a considerat în mod greșit ca nedeductibilă suma de 2.142.898 lei, apreciind că A. realizează operațiuni cu caracter mixt (atât operațiuni cu drept de deducere, cât și operațiuni fără drept de deducere), fapt care conduce la aplicarea regimului pro-ratei cu privire la deductibilitatea T.V.A. aferentă cheltuielilor cu achizițiile de bunuri și servicii.

Astfel, instanța de fond nu a luat în considerare motivele și a apreciat în mod nelegal că instituția se încadrează în prevederile art. 147 C. fisc.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Lipsa argumentelor pentru care au fost înlăturate susținerile, precum și nemotivarea sentinței, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, în sumă de 25.070 lei, aferentă cheltuielilor cu combustibilul auto considerată nedeductibilă, recurentul arată că instanța de fond în mod nelegal a considerat faptul că instituția, prin natura obiectului său de activitate, nu se încadrează la excepțiile prevăzute de art. 145

1

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu completările și modificările ulterioare, respectiv vehiculele sunt utilizate exclusiv pentru intervenție, pază, protecție și, pe cale de consecință, cheltuiala aferentă combustibilului este deductibilă fiscal.

În mod greșit instanța de fond a reținut faptul că instituția "nu a fost în măsură să prezinte documente cu privire la folosirea vehiculelor pentru care a fost utilizat combustibilul auto exclusiv pentru intervenție, reparații, pază și protecție, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității.

Referitor la suma de 37.360 lei, reprezentând T.V.A. colectată aferentă operațiunilor intracomunitare efectuate în lunile octombrie și noiembrie 2010, conform contractului încheiat cu firma K. Germania se arată că instanța de fond în mod greșit a respins susținerile ca neîntemeiate și a încadrat prestațiile realizate la excepția reglementată de art. 133, alin. (4) lit. a) C. fisc.

Organele fiscale au stabilit T.V.A. colectată suplimentar în sumă de 37.360 lei, aferentă operațiunilor intracomunitare efectuate în lunile octombrie și noiembrie 2010, conform contractului încheiat cu firma K. - Germania, în temeiul art. 133 alin. (2) din C. fisc., dispoziții legale conform cărora:

"Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acționează ca atare este locul unde respectiva persoană care primește serviciile își are stabilit sediul activității sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana își are sediul activității sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primește serviciile. În absența unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primește aceste servicii își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită".

Astfel, dovezile, sunt în sensul că beneficiarul este firma germană, sediul său aflându-se în Germania, așa cum rezultă din contractul din 29 ianuarie 2010 și nicidecum SC L. SA, cum în mod eronat a reținut instanța de fond și organele de control.

Aprecierea de către instanța de fond ca fiind nedeductibilă suma de 37.360 lei este profund greșită, întrucât contractul  din 29 ianuarie 2010 a fost încheiat între A., în calitate de prestator și firma K. Germania, în calitate de achizitor, cu sediul în Germania, prețul studiilor urmând a fi plătit de către firma germană.

Simpla folosință a studiului hidrologic și a modelului matematic privind transportul poluanților în pânza freatică, nu presupune că beneficiarul contractului și plătitorul prețului este SC L. SA.

Intimații B. - C. și D. sector 1 - E. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivele de recurs invocate, nu sunt este întemeiate, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia de impunere nr. F/S1/58 din 29 februarie 2012 emisă de către D. sector 1, s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de plată în temeiul Raportului de inspecție fiscală nr. 35 din 29 februarie 2012, cu titlu de T.V.A. și accesorii.

Recurentul invocă nerespectarea prevederilor art. 43 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte constată că la pct. 2.2.2 „Motivul de fapt", organele de inspecție fiscală au consemnat pentru fiecare sumă în parte reprezentând T.V.A., motivele de fapt care au condus la stabilirea în sarcina sa a T.V.A. stabilită suplimentar de plată în sumă de 2.191.328 lei și accesorii aferente în sumă de 944.813 lei.

Prin urmare, argumentele recurentului-reclamant cu privire la faptul că Decizia de impunere nr. F/Sl/58 din 29 februarie 2012 este lovită de nulitate întrucât organele de inspecție fiscală au încălcat prevederilor art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare sunt neîntemeiate, cum de altfel in mod corect a reținut si instanța de fond.

În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.142.898 Iei, organul de soluționare a contestațiilor a fost investit să se pronunțe dacă recurentul are drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor destinate realizării activităților de hidrologie și managementul resurselor de apă pentru protecția oamenilor și bunurilor împotriva fenomenelor hidrologice periculoase, finanțate de la bugetul de stat, în condițiile în care pentru desfășurarea acestor activități institutul nu are calitatea de persoană impozabilă, și dacă urmare activităților desfășurate institutul avea obligația stabilirii T.V.A. deductibilă pe bază de pro rată.

Înalta Curte constată că recurentul este o unitate cu personalitate juridică aflată în subordinea G., instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, și care funcționează pe bază de gestiune și autonomie economică, în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, conform prevederilor H.G. nr. 1176/2005 privind aprobarea Statutului de organizare și funcționare a G.

G. a încheiat anual contracte de finanțare cu M., contracte al căror obiect îl reprezintă finanțarea cheltuielilor de personal, bunuri și servicii necesare pentru realizarea activităților de hidrologie și managementul resurselor de apă pentru protecția oamenilor și bunuri/or împotriva fenomenelor hidrologice periculoase, realizate de G. prin A.

Astfel, în perioada 2006 - 30 noiembrie 2010, institutul a efectuat achiziții destinate realizării activităților finanțate de la bugetul de stat și care au făcut obiectul contractelor de finanțare mai sus menționate și a dedus T.V.A. aferentă acestor achiziții, considerând activitățile în cauză operațiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată pentru care are dreptul de deducere a acestei taxe, achiziții constând în: mijloace fixe și obiecte de inventar (conductimetru, pluviograf, racord electric, sistem monitorizare, grup electrogen, calculatoare, imprimante, scanere, servere, camere video); achiziții de servicii (lucrări alimentare cu apă, branșamente, reparații nava și stații automate, lucrări de modernizare și consolidare la cele șapte stații experimentale și de cercetare pe care institutul Ic deține pe teritoriul național, studii și cercetări, consultanță și audit, certificări și servicii mentenanță, servicii organizare evenimente și mese festive); achiziții de materiale nestocate constând în produse de papetărie și birotică; achiziții de combustibil; achiziții constând în: servicii poștale, telefonice, internet, energie electrică și termică, lemne pentru stațiile experimentale din teritoriu.

Urmare verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că activitățile mai sus menționate, pentru care institutul a primit finanțare de la bugetul de stat, sunt activități de interes național realizate în calitate de autoritate publică, astfel că pentru desfășurarea acestor activități recurentul nu are calitatea de persoană impozabilă, conform art. 127 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, și prin urmare nici dreptul de deducere a T.V.A. aferentă achizițiilor destinate realizării acestor activități.

De asemenea, urmare verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că recurentul a obținut venituri din desfășurarea unor activități scutite de taxa pe valoarea adăugata fără drept de deducere, scutite de taxă pe valoarea adăugată pentru care institutul are dreptul de deducere a taxei, cât și venituri impozabile supuse taxei pe valoarea adăugată.

Având în vedere că institutul a efectuat achiziții de bunuri și servicii destinate activităților realizate în calitate de autoritate publică, pentru care recurentul nu are calitatea de persoană impozabilă și prin urmare nici dreptul de deducere a T.V.A., achiziții destinate realizării activităților de cercetare conform contractelor încheiate cu F., pentru care a considerat că nu are dreptul de deducere a T.V.A. aferentă, cât și achiziții destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, operațiuni care dau drept de deducere a T.V.A., organele de inspecție fiscală au constatat că institutul avea obligația să deducă taxa deductibilă aferentă acestor achiziții pe bază de pro-rata, conform prevederilor art. 147 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, neputând fi determinată proporția în care achizițiile au fost utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere și operațiuni care nu dau drept de deducere.

Prin urmare, în mod temeinic si legal, organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere T.V.A. în sumă de 2.142.898 lei.

Începând cu data de 01 ianuarie 2007, prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) au același conținut, iar alin. (4) are următorul conținut:„(4) Instituțiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice, chiar dacă pentru desfășurarea acestor activități se percep cotizații, onorarii, redevențe, taxe sau alte plăți, cu excepția acelor activități care ar produce distorsiuni concurențiale dacă instituțiile publice ar fi. tratate ca persoane neimpozabile, precum și a celor prevăzute la alin. (5) și (6)."

Având în vedere prevederile legale, se reține că din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată instituțiile publice nu sunt persoane impozabile pentru activitățile care sunt desfășurate în calitate de autorități publice.

În ceea ce privește dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, se rețin prevederile art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2006.

Începând cu data de 01 ianuarie 2007, art. 145 alin. (2) lit. a) din legea mai sus menționată, are următorul conținut: „Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile."

Deci, până la data de 31 decembrie 2006 orice persoană impozabilă avea dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor care i-au fost livrate și serviciilor care i-au fost prestate sau urmau să-i fie livrate/prestate de o altă persoană impozabilă, iar începând cu data de 01 ianuarie 2007 orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor doar în situația în care bunurile/serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile.

Având în vedere aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că, reclamantul-recurent nu avea dreptul să deducă T.V.A. aferentă achizițiilor destinate realizării activităților finanțate de la bugetul de stat și care au făcut obiectul contractelor de finanțare încheiate între G. și M., întrucât nu este persoană impozabilă pentru activitățile în cauză, acestea fiind desfășurate de institut în calitate de autoritate publică.

Așa cum rezultă din documentele anexate la dosarul cauzei, pentru activitățile în cauză, pentru care a fost dedusă T.V.A. aferentă achizițiilor destinate realizării acestora, recurentul nu a emis facturi, beneficiind doar de finanțare în vederea realizării obiectivelor de interes național, aceste activități nefiind cuprinse în sfera de aplicare a T.V.A. întrucât nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute la art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plată pe teritoriul României, în condițiile în care sunt realizate de o persoană impozabilă așa cum a fost definită în art. 127 alin. (1) iar livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).

Deci, institutul a realizat operațiuni care dau drept de deducere și operațiuni care nu dau drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 147 alin. (1) - (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2006, respectiv în forma în vigoare la data de 01 iulie 2007.

Întrucât la data efectuării achizițiilor de bunuri și servicii nu se putea determina proporția în care sunt sau vor fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere și operațiuni care nu dau drept de deducere, în mod legal organele de inspecție fiscală au constatat că institutul avea obligația calculării pro-ratei, conform prevederilor art. 147 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în vigoare până la data de 31 decembrie 2006.

Începând cu data de 01 ianuarie 2007, referitor la modalitatea de calcul a pro ratei,sunt aplicabile prevederile art. 147 alin. (6) și alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, întrucât recurentul a realizat atât operațiuni care dau drept de deducere cât și operațiuni care nu dau drept de deducere a T.V.A., acesta avea obligația stabilirii T.V.A. deductibilă aferentă achizițiilor pe bază de pro rată, stabilită ca raport între suma totală, fără taxă, a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la numărător și suma totală, fără taxă, a operațiunilor prevăzute la numărător și a operațiunilor constând în livrări de bunuri și prestări de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere, la numitor, unde sunt incluse și sumele primite de la bugetul statului sau bugetele locale, acordate în scopul finanțării operațiunilor scutite fără drept de deducere sau operațiunilor care nu se află în sfera de aplicare a taxei.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod legal organele de inspecție fiscală au procedat la calcularea pro-ratei și la neadmiterea la deducere a taxei pe valoarea adăugata în sumă totală de 2.142.898 lei, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 25.070 lei, organele de inspecție fiscala au constatat faptul că, în perioada 01 mai 2009 - 30 noiembrie 2010, recurentul a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 25.070 lei aferentă achizițiilor de combustibil auto.

În urma verificării, organele de inspecție fiscală nu au acordat institutului dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 25.070 lei întrucât combustibilul auto achiziționat a fost utilizat pentru vehicule rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, au o greutate maximă autorizată care nu depășește 3.500 kg pentru fiecare autoturism și nu au mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului.

În cauză sunt aplicabile prevederile art. 145

1

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, referitor la limitările speciale ale dreptului de deducere a T.V.A.

Potrivit acestor prevederi legale, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de vehicule rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, și nici taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării acestor vehicule, cu excepțiile expres stipulate de legiuitor.

Așa cum rezultă din documentele avute în vedere în soluționarea contestației, combustibilul auto achiziționat a fost utilizat pentru vehiculele rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, au o greutate maximă autorizată care nu depășește 3.500 kg pentru fiecare autoturism și nu au mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului.

Înalta Curte constată că recurentul nu a prezentat nici organelor de inspecție fiscală și nici ulterior în susținerea contestației documente din care să rezulte că vehiculele pentru care a fost utilizat combustibilul auto achiziționat au fost folosite exclusiv pentru intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, respectiv foi de parcurs întocmite pentru fiecare autoturism, ordine de deplasare, deconturi de cheltuieli, cărți de identitate ale autoturismelor, documente care să combată constatările organelor de inspecție fiscală și prin care sa se facă dovada că vehiculele în cauza au fost utilizate în scopurile menționate de institut.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 37.360 lei,

organele de inspecție fiscala au constatat că recurentul reclamant, în calitate de prestator, a încheiat cu societatea K., cu sediul în Germania, în calitate de achizitor,

contractul de servicii de hidrologie și gospodărire a apelor din 29 ianuarie 2010.

În baza acestui contract recurentul a emis către societatea K. invoice din 18 februarie 2010 și invoice din 29 iunie 2010, în valoare de 20.000 euro fiecare și facturile interne din 18 februarie 2010 și din 29 iunie 2010, iar în baza contractului din 25 octombrie 2010, a emis către societatea K. invoice din 11 noiembrie 2010, în valoare de 5.000 euro.

Facturile mai sus menționate au fost emise fără taxa pe valoarea adăugată și fără alte mențiuni cu privire la T.V.A.

Urmare verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că institutul avea obligația colectării T.V.A. în sumă de 37.360 lei aferentă serviciilor efectuate pentru societatea K. cu sediul în Germania, în baza contractelor mai sus menționate, întrucât nu au fost respectate prevederile art. 133 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Referitor la prestarea de servicii, sunt aplicabile prevederile art. 129 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 29 ianuarie 2010.

În ceea ce privește locul prestării de servicii, art. 133 alin. (2) și alin. (4) lit. a) din actul normativ mai sus menționat, precizează:

„(2) Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acționează ca atare este locul unde respectiva persoană care primește serviciile își are stabilit sediul activității sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana își are sediul activității sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primește serviciile. în absența unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primește aceste servicii își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită. (…).

(4) Prin excepție de la prevederile alin. (2) și (3). pentru următoarele prestări de servicii, locul prestării este considerat a fi:

a) locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, inclusiv serviciile prestate de experți și agenți imobiliari, de cazare în sectorul hotelier sau în sectoare cu funcție similară, precum tabere de vacanța sau locuri amenajate pentru camping, de acordare de drepturi de utilizare a bunurilor imobile, pentru servicii de pregătire și coordonare a lucrărilor de construcții, precum serviciile prestate de arhitecți și de societățile care asigură supravegherea pe șantier".

Potrivit acestor prevederi legale, reprezintă o prestare de servicii, orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, iar locul de prestare a serviciilor este locul unde respective persoană care primește serviciile își are stabilit sediul activității sale economice.

De asemenea, pentru prestările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile, locul prestării serviciilor este considerat a fi locul în care sunt situate bunurile imobile respective.

Din analiza documentelor prezentate atât în fața organelor de inspecție fiscală, cât și cu ocazia soluționării contestației administrative, persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată este A., în calitate de persoană impozabilă care a realizat operațiuni impozabile în România, respectiv prestări de servicii efectuate în legătură cu un bun imobil situat pe teritoriul României.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia hotărârea este nemotivată (motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: “când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”).

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii “se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.”

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 3765 din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2016.