ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2017

HOTĂRÂRE

19.09.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1224/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1224/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Galați la 9 septembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. Galați, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența dreptului său de proprietate exclusivă, dobândit prin prescripția achizitivă de 10-20 ani asupra clădirii tip Spiru Haret, situat în județ Galați, în suprafață la sol de 992 mp și suprafață desfășurată construită de 1984 mp, tip P+1, având 35 de încăperi. Totodată, a solicitat să se dispună înscrierea în cartea funciară a Unității Administrativ Teritoriale Galați a dreptului său de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 2234 din 25 martie 2016, Judecătoria Galați a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Tribunalul Galați, secția I civilă, prin sentința nr. 814 din 24 iunie 2016 a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 234/A din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 814 din 24 iunie 2016 a Tribunalului Galați.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta A., criticându-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susținut, în esență, că este eronată reținerea instanței privind lipsa justului titlu din punct de vedere al calității înstrăinătorului, justul titlu invocat provenind de la adevăratul proprietar care este C. - D., deoarece imobilul la care se referă acțiunea a aparținut A., iar în acesta și-a desfășurat activitatea B. din Galați încă din anul 1923, iar prin Decretul nr. 176 din 2 august 1948 imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Recurenta și-a întemeiat critica pe dispozițiile art. 27 și 34 din Legea de Organizare a G. din 1925, din care nu rezultă că și seminariile aveau personalitate juridică, acestea desfășurându-și activitatea în clădirile proprietatea A.

În contextul adoptării Decretului nr. 177 din 4 august 1948, prin care s-a abrogat Legea Cultelor din 1928, recurenta a susținut că, dacă imobilul ce a constituit obiectul acțiunii ar fi fost proprietatea E., așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond (și nu proprietatea recurentei), acesta nu ar mai fi făcut obiectul confiscării, deoarece Decretul nr. 176/1948 se referea la bunurile bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional, deci un bun aparținând deja statului nu ar fi putut dace obiectul confiscării.

De asemenea, s-a arătat că, din documentele depuse la dosarul de fond, rezultă că s-a predat clădirea în care a funcționat B. din Galați către C., astfel că se putea concluziona că respectiva construcție nu era în proprietatea E., ci a recurentei.

S-a precizat că este evident că preluarea dispusă în baza Decretului nr. 176/1948 a fost una fără titlu valabil, în raport cu dispozițiile Constituției din 1948, atâta timp cât un drept de proprietate privată (aparținând A.) a fost transformat în drept de proprietate publică a statului, fără plata vreunei despăgubiri.

În condițiile în care imobilul nu este intabulat și nici nu figurează în evidențele fiscale ale Primăriei Galați ca fiind proprietatea C. Galați și nici a D., astfel cum rezultă din probele de la dosar, s-a criticat ca fiind eronat raționamentul instanței în sensul că imobilul ce constituie obiectul litigiului este deținut de către C. Galați, acest raționament neputând constitui temeiul respingerii apelului.

Recurenta a invocat, printr-o critică distinctă, reținerea eronată de către instanțele de fond și apel a transmiterii unui drept de folosință prin Convenția din 21 iunie 1991, înregistrată în Registrul de Transcripțiuni din 2 august 1991, constatare dedusă din eliberarea autorizației de construire din 30 decembrie 2008, prin care s-a admis efectuarea unor construcții la B., la cererea C. Galați, care ar confirma, în opinia instanței, rămânerea imobilului în proprietatea D.

Recurenta a mai criticat decizia atacată pentru nesocotirea regulilor de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 970, 977-985 C. civ. de la 1864, cu referire la noțiunea de just titlu, astfel cum este definită de art. 1847, în speță acesta fiind reprezentat de Convenția înscrisă în Registrul de Transcripțiuni din 2 august 1991, prin care s-a transferat dreptul de proprietate, și nu dreptul de folosință asupra imobilului destinat funcționării B. din Galați.

S-a menționat că, în conformitate cu art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate în concordanță cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. În acest sens, s-a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a valorificat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 din Constituție, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte (în speță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

Recurenta a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 are în vedere instituirea unui control internațional al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale convenției asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, iar în al doilea rând textul recunoaște posibilitatea „lipsirii de proprietate” numai pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile stabilite de lege și de principiile generale, fără însă a prevedea expres necesitatea acordării de despăgubiri, într-o asemenea situație.

Începând cu cauza Sporrong și Lonnroth și până la ultimele hotărâri adoptate în materie, instanța de contencios european a dreptului omului a stabilit că protocolul cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele.

Dacă prima normă are un caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două - posibilitatea privării de acest drept și, respectiv, supunerea exercițiului său anumitor condiții, nu prezintă altceva decât aplicații ale celui dintâi.

În concluzie, s-a susținut că acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.

În opinia recurentei, niciunul dintre principiile de mai sus nu au fost respectate de către instanța de apel, cu acest argument solicitându-se admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Examinând criticile invocate de recurenta-reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este nefondată critica recurentei vizând greșita aplicare a art. 1847 C. civ. de la 1864, respectiv reținerea eronată a inexistenței justului titlu.

Potrivit art. 1895 C. civ. de la 1864, „cel ce câștigă cu bună-credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția curții de apel unde se află nemișcătorul, și, peste20 de ani dacă locuiește în afara acestei circumscripții”.

Prin urmare, spre deosebire de uzucapiunea de 30 ani, trebuie îndeplinite, pe lângă condiția unei posesii neviciate, utile și condiția ca aceasta să se întemeieze pe un just titlu și să fie de bună-credință.

Instanțele de fond și apel au constatat corect că, în speță, condiția ca posesia să se întemeieze pe un just titlu nu este îndeplinită.

Prin just titlu, conform prevederilor art. 1847 C. civ. de la 1864, se înțelege un act translativ de proprietate, care provine de la altcineva decât proprietarul legal al respectivului bun.

Prin urmare, uzucapiunea prescurtată implică existența unui intermediar între adevăratul proprietar și posesor, un intermediar non dominus, care a înstrăinat lucrul sau l-a transmis posesorului, efectul uzucapiunii constând în consolidarea titlului nevalabil și ștergerii viciului său, respectiv acela că provine de la un neproprietar.

Uzucapiunea prescurtată nu poate conduce la dobândirea proprietății în situația în care transmiterea nevalabilă provine de la adevăratul proprietar.

Cauza nevalidității titlului ce împiedică transmiterea proprietății, constă în faptul că posesorul a dobândit bunul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la un non dominus, care nu avea dreptul să înstrăineze bunul.

În speță, A. a obținut, pe de o parte, calitatea sa de proprietar al imobilului în perioada 1948-1990, iar pe de altă parte a invocat ca just titlu Convenția din 21 iunie 1991, încheiată între A. Galați și C. Galați, transcrisă în Registrul de transcripțiuni din 2 august 1991, prin care B. Galați a redobândit dreptul de folosință asupra imobilului.

Ceea ce este esențial în analiza existenței sau inexistenței justului titlu ca temei pentru dobândirea dreptului de proprietate este faptul că imobilul în litigiu, ce a aparținut E., a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 176 din 2 august 1948, fiind atribuit F., prin C. Galați.

Prin urmare, s-a reținut corect că dreptul de proprietate asupra imobilului aparține statului.

Reînființarea seminariilor teologice, ca și licee vocaționale, incluse în sistemul de învățământ de stat s-a dispus prin Hotărârea nr. 521 din 12 mai 1990, prin care, însă, nu s-a stabilit un alt regim al dreptului de proprietate asupra clădirilor în care funcționează aceste instituții de învățământ.

Reținând că ulterior preluării imobilului în patrimoniul statului prin Decretul nr. 176/1948, imobilul în litigiu nu a făcut obiect al vreunei cereri de restituire formulate în baza legilor speciale de reparație, Înalta Curte va constata că, în speță, nu are nicio relevanță juridică modalitatea de subordonare a activității din punct de vedere educațional și canonic față de A., potrivit Statului pentru organizarea și funcționarea G., în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului în care își desfășoară activitatea B.

În consecință, Curtea va constata că este neîntemeiată critica recurentei vizând greșita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor cuprinse în art. 997 și următoarele C. civ. de la 1864, cu referire la Convenția din 21 iunie 1991, invocată ca și just titlu.

Celelalte critici, vizând reținerea eronată a situației de fapt și interpretarea eronată a probelor administrate nu vor fi examinate, întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., îl va respinge.